ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 823/2010

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 297 din 28 iulie 2009 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 1283/118/2008 s-a dispus condamnarea inculpatului T.J. (fiul lui C. și L.) la pedeapsa de 12 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de viol prev. de art. 197 alin. (1), (2) lit. b) și alin. (3) teza I cu aplic. art. 41 alin. (2) și art. 37 lit. c) C. pen. În baza art. 65 alin. (2) rap. la art. 66 C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. d) și lit. e) C. pen., pe o durată de 5 (cinci) ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 180 alin. (2) 1 C. pen., cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen., a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 1 (unu) an închisoare. În baza art. 197 alin. (1), (2) lit. b) și lit. b) 1 și alin. (3) teza I C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen., a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 12 (doisprezece) ani închisoare (parte vătămată T.F.O.). În baza art. 65 alin. (2) rap. la art. 66 C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. d) și lit. e) C. pen., pe o durată de 5 (cinci) ani după executarea pedepsei principale. În baza art. 33 lit. a) - art. 34 lit. b) C. pen.

coroborat cu art. 35 alin. (2) C. pen., a contopit pedepsele cu închisoarea aplicate, în final, inculpatul T.J. execută pedeapsa cea mai grea, de 12 (doisprezece) ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), d) și e) C. pen., timp de 5 (cinci) ani după executarea pedepsei cu închisoarea. În baza art. 71 C. pen., a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II- a, lit. b), lit. d), lit. e) C. pen., ca pedeapsă accesorie. În baza art. 88 C. pen., a dedus din pedeapsa aplicată perioada executată prin reținere și arest preventiv,de la data de 10 august 2005 și până la data de 9 decembrie 2005. În baza art. 346 alin. (1) C. proc.

pen., rap. la art. 14, art. 17 C. proc. pen., coroborat cu art. 998 - art. 999 C. civ., a obligat inculpatul către părțile vătămate T.F.O. și T.I.A., la plata sumei de câte 7.000 lei (șapte mii RON) pentru fiecare, reprezentând despăgubiri civile - daune morale. În baza art. 189 C. proc. pen., s-a dispus ca onorariul avocat oficiu în cuantum de 260 lei se va avansa din fondurile M.J. In baza art. 191 C. proc. pen, a obligat inculpatul la plata sumei de 1.760 lei reprezentând cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această hotărâre s-au reținut în esență următoarele: După rejudecarea cauzei (în primul ciclu procesual, Tribunalul Constanța a pronunțat sentința penală nr. 35 din 29 ianuarie 2007 care a fost casată prin Decizia penală nr. 240 din 23 ianuarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare), instanța de fond a reținut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța nr. 1611/P/2005 din 1 septembrie 2005, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului T.J. pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 197 alin. (1),2 lit. b), b) 1 și alin. (3) teza I C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 180 alin. (2) 1 C. pen.

și art. 197 alin. (1), (2) lit. b), b 1 și alin. (3) teza I C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 37 lit. b) și art. 33 lit. a) C. pen. S-a reținut că inculpatul a întreținut, în mod repetat, în cursul anului 2004 și până în luna august 2005, raporturi sexuale orale, prin constrângere cu minorii T.I.A. și T.O.F., aceștia fiind și membrii ai familiei inculpatului, aflându-se în îngrijirea celui din urmă. De asemenea, în luna iulie 2005, inculpatul i-a provocat minorului T.I.A. o leziune, prin tăiere cu un cuțit, în zona penisului, pentru vindecare fiind necesare 8-9 zile îngrijiri medicale. Instanța de fond, după administrarea probelor, a apreciat că vinovăția inculpatului este dovedită impunându-se condamnarea acestuia pentru infracțiunile reținute în sarcina sa prin actul de trimitere în judecată.

Reține astfel că, din declarațiile mamei părților vătămate, martora T.M. rezultă că l-a surprins pe inculpat, în două rânduri, respectiv în cursul anului 2004 și în luna ianuarie 2005, în timp ce întreținea un act sexual oral cu minora T.F.O. Când inculpatul a fost surprins de martoră și a doua oară, în aceeași ipostază, inculpatul ar fi amenințat-o cu moartea, și de frică, martora ar fi fugit. La interval de câteva zile, în timp ce se afla la mama sa, a venit minorul I.A. care le-a spus că, în urmă cu puțin timp, inculpatul „l-a chemat în casă, obligându-l să întrețină un raport sexual oral. În timp ce avea penisul în gură, întrucât se îneca și îi venea să vomite, la mușcat de penis” și inculpatul „de furie, a luat un cuțit și l-a crestat pe penis”, el reușind să fugă.

