ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 823/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 823/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 297 din 28 iulie 2009

pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 1283/118/2008

s-a dispus condamnarea inculpatului T.J. (fiul lui C. și L.) la pedeapsa

de 12 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de viol

prev. de art. 197 alin. (1), (2) lit. b) și alin. (3) teza I cu aplic.

art. 41 alin. (2) și art. 37 lit. c) C. pen.

În baza art. 65 alin. (2) rap. la art. 66 C. pen., a aplicat

inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor

prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. d)

și lit. e) C. pen., pe o durată de 5 (cinci) ani după executarea

pedepsei principale.

În baza art. 180 alin. (2)

1

C. pen., cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen., a condamnat pe același

inculpat la pedeapsa de 1 (unu) an închisoare.

În baza art. 197 alin. (1), (2) lit.

b) și lit. b)

1

și alin. (3) teza I C. pen., cu aplic. art.

41 alin. (2) C. pen. și cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen., a condamnat pe același

inculpat la pedeapsa de 12 (doisprezece) ani închisoare (parte

vătămată T.F.O.).

În baza art. 65 alin. (2) rap. la art.

66 C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii

drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), lit.

d) și lit. e) C. pen., pe o durată de 5 (cinci) ani după

executarea pedepsei principale.

În baza art. 33 lit. a) - art. 34 lit.

b) C. pen. coroborat cu art. 35 alin. (2) C. pen., a contopit pedepsele cu

închisoarea aplicate, în final, inculpatul T.J. execută pedeapsa cea mai

grea, de 12 (doisprezece) ani închisoare și pedeapsa complementară a

interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b),

d) și e) C. pen., timp de 5 (cinci) ani după executarea pedepsei cu

închisoarea.

În baza art. 71 C. pen., a interzis

inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II- a,

lit. b), lit. d), lit. e) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 88 C. pen., a dedus din

pedeapsa aplicată perioada executată prin reținere și arest

preventiv,de la data de 10 august 2005 și până la data de 9 decembrie

2005.

În baza art. 346 alin. (1) C. proc.

pen., rap. la art. 14, art. 17 C. proc. pen., coroborat cu art. 998 - art. 999 C.

civ., a obligat inculpatul către părțile vătămate T.F.O.

și T.I.A., la plata sumei de câte 7.000 lei (șapte mii RON) pentru

fiecare, reprezentând despăgubiri civile - daune morale.

În baza art. 189 C. proc. pen., s-a

dispus ca onorariul avocat oficiu în cuantum de 260 lei se va avansa din

fondurile M.J.

In baza art. 191 C. proc. pen, a

obligat inculpatul la plata sumei de 1.760 lei reprezentând cheltuieli

judiciare către stat.

Pentru a pronunța această

hotărâre s-au reținut în esență următoarele:

După rejudecarea cauzei (în

primul ciclu procesual, Tribunalul Constanța a pronunțat

sentința penală nr. 35 din 29 ianuarie 2007 care a fost casată

prin Decizia penală nr. 240 din 23 ianuarie 2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție dispunându-se trimiterea cauzei spre

rejudecare), instanța de fond a reținut că prin rechizitoriul

Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța nr. 1611/P/2005 din 1

septembrie 2005, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului T.J. pentru

săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 197 alin. (1),2 lit. b),

b)

1

și alin. (3) teza I C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2)

C. pen., art. 180 alin. (2)

1

C. pen. și art. 197 alin. (1), (2)

lit. b), b

1

și alin. (3) teza I C. pen., cu aplicarea art. 41 alin.

(2), art. 37 lit. b) și art. 33 lit. a) C. pen.

S-a reținut că inculpatul

a întreținut, în mod repetat, în cursul anului 2004 și până în

luna august 2005, raporturi sexuale orale, prin constrângere cu minorii T.I.A. și

T.O.F., aceștia fiind și membrii ai familiei inculpatului, aflându-se

în îngrijirea celui din urmă. De asemenea, în luna iulie 2005, inculpatul

i-a provocat minorului T.I.A. o leziune, prin tăiere cu un cuțit, în

zona penisului, pentru vindecare fiind necesare 8-9 zile îngrijiri medicale.

