În cauza Papa c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din domnii L. Loucapes, președinte, C.L. Rozakis, N. Vajić, A. Kovler, E. Steiner, domnii K. Hajiyev, D. Spielmann, judecători, și de domnul S. Quesada, grefier adjunct al secțiunii După ce a deliberat în camera Consiliului la 15 iunie 2006, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 21091/04) condusă împotriva Republicii Elene de un resortisant albanez, dl Andrea Papa ( reclamanta, care a sesizat Curtea la 8 iunie 2004 în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a Libertăților Fundamentale ( Delegații agentului său, dnii V. Kyriazopoulos, sunt reprezentați în cadrul Consiliului juridic al statului și I. Bakopoulos, auditor la Consiliul juridic al statului. La 3 iunie 2005, prima secțiune a decis să comunice cererea guvernului. La 7 iunie 2005, guvernul albanez a fost invitat să prezinte, dacă dorește, observații scrise privind cauza (art. 36 §). 1 din Convenție și 44 alin. (1) din regulament. La 23 aprilie 2002, reclamantul a fost arestat și pus în detenție provizorie pentru furt. În timpul detenției sale, prelungită în temeiul ordonanței nr. 2406/02 a camerei de judecată a instanței judecătorești, el a solicitat eliberarea sa sub supraveghere judiciară, dar a fost decăzut de la cererea sa, ținând cont de gravitatea decăderii și de existența unui risc de evadare (ordonația nr. 166/2003 a camerei de acuzare a instanței de judecată a instanței de recurs dai). La 25 iunie 2003, reclamantul a fost achitat în primă instanță, pe motiv că nu fusese reținută nicio dovadă împotriva sa (Decizia nr. 1947/2003 a Curții din Atena). La 2 iulie 2003, reclamantul a solicitat o reparație pentru detenția sa provizorie. La 19 decembrie 2003, instanța a respins această cerere pe motiv că: [reclamantul] a demonstrat o neglijență gravă și, prin urmare, a fost responsabil pentru propriile sale detenție, deoarece, în cadrul procedurii preliminare, existau indicii serioase de vinovăție în sarcina sa (...), motiv pentru care [el a fost deținut provizoriu] în temeiul hotărârilor nr. 2406/02 și 166/2003 ale camerei de acuzare a instanței judecătorești dai 3451/2003). Această decizie nu este susceptibilă de recurs. II. DREPTUL INTERN PERTINENT Dispozițiile relevante din Codul de procedură penală sunt astfel formulate art. 533 alineatul (1) Persoanele aflate în detenție provizorie și apoi plătite (...) au dreptul de a solicita despăgubiri (...) art. 535 În cazul în care o persoană nu este obligată să facă obiectul unei detenții temporare, aceaceasta este în mod intenționat răspunzătoare pentru detenția sa (...) Art. 536 La cererea verbală sau scrisă a persoanei soluționate, instanța care a examinat cauza se pronunță asupra obligației de a-și exercita obligația de a-și exercita obligația de a-și îndeplini obligația de a-și îndeplini obligațiile prin pronunțarea unei hotărâri separate, în același timp cu verdictul, după audierea reclamantului și a procurorului. În cazul în care cererea persoanei achitate este acceptată, se acordă o compensație forfetară pe zi pentru presupusul prejudiciu material și pentru prejudiciul moral, care nu poate fi mai mic de 8,8 EUR sau mai mare de 29,3 EUR pe zi, ținând cont de situația financiară și familială a persoanei respective (...) ÎN CONFORMITATE CU VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENȚIA 10. Reclamantul se plânge că instanța nu și-a motivat în niciun fel decizia de a nu-i acorda despăgubiri pentru arestarea sa provizorie. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 11. Guvernul consideră că decizia nr. 3451/2003 al instanței de judecată a fost pe deplin și suficient de motivată, din moment ce menționa că detenția provizorie a reclamantului era justificată din cauza faptului că era serios în ceea ce privește vinovăția sa. Cu privire la admisibilitatea 12. Curtea constată că Tribunalul nu este în mod clar întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea subliniază, de asemenea, că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv d Curtea amintește că, în conformitate cu jurisprudența sa constantă care reflectă un principiu legat de buna administrare a justiției, hotărârile judecătorești trebuie să indice în mod suficient motivele pe care se bazează acestea. Ruiz Torija c. Spania, Hotărârea din 9 decembrie 1994, seria A n 303-A, p. 12, punctul 29). În acest caz, Curtea constată că instanța de judecată în cauză consideră că nu a avut loc nici un recurs la arestarea sa provizorie, pentru singurul motiv pe care îl existau, în cadrul procedurii preliminare, indicii serioase cu privire la vinovăția sa. În opinia Curții, această afirmație nu răspunde în niciun fel întrebării dacă reclamantul era În conformitate cu art. 535 din Codul de procedură penală, tribunalul poate refuza să deține o persoană aflată în detenție provizorie și apoi achitată. Curtea amintește cu privire la acest punct pe care l-a sancționat deja practica instanțelor elene de a respinge fără motivare suficientă cererile de despăgubire întemeiate pe art. 533 alineatul (1) din Codul de procedură penală (a se vedea, Georgiaadis c. Grecia, Hotărârea din 29 mai 1997, Rec., p. 960§ 42-43 și, în ultimă instanță, Alija c. Grecia, 73717/01, §§ 23-24, 7 aprilie 2005). 15. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție în ceea ce privește echitatea procedurii. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. În plus față de art. 536 alineatul (2) din Codul de procedură penală (a se vedea alineatul (9) de mai sus), reclamantul solicită 12 470 EUR (EUR) în ceea ce privește detenția temporară. Această sumă reprezintă produsul zilelor în care a fost deținut (430) (29 EUR) din suma maximă prevăzută cu titlu zilnic de această dispoziție (29 EUR); de asemenea, acesta solicită 20 000 EUR din cauza prejudiciului moral 18. Guvernul consideră că nu există nicio legătură de cauzalitate între presupusa încălcare a convenției și presupusa vătămare suferită. Acesta afirmă că o constatare a încălcării ar constitui, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă. 19. Curtea arată că singura bază care trebuie reținută pentru acordarea unei satisfacții echitabile constă în faptul că reclamantul nu a putut beneficia în fața instanței de aplicare a garanțiilor prevăzute la art. 6. În special, Curtea a concluzionat în speță unei încălcări a dispoziției menționate anterior, pe motiv că refuzul de a acorda reclamantului o indemnizație pentru detenția sa nu a fost motivat în mod corespunzător. Cu toate acestea, aceasta nu ar putea specula asupra faptului că ar fi fost la sfârșitul procesului în caz contrar, dar nu consideră că este rezonabil să se considere că a suferit o pierdere de șanse. La ce altceva s-ar adăuga un prejudiciu moral la care constatarea încălcării Convenției care figurează în prezenta hotărâre nu este suficientă pentru a remedia (Dimitrellos c. Grecia, 75483/01, § 20, 7 aprilie 2005). Statuând în echitate, astfel cum se prevede la art. 41, Curtea alocă reclamantului 10 000 EUR, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit. Taxa și cheltuielile de judecată 20. Reclamantul solicită 6 În această privință, acesta furnizează două facturi întocmite de avocatul său pentru ambele proceduri în fața instanței judecătorești, în valoare totală de 1 760,80 EUR. În plus, reclamantul solicită 10 000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții și nu furnizează nicio factură sau notă de plată în acest sens. Guvernul afirmă că nu există o legătură de cauzalitate între cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanței judecătorești care a aplicat reclamantului în primă instanță și încălcarea de care acesta se plânge în fața Curții. În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile aferente prezentei proceduri, guvernul constată că acestea nu sunt justificate. 22. În conformitate cu jurisprudența constantă a Curții, alocarea cheltuielilor și a cheltuielilor de judecată în temeiul articolului 41 presupune că se stabilesc realitatea, necesitatea acestora și, în plus, caracterul rezonabil al ratei lor (latridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], nr 31107/96, § 54, CEDH 2000-XI 23. În speță, Curtea consideră că reclamantul are dreptul de a solicita rambursarea cheltuielilor aferente cererii sale de despăgubire pentru reținerea sa provizorie. Având în vedere caracterul rezonabil al sumei lor și faptul că se produce o notă de plată, Curtea acceptă această cerere în întregime și acordă reclamantului 881 EUR în acest sens, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit. În ceea ce privește cheltuielile suportate în scopul reprezentării reclamantului în fața sa, Curtea constată că pretențiile acestuia din urmă nu sunt însoțite de documentele justificative necesare; prin urmare, este necesar să se retragă cererea sa cu privire la acest aspect. Interese moratorii 24. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 10 000 EUR (zece mii EUR) pentru daune materiale și morale și 881 EUR (opt sute nouăzeci și unu EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Prezentat în limba franceză și comunicat în scris la 6 iulie 2006 în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Loukis Loucaide Modululr Adjunct Președinte
PREMIÈRE SECTION
PAPA c. GRÈCE
(Requête n
o
21091/04)
ARRÊT
6 juillet 2006
06/10/2006
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Papa c. Grèce,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
président,
C.L. Rozakis,
M
me
M.