Martora T.M. a povestit ceea ce a văzut în mod direct dar și ceea ce au relatat părțile vătămate mai multor cunoștințe, indicându-i pe I.C., B.M. și G.V. Din declarațiile aceleiași martore rezultă că inculpatul, într-o noapte, la câteva zile de la mutarea în casa familiei M.Ș., a trezit-o din somn obligând-o să întrețină relații sexuale, cauzându-i suferințe fizice deosebite. După declanșarea cercetărilor în prezenta cauză, inculpatul a amenințat-o că o va omorî dacă va spune organelor de poliție că a întreținut relații sexuale cu cei doi copii. Instanța de fond reține ca fiind relevante, sub aspectul dovedirii vinovăției inculpatului și declarațiile martorilor V.M. - bunica maternă a părților vătămate - dar și ale martorilor G.C., G.C.

și B.M., aceștia din urmă văzându-i pe minorii I.A. și F.O. în timp ce fugeau din casa părinților lor, speriați, aflând de la cei doi copii de agresiunea sexuală săvârșită de inculpat. Aspecte importante pentru stabilirea situației de fapt au rezultat - în opinia instanței de fond - și din declarațiile martorilor V.E., I.Ș., G.V., S.R., C.M., respectiv B.L.F. Martorii V.E. și I.Ș. au observat o tăietură pe organul sexual al părții vătămate I.A. iar ceilalți au aflat de la martora T.M. despre comportamentul abuziv al inculpatului. La stabilirea vinovăției inculpatului, instanța de fond a avut în vedere și a analizat toate probele administrate apreciind că susținerile inculpatului în sensul că nu este autorul faptelor nu sunt fondate.

Ca atare, a reținut că faptele inculpatului T.I. care, în perioada 2004 - 2005, a întreținut în mod repetat acte sexuale orale, prin constrângere cu minorul T.I.A., în vârstă de 7 ani, realizează elementele constitutive ale infracțiunii de viol prev. de art. 197 alin. (1), (2) lit. b), b) 1 și alin. (3) teza I C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. Fapta aceluiași inculpat, care în cursul lunii iulie 2005 i-a provocat minorului T.I.A., o leziune prin tăiere cu un cuțit, în zona penisului, fiind necesare, pentru vindecare 8-9 zile îngrijiri medicale, realizează elementele constitutive ale infracțiunii de loviri sau alte violențe prev. de art. 180 alin. (2) 1 C. pen.

Fapta aceluiași inculpat, de a întreține în mod repetat, în perioada 2004-2005, acte sexuale orale prin constrângere cu minora T.F.O., în vârstă de 12 ani, realizează elementele constitutive ale infracțiunii de viol prev. de art. 197 alin. (1), (2) lit. b), b) 1 și alin. (3) teza I C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. Împotriva hotărârii pronunțată de instanța de fond a declarat apel inculpatul T.J. solicitând desființarea acesteia și în rejudecare achitarea sa în conformitate cu disp. art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. Prin Decizia penală nr. 24/MP din 24 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 1283/118/2008 s-a dispus respingerea ca nefondat a apelului declarat, menținând sentința atacată ca fiind legală și temeinică.

A obligat apelantul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat. Instanța de apel a reținut că probele administrate confirmă vinovăția inculpatului chiar dacă relatările unor martori relevă percepții indirecte. Atitudinea oscilantă și chiar contradictorie a unor martori s-a dovedit a fi expresia unor resentimente ale acestora față de unii membri ai familiei T., față de răzbunarea inculpatului, acesta fiind cunoscut ca un om violent. Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs inculpatul T.I. invocând cazul de casare prev. de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen. A reiterat criticile invocate anterior susținând că probele administrate nu sunt suficiente, concludente, și care nu pot fundamenta o hotărâre de condamnare.

Înalta Curte de Casație și Justiție examinând hotărârile atacate prin prisma motivelor de recurs invocate dar și din oficiu ambele hotărâri, conform dispozițiilor art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen. raportat la art. 385 6 alin. (1) și art. 385 7 alin. (3) C. proc. pen., constată că recursul inculpatului T.J. este nefondat. Potrivit dispozițiilor art. 63 alin. (1) C. proc. pen., constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei. În alin. (2) al aceluiași articol se arată că probele nu au o valoare mai dinainte stabilită iar aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau instanța de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.