Instanța de fond, după

administrarea probelor, a apreciat că vinovăția inculpatului

este dovedită impunându-se condamnarea acestuia pentru infracțiunile

reținute în sarcina sa prin actul de trimitere în judecată.

Reține astfel că, din

declarațiile mamei părților vătămate, martora T.M. rezultă

că l-a surprins pe inculpat, în două rânduri, respectiv în cursul

anului 2004 și în luna ianuarie 2005, în timp ce întreținea un act sexual

oral cu minora T.F.O.

Când inculpatul a fost surprins de

martoră și a doua oară, în aceeași ipostază,

inculpatul ar fi amenințat-o cu moartea, și de frică, martora ar

fi fugit.

La interval de câteva zile, în timp

ce se afla la mama sa, a venit minorul I.A. care le-a spus că, în

urmă cu puțin timp, inculpatul „l-a chemat în casă, obligându-l

să întrețină un raport sexual oral. În timp ce avea penisul în

gură, întrucât se îneca și îi venea să vomite, la mușcat de

penis” și inculpatul „de furie, a luat un cuțit și l-a crestat

pe penis”, el reușind să fugă.

Martora T.M. a povestit ceea ce a

văzut în mod direct dar și ceea ce au relatat părțile

vătămate mai multor cunoștințe, indicându-i pe I.C., B.M. și

G.V.

Din declarațiile aceleiași

martore rezultă că inculpatul, într-o noapte, la câteva zile de la

mutarea în casa familiei M.Ș., a trezit-o din somn obligând-o să

întrețină relații sexuale, cauzându-i suferințe fizice

deosebite. După declanșarea cercetărilor în prezenta cauză,

inculpatul a amenințat-o că o va omorî dacă va spune organelor

de poliție că a întreținut relații sexuale cu cei doi

copii.

Instanța de fond reține ca

fiind relevante, sub aspectul dovedirii vinovăției inculpatului

și declarațiile martorilor V.M. - bunica maternă a

părților vătămate - dar și ale martorilor G.C., G.C. și

B.M., aceștia din urmă văzându-i pe minorii I.A. și F.O. în

timp ce fugeau din casa părinților lor, speriați, aflând de la

cei doi copii de agresiunea sexuală săvârșită de inculpat.

Aspecte importante pentru stabilirea

situației de fapt au rezultat - în opinia instanței de fond - și

din declarațiile martorilor V.E., I.Ș., G.V., S.R., C.M., respectiv B.L.F.

Martorii V.E. și I.Ș. au

observat o tăietură pe organul sexual al părții

vătămate I.A. iar ceilalți au aflat de la martora T.M. despre

comportamentul abuziv al inculpatului.

La stabilirea vinovăției

inculpatului, instanța de fond a avut în vedere și a analizat toate

probele administrate apreciind că susținerile inculpatului în sensul

că nu este autorul faptelor nu sunt fondate.

Ca atare, a reținut că

faptele inculpatului T.I. care, în perioada 2004 - 2005, a întreținut în

mod repetat acte sexuale orale, prin constrângere cu minorul T.I.A., în

vârstă de 7 ani, realizează elementele constitutive ale

infracțiunii de viol prev. de art. 197 alin. (1), (2) lit. b), b)

1

și alin. (3) teza I C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Fapta aceluiași inculpat, care

în cursul lunii iulie 2005 i-a provocat minorului T.I.A., o leziune prin

tăiere cu un cuțit, în zona penisului, fiind necesare, pentru

vindecare 8-9 zile îngrijiri medicale, realizează elementele constitutive

ale infracțiunii de loviri sau alte violențe prev. de art. 180 alin.

(2)

1

C. pen.

Fapta aceluiași inculpat, de a

întreține în mod repetat, în perioada 2004-2005, acte sexuale orale prin

constrângere cu minora T.F.O., în vârstă de 12 ani, realizează

elementele constitutive ale infracțiunii de viol prev. de art. 197 alin.