M
me
MM.
juges,
et de M. S.
Quesada,
greffier adjoint de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 15 juin 2006,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
21091/04) dirigée contre la République hellénique par un ressortissant albanais, M. Andrea Papa («
le requérant
»), qui a saisi la Cour le 8 juin 2004 en vertu de l’article
34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
le Gouvernement
») est représenté par les délégués de son agent, MM. V. Kyriazopoulos, assesseur auprès du Conseil juridique de l’Etat et I. Bakopoulos, auditeur auprès du Conseil juridique de l’Etat.
3.
Le 3 juin 2005, la première section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire. Le 7 juin 2005, le gouvernement
albanais a été invité à présenter, s’il le désirait, des observations écrites sur l’affaire (articles
36 §
1 de la Convention et 44 § 1 du règlement). Celui-ci n’a pas répondu.
I.
4.
Le requérant est né en 1982 et réside à Athènes.
5.
Le 23 avril 2002, le requérant fut arrêté et placé en détention provisoire pour vol. Pendant sa détention, prolongée en vertu de l’ordonnance n
o
2406/02 de la chambre d’accusation de la cour d’appel d’Athènes, il demanda sa libération sous contrôle judiciaire mais fut débouté de sa demande, compte tenu de la gravité de l’infraction et de l’existence d’un risque de fuite (ordonnance n
o
166/2003 de la chambre d’accusation de la cour d’appel d’Athènes).
6.
Le 25 juin 2003, le requérant fut acquitté en première instance, au motif qu’aucune preuve n’avait été retenue à son encontre (décision n
o
1947/2003 de la cour d’assises d’Athènes).
7.
Le 2 juillet 2003, le requérant demanda une réparation pour sa détention provisoire.
8.
Le 19 décembre 2003, la cour d’assises rejeta cette demande au motif que «
[le requérant] avait fait preuve d’une grave négligence et était donc responsable de sa propre détention, puisque, lors de la procédure préliminaire, il existait des indices sérieux de culpabilité à sa charge (...), raison pour laquelle [il fut détenu provisoirement] en vertu des ordonnances n
os
2406/02 et 166/2003 de la chambre d’accusation de la cour d’appel d’Athènes
» (décision n
o
3451/2003). Cette décision n’est pas susceptible de recours.
II.
9.
Les dispositions pertinentes du code de procédure pénale sont ainsi libellées
:
Article 533 § 1
«
Les personnes placées en détention provisoire puis acquittées (...) ont le droit de demander réparation (...)
»
Article 535
«
L’Etat n’est pas obligé d’indemniser une personne qui (...) a été placée en détention provisoire si celle-ci s’est volontairement rendue responsable de sa propre détention (...)
»
Article 536
«
1.
Sur demande verbale ou écrite de la personne acquittée, la juridiction qui a examiné l’affaire statue sur l’obligation de l’Etat d’indemniser l’intéressé en rendant, en même temps que le verdict, une décision distincte, après avoir entendu le demandeur et le procureur.
2.
Si la demande de la personne acquittée est acceptée, une indemnisation forfaitaire par jour lui est accordée au titre du dommage matériel présumé et du dommage moral, qui ne peut être inférieure à 8,8 euros ni supérieure à 29,3 euros par jour, compte tenu de la situation financière et familiale de l’intéressé (...)