Din analiza dispozițiilor legal enunțate rezultă, pe de o parte, că probațiunea constă în stabilirea faptelor și împrejurărilor a căror existență sau inexistență trebuie constatată iar pe de altă parte ansamblul probelor administrate trebuie apreciat și evaluat în sensul formării convingerii că ele reprezintă adevărul. Întreaga activitate de probațiune trebuie să conducă la convingerea că fapta sau faptele există sau nu. Dacă se constată că acestea există, prin probe trebuie să se stabilească dacă inculpatul este sau nu vinovat de săvârșirea lor, dar și împrejurările care ar putea determina o individualizare corectă a sancțiunii penale ce urmează a fi aplicată. În materie penală operează principiul prezumției de nevinovăție, organul de urmărire penală și instanța de judecată fiind obligate să demonstreze vinovăția prin probe certe care, dincolo de orice dubiu, constituie fundamentul unei hotărâri de condamnare.

Prezumția de nevinovăție, astfel cum este reglementată prin dispozițiile art. 5 2 C. proc. pen. și art. 66 C. proc. pen., trebuie înțeleasă ca o regulă de reglementate a sarcinii probațiunii. Inculpatul nu este obligat să-și dovedească nevinovăția, aceasta fiindu-i prezumată de lege până în momentul când vinovăția sa este dovedită în condițiile legii. Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 69 C. proc. pen., declarațiile învinuitului sau ale inculpatului făcute în cursul procesului pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

În speță, Înalta Curte constată, pe de o parte, că starea de fapt reținută este corectă, fiind fundamentată pe ansamblul probelor administrate în faza de urmărire penală și în cursul judecății, iar pe de altă parte, că declarațiile inculpatului nu se coroborează cu alte probe din dosar, întărind în acest mod, probele care susțin învinuirea. Totodată încadrarea juridică dată faptelor, în infracțiunile de viol, prev. de art. 197 alin. (1), (2) lit. b), b) 1 și alin. (3) teza I C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 lit. b) (2 fapte - părți vătămate T.I.A. și T.F.O.), respectiv loviri sau alte violențe prev. de art. 180 alin. (2) 1 C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., este legală.

Rezultă, din probele administrate, că inculpatul T.J., în mod repetat, în perioada 2004-2005, prin constrângere și profitând de imposibilitatea de a se apăra a minorilor T.I.A. în vârstă de 7 ani și T.F.O. în vârstă de 12 ani, a întreținut cu aceștia relații sexuale orale. Același inculpat, în cursul lunii iulie 2005, i-a provocat minorului T.I.A., o leziune prin tăiere cu un cuțit, în zona penisului, fiind necesare pentru vindecare un număr de 8-9 zile îngrijiri medicale. Împrejurările săvârșirii faptelor au fost relevate prin declarațiile părților vătămate, declarația mamei acestora dar și a celorlalți martori care, direct sau indirect, au perceput evenimentele, relatând agresiunile sexuale repetate, săvârșite de inculpat asupra propriilor săi copii.

Din raportul de constatare medico-legală din 9 august 2005, rezultă că minorul T.I.A. a prezentat o leziune violentă ce a putut fi produsă prin lovire cu corp tăietor, necesitând pentru vindecare un număr de 8-9 zile îngrijiri medicale iar minora T.F.O. este virgină. Totodată, minorii au fost evaluați din punct de vedere psihologic constatându-se că partea vătămată T.F.O. prezintă sindrom depresiv post-traumatic, o stimă de sine scăzută, sentimente de rușine, vină și stigmatizare sentimentală, iar partea vătămată T.I.A. manifestă anxietate, tendință de introvertire, sindrom depresiv posttraumatic, o imagine negativă față de propria persoană și, totodată, sentimente de rușine și vină. Instanța de fond, în cadrul rejudecării a admis proba solicitată de inculpat în apărarea sa privind audierea martorilor T.V.

și C.C. însă, deși s-au acordat mai multe termene, proba încuviințată nu a putut fi administrată deoarece martorii nu s-au prezentat în instanță, împrejurare în care inculpatul la termenul din 2 martie 2009 a renunțat la audierea lor. În atare condiții susținerile inculpatului în sensul că nu se face vinovat de comiterea infracțiunilor de viol, respectiv lovire nu au fundament, fiind corect analizate de cele două instanțe. Cum în cauză starea de fapt a fost corect reținută, Înalta Curte constată că nu pot fi aplicabile dispozițiile art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen. referitoare la eroarea gravă de fapt. De asemenea, se constată că hotărârile pronunțate nu comportă critici care ar impune examinarea acestora din oficiu în condițiile prev. de art. 3859 alin. (3) C. proc.

pen. Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul T.J. împotriva Deciziei penale nr. 24/ MP din 24 noiembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie. Va constata că inculpatul este arestat în altă cauză. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul T.J. împotriva Deciziei penale nr. 24/ MP din 24 noiembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie. Constată că recurentul inculpat este arestat în altă cauză. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.L.C. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 03 martie 2010.