ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2320/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, reclamanta SC R. SA București a

solicitat, în contradictoriu cu pârâtele D.G.F.P.J. Iași și A.F.P.C.M. Iași, anularea,

în parte, a raportului de inspecție fiscală nr. 7120 din 06 iunie 2008, a

deciziei de impunere nr. 185 din 6 iunie 2008, precum și a deciziei nr. 639 din

16 iunie 2009, prin care a fost soluționată contestația introdusă împotriva

primelor două acte administrativ - fiscale menționate, apreciind că reținerea

făcută de către organul fiscal cu privire la inaplicabilitatea dispozițiilor O.U.G.

nr. 16/2001 și H.G. nr. 856/ 2002 reprezintă un exces de putere.

Prin întâmpinare,

pârâtele D.G.F.P.J. Iași și A.F.P.C.M. Iași au solicitat respingerea acțiunii,

ca neîntemeiată, arătând că livrările efectuate de reclamanta nu pot fi

asimilate livrării de deșeuri industriale, pentru care se aplică taxarea

inversă, ci reprezintă livrări taxabile de bunuri, în sensul art. 128 alin. (l)

din Legea nr. 571/2003, pentru care se aplică cota de TVA de 19 %.

Prin Sentința nr. 196/

CA din 9 august 2010, Curtea de Apel Iași a admis, în parte, acțiunea

reclamantei SC R. SA, în contradictoriu cu pârâtele D.G.F.P.J. Iași și A.F.P.C.M.

Iași și a anulat atât raportul de inspecție fiscală nr. 7120 din 6 iunie 2008,

cât și decizia de impunere nr. 185 din 6 iunie 2008, emise de A.F.C.M. Iași,

precum și decizia nr. 639 din 16 iunie 2009, emisă de D.G.F.P.J. Iași, în

partea referitoare la stabilirea obligației suplimentare de plată în sumă de

621.603 lei, reprezentând taxă pe valoare adăugată.

Totodată, Curtea de

apel a respins cererea reclamantei, de anulare a actelor administrativ fiscale

emise de pârâte, în partea referitoare la stabilirea obligației de plată a

sumei de 9.454 lei reprezentând taxa pe valoare adăugată aferentă cheltuielilor

de protocol considerate nedeductibile fiscal la calculul profitului impozabil

și a obligat pârâtele să plătească reclamantei suma de 3.401,00 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut, în esență că, prin decontul depus

pentru luna decembrie 2007, înregistrat la A.F.P.C.M., SC R. SA, a solicitat

rambursarea soldului sumei negative a TVA, fapt pentru care s-a dispus

efectuarea unei inspecții fiscale, ce a fost finalizată prin încheierea unui

raport de inspecție fiscală, înregistrat sub nr. 7120 din 6 iunie 2008, în

cuprinsul căruia s-a consemnat că bunurile rezultate urmare a procesului de

producție menționat nu se încadrează în lista cuprinzând deșeurile, prevăzută

de H.G. nr. 856/2002.

S-a mai arătat în

considerentele sentinței atacate că pe baza acestui raport, a fost emisă

decizia de impunere nr. 185 din 6 iunie 2008 prin care s-a stabilit în sarcina

SC R. SA o obligație suplimentară de TVA de 721.825 lei, iar contestația

împotriva acestei decizii a fost soluționată prin decizia nr. 82 din 6 august 2008,

D.G.F.P. Iași respingând contestația pentru suma totală de 28.739 lei ce

reprezintă taxa pe valoare adăugată.

Din analiza

raportului de expertiză efectuat în cauză, instanța de fond a constatat că litigiul

este generat de modul diferit de încadrare, din punct de vedere fiscal, a

operațiunilor de valorificare a bunurilor achiziționate de SC R. SA de la I.M. M. SRL Chișinău, E.O.N.M.D. SA și F.I. SA, operațiuni pe care reclamanta le-a încadrat

în categoria livrărilor de bunuri cărora li se aplică măsurile de simplificare

prevăzute de art. l60

1

din Legea nr. 571/2003, în timp ce organul

fiscal a apreciat că bunurile valorificate reprezintă în fapt materiale și

produse secundare, nu deșeuri.

Referitor la punctul de

vedere al organului fiscal, prima instanță a apreciat că acesta ignoră dreptul

proprietarului bunului de a dispune liber de bun, organul fiscal nefiind în

drept să recalifice operațiunile economice efectuate cu acele bunuri și să le

dea un alt conținut decât cel acceptat de părțile contractante, atât timp cât

nu produce probe din care să rezulte că vânzătorul, în speță SC R. SA, a lucrat

cu rea credință, urmărind ca, prin declasarea bunurilor și valorificarea acestora

ca deșeuri, să se sustragă de la obligația de plată a taxei pe valoarea

adăugată.

Curtea de apel, având

în vedere și dispozițiile art. 128 alin. (8) pct. b) din Legea nr. 571/2003,

care stabilesc că nu sunt considerate livrări de bunuri vânzările având ca

obiect bunurile degradate calitativ, a constatat că nu există temei de fapt și

de drept care să permită organului fiscal să recalifice operațiunile de

valorificare a bunurilor inutilizabile în procesul de producție al SC R. SA,

respectiv din vânzare de deșeuri feroase și neferoase în livrări de materiale

și produse secundare, atâta timp cât acesta nu a dovedit că prin acest gen de

operațiuni, reclamanta a urmărit să se sustragă de la obligația de plată a

taxei pe valoarea adăugată.