(1), (2) lit. b), b)

1

și alin. (3) teza I C. pen., cu aplicarea

art. 41 alin. (2) C. pen.

Împotriva hotărârii

pronunțată de instanța de fond a declarat apel inculpatul T.J. solicitând

desființarea acesteia și în rejudecare achitarea sa în conformitate

cu disp. art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.

Prin Decizia penală nr. 24/MP

din 24 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Constanța,

secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul

nr. 1283/118/2008 s-a dispus respingerea ca nefondat a apelului declarat,

menținând sentința atacată ca fiind legală și temeinică.

A obligat apelantul inculpat la

plata cheltuielilor judiciare către stat.

Instanța de apel a reținut

că probele administrate confirmă vinovăția inculpatului

chiar dacă relatările unor martori relevă percepții

indirecte.

Atitudinea oscilantă și

chiar contradictorie a unor martori s-a dovedit a fi expresia unor resentimente

ale acestora față de unii membri ai familiei T., față de

răzbunarea inculpatului, acesta fiind cunoscut ca un om violent.

Împotriva ambelor hotărâri a

declarat recurs inculpatul T.I. invocând cazul de casare prev. de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen.

A reiterat criticile invocate

anterior susținând că probele administrate nu sunt suficiente,

concludente, și care nu pot fundamenta o hotărâre de condamnare.

Înalta Curte de Casație și

Justiție examinând hotărârile atacate prin prisma motivelor de recurs

invocate dar și din oficiu ambele hotărâri, conform

dispozițiilor art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen. raportat la art.

385

6

alin. (1) și art. 385

7

alin. (3) C. proc. pen.,

constată că recursul inculpatului T.J. este nefondat.

Potrivit dispozițiilor art. 63 alin.

(1) C. proc. pen., constituie probă orice element de fapt care

servește la constatarea existenței sau inexistenței unei

infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o

și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa

soluționare a cauzei.

În alin. (2) al aceluiași

articol se arată că probele nu au o valoare mai dinainte

stabilită iar aprecierea fiecărei probe se face de organul de

urmărire penală sau instanța de judecată în urma

examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării

adevărului.

Din analiza dispozițiilor legal

enunțate rezultă, pe de o parte, că probațiunea constă

în stabilirea faptelor și împrejurărilor a căror

existență sau inexistență trebuie constatată iar pe de

altă parte ansamblul probelor administrate trebuie apreciat și

evaluat în sensul formării convingerii că ele reprezintă

adevărul.

Întreaga activitate de

probațiune trebuie să conducă la convingerea că fapta sau

faptele există sau nu. Dacă se constată că acestea

există, prin probe trebuie să se stabilească dacă

inculpatul este sau nu vinovat de săvârșirea lor, dar și împrejurările

care ar putea determina o individualizare corectă a sancțiunii penale

ce urmează a fi aplicată.

În materie penală operează

principiul prezumției de nevinovăție, organul de urmărire

penală și instanța de judecată fiind obligate să

demonstreze vinovăția prin probe certe care, dincolo de orice dubiu,

constituie fundamentul unei hotărâri de condamnare.

Prezumția de nevinovăție,

astfel cum este reglementată prin dispozițiile art. 5

2

C.

proc. pen. și art. 66 C. proc. pen., trebuie înțeleasă ca o

regulă de reglementate a sarcinii probațiunii. Inculpatul nu este

obligat să-și dovedească nevinovăția, aceasta fiindu-i

prezumată de lege până în momentul când vinovăția sa este

dovedită în condițiile legii.

Pe de altă parte, potrivit

dispozițiilor art. 69 C. proc. pen., declarațiile învinuitului sau

ale inculpatului făcute în cursul procesului pot servi la aflarea

adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și

împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în

cauză.