Referitor la TVA aferentă cheltuielilor de protocol, prima instanță a constatat că reclamanta nu a arătat în

ce a constat eroarea de calcul pretins săvârșită de organul fiscal și care au

fost dispozițiile legale încălcate, iar, în cauză, expertul contabil a

constatat că TVA asupra cheltuielilor de protocol, pe anii 2005 și 2006,

nedeductibile fiscal, în sumă de 9.454 lei, a fost corect stabilită prin

concluziile din raportul fiscal și din decizia de impunere nr. 7122/2008.

Împotriva acestei

sentințe a formulat recurs pârâta D.G.F.P.J. Iași, susținând că hotărârea

atacată este nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive, respectiv argumente:

- în mod greșit

instanța de fond și-a însușit concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat

în cauză, expertul depășindu-și atribuțiile când a concluzionat că reclamanta -

intimată ar fi respectat în totalitate prevederile legale legate de livrarea deșeurilor

industriale feroase și neferoase, această concluzie fiind, de altfel, incorectă;

- referitor la suma

de 530.165 lei reprezentând TVA, din verificarea efectuată de organul de

inspecție fiscală s-a constatat că societatea a valorificat bunurile rezultate

ca urmare a procesului de producție și calificate drept deșeuri (în proporție de

aproximativ 78 %), rezultând că acestea erau, în fapt produse secundare și

materiale. În consecință, în mod greșit instanța a considerat aplicabile

prevederile art. 160

1

1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003

privind Codul Fiscal în ceea ce privește livrarea acestor bunuri;

- de asemenea, în mod

greșit au fost încadrate ca deșeuri cantitățile de fier și aluminiu livrate către

U.M.F. cu factura nr. 1000636 din 31 decembrie 2007, precum și materialele rezultate

din dezmembrarea unor transformatoare achiziționate de la SC F.I.C.M.E. – I. SA

București și care au fost ulterior vândute, fiind, de asemenea, greșit aplicate

prevederile art. 601

1

1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003,

care prevăd taxarea inversă. Recurenta precizează că bunurile livrate de SC R. SA

Pașcani nu se încadrează în prevederile O.G. nr. 16/2001 privind gestionarea deșeurilor

industriale reciclabile și nici în anexa nr. 2 la H.G. nr. 856/2002, nefiind rezultate dintr-un proces de producție al societății.

În drept, din punct de

vedere procedural, recurenta și-a încadrat motivele de recurs în prevederile

art. 304 pct. 9 și 304

1

C. proc. civ.

Analizând actele și

lucrările dosarului de fond, precum și criticile formulate de recurentă

împotriva hotărârii instanței de fond și care constituie, de fapt, o reluare a susținerilor

din întâmpinare și actele administrativ-fiscale aflate la dosarul primei

instanțe, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Critica referitoare la

însușirea greșită de către instanță a concluziilor raportului de expertiză contabilă

este neîntemeiată, recurenta făcând afirmații generale, fără dovedirea unei

situații de fapt contrare celei ce rezultă din această probă, legal administrată.

În mod corect instanța

de fond a stabilit că litigiul dintre părți a fost generat de modul diferit de

încadrare, din punct de vedere fiscal, a operațiunilor de valorificare a

bunurilor (echipamente, materiale, etc.) achiziționate de SC R. SA de la I.M.M. SRL Chișinău, E.O.N.M.D. SA și F.I. SA, operațiuni pe care reclamanta le-a încadrat în

categoria livrărilor de bunuri cărora li se aplică măsurile de simplificare

prevăzute de art. l60

1

din Legea nr. 571/2003, în timp ce organul

fiscal a apreciat că bunurile valorificate „reprezintă în fapt materiale și

produse secundare, nu deșeuri”.

În accepțiunea

dispozițiilor art. 160

1

C. fisc., în categoria bunurilor pentru care

se aplică masurile simplificate se includ nu doar resturile de metale feroase

și neferoase și materiile prime secundare rezultate din valorificarea acestora,

dar și orice alt deșeu sau produs pe care deținătorul său legal nu îl mai

utilizează sau pe care are intenția să nu îl mai utilizeze.

Faptul ca O.U.G. nr. 16/2001

se refera doar la gestionarea deșeurilor industriale reciclabile, nu înseamnă

ca prevederile art. 160

l

C. fisc., s-ar aplica exclusiv derivatelor

rezultate dintr-un ciclu productiv autorizat, în speță din producția de

echipamente de măsura, reglare și control pentru procesele industriale, care

constituie obiectul principal de activitate al SC R. SA. din moment ce proprietarul

bunurilor este liber să dispună de ele, fie că ar fi vorba de bunuri de natura

stocurilor degradate calitativ, care nu mai pot fi valorificate, fie de active

corporale; astfel, nici o normă legală sau principiu de drept nu obligă un

agent economic să valorifice bunuri și materiale deținute doar sub forma în

care le-a achiziționat, indiferent dacă acestea nu îi mai erau necesare sau nu

puteau fi valorificate în starea și păstrându-se destinația lor inițială.

De asemenea, în mod corect

s-a reținut că organul fiscal nu a dovedit în ce mod, prin operațiunile efectuate,

SC R. SA s-ar fi sustras de la plata T.V.A., având în vedere că pentru bunurile

importate s-a achitat TVA în vamă, iar taxarea inversă prevăzută de art. 160 C.

fisc., nu înseamnă că operațiunea devine neimpozabilă, beneficiarul livrării fiind

obligat să înregistreze TVA aferentă ca TVA deductibilă și colectată.

Pentru considerentele

menționate, constatând că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică,

Înalta Curte, cu referire la art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de D.G.F.P.J. Iași împotriva Sentinței nr. 196/ CA din 9 august 2010 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 aprilie 2011.