În speță, Înalta Curte

constată, pe de o parte, că starea de fapt reținută este

corectă, fiind fundamentată pe ansamblul probelor administrate în

faza de urmărire penală și în cursul judecății, iar pe

de altă parte, că declarațiile inculpatului nu se

coroborează cu alte probe din dosar, întărind în acest mod, probele

care susțin învinuirea.

Totodată încadrarea

juridică dată faptelor, în infracțiunile de viol, prev. de art. 197

alin. (1), (2) lit. b), b)

1

și alin. (3) teza I C. pen., cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 lit. b) (2 fapte - părți

vătămate T.I.A. și T.F.O.), respectiv loviri sau alte

violențe prev. de art. 180 alin. (2)

1

C. pen. cu aplicarea art.

37 lit. b) C. pen., este legală.

Rezultă, din probele

administrate, că inculpatul T.J., în mod repetat, în perioada 2004-2005,

prin constrângere și profitând de imposibilitatea de a se apăra a

minorilor T.I.A. în vârstă de 7 ani și T.F.O. în vârstă de 12

ani, a întreținut cu aceștia relații sexuale orale.

Același inculpat, în cursul

lunii iulie 2005, i-a provocat minorului T.I.A., o leziune prin tăiere cu

un cuțit, în zona penisului, fiind necesare pentru vindecare un număr

de 8-9 zile îngrijiri medicale.

Împrejurările

săvârșirii faptelor au fost relevate prin declarațiile

părților vătămate, declarația mamei acestora dar

și a celorlalți martori care, direct sau indirect, au perceput

evenimentele, relatând agresiunile sexuale repetate, săvârșite de

inculpat asupra propriilor săi copii.

Din raportul de constatare

medico-legală din 9 august 2005, rezultă că minorul T.I.A. a

prezentat o leziune violentă ce a putut fi produsă prin lovire cu

corp tăietor, necesitând pentru vindecare un număr de 8-9 zile

îngrijiri medicale iar minora T.F.O. este virgină.

Totodată, minorii au fost

evaluați din punct de vedere psihologic constatându-se că partea

vătămată T.F.O. prezintă sindrom depresiv post-traumatic, o

stimă de sine scăzută, sentimente de rușine, vină

și stigmatizare sentimentală, iar partea vătămată T.I.A.

manifestă anxietate, tendință de introvertire, sindrom depresiv

posttraumatic, o imagine negativă față de propria persoană

și, totodată, sentimente de rușine și vină.

Instanța de fond, în cadrul

rejudecării a admis proba solicitată de inculpat în apărarea sa

privind audierea martorilor T.V. și C.C. însă, deși s-au acordat

mai multe termene, proba încuviințată nu a putut fi administrată

deoarece martorii nu s-au prezentat în instanță, împrejurare în care

inculpatul la termenul din 2 martie 2009 a renunțat la audierea lor.

În atare condiții

susținerile inculpatului în sensul că nu se face vinovat de comiterea

infracțiunilor de viol, respectiv lovire nu au fundament, fiind corect

analizate de cele două instanțe.

Cum în cauză starea de fapt a

fost corect reținută, Înalta Curte constată că nu pot fi

aplicabile dispozițiile art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen.

referitoare la eroarea gravă de fapt.

De asemenea, se constată

că hotărârile pronunțate nu comportă critici care ar impune

examinarea acestora din oficiu în condițiile prev. de art. 3859 alin. (3) C.

proc. pen.

Așa fiind, în temeiul

dispozițiilor art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen.,

va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul T.J. împotriva Deciziei

penale nr. 24/ MP din 24 noiembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția

penală și pentru cauze penale cu minori și de familie.

Va constata că inculpatul este

arestat în altă cauză.

În temeiul art. 192 alin. (2) C.

proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul T.J. împotriva Deciziei penale nr. 24/ MP din 24

noiembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția penală

și pentru cauze penale cu minori și de familie.

Constată că recurentul

inculpat este arestat în altă cauză.

Obligă recurentul inculpat la

plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din

care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat

din oficiu, se va avansa din fondul M.J.L.C.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 03 martie 2010.