»
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
10.
Le requérant se plaint que la cour d’assises n’a aucunement motivé sa décision de ne pas lui accorder une indemnisation pour sa détention provisoire. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, dont les parties pertinentes sont ainsi libellées
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
».
11.
Le Gouvernement estime que la décision n
o
3451/2003 de la cour d’assises d’Athènes était pleinement et suffisamment motivée, puisqu’elle mentionnait que la détention provisoire du requérant était justifiée en raison d’indices sérieux quant à sa culpabilité.
A.
Sur la recevabilité
12.
La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable.
B.
Sur le fond
13.
La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence constante reflétant un principe lié à la bonne administration de la justice, les décisions judiciaires doivent indiquer de manière suffisante les motifs sur lesquels elles se fondent. L’étendue de ce devoir peut varier selon la nature de la décision et doit s’analyser à la lumière des circonstances de chaque espèce (voir, parmi beaucoup d’autres,
Ruiz Torija c. Espagne
, arrêt du 9 décembre 1994, série
A n
o
303-A, p. 12, § 29).
14.
En l’occurrence, la Cour note que la cour d’assises d’Athènes estima qu’il n’y avait pas lieu d’indemniser le requérant pour sa détention provisoire, pour le seul motif qu’il existait, lors de la procédure préliminaire, des indices sérieux quant à sa culpabilité. De l’avis de la Cour, cette affirmation ne répond aucunement à la question de savoir si le requérant s’était «
volontairement rendu responsable de sa propre détention
», ce qui, selon l’article 535 du code de procédure pénale, constitue le seul cas de figure dans lequel le tribunal peut refuser d’indemniser une personne placée en détention provisoire puis acquittée. La Cour rappelle sur ce point qu’elle a déjà sanctionné la pratique des juridictions helléniques de rejeter sans motivation suffisante des demandes d’indemnisation fondées sur l’article 533 § 1 du code de procédure pénale (voir,
Georgiadis c.
Grèce
, arrêt du 29
mai 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-III, p.
960, §§
42-43 et, en dernier lieu,
Alija c. Grèce
, n
o
73717/01, §§ 23-24, 7 avril 2005).
15.
Au vu de ce qui précède, la Cour conclut qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention au regard de l’équité de la procédure.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
16.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
17.
S’appuyant sur l’article 536 § 2 du code de procédure pénale (voir paragraphe 9 ci-dessus), le requérant réclame 12
470 euros (EUR) au titre de l’indemnité qu’il aurait dû toucher pour sa détention provisoire. Cette somme représente le produit des jours pendant lesquels il fut détenu (430
jours) par le montant maximal prévu à titre d’indemnité journalière par cette disposition (29 euros). Il réclame en outre 20
000 EUR au titre du dommage moral.
18.
Le Gouvernement considère qu’il n’existe aucun lien de causalité entre la violation alléguée de la Convention et le dommage prétendument subi. Il affirme qu’un constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante.
19.
La Cour relève que la seule base à retenir pour l’octroi d’une satisfaction équitable réside dans le fait que le requérant n’a pas pu jouir devant la cour d’assises des garanties de l’article 6. Plus particulièrement, la Cour a conclu en l’espèce à une violation de ladite disposition, au motif que le refus d’accorder au requérant une indemnité pour sa détention n’était pas dûment motivé. Elle ne saurait certes spéculer sur ce qu’eût été l’issue du procès dans le cas contraire, mais n’estime pas déraisonnable de penser que l’intéressé a subi une perte de chances. A quoi s’ajoute un préjudice moral auquel le constat de violation de la Convention figurant dans le présent arrêt ne suffit pas à remédier (
Dimitrellos c. Grèce
, n
o
75483/01, § 20, 7 avril 2005). Statuant en équité, comme le veut l’article 41, la Cour alloue au requérant 10
000 EUR, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt.
B.
Frais et dépens
20.
Le requérant réclame 6
000 EUR au titre des frais et dépens encourus devant les juridictions internes. A cet égard, il fournit deux factures établies par son avocat pour les deux procédures devant la cour d’assises, d’un montant total de 1
760,80 EUR. Le requérant réclame en outre 10
000 EUR au titre des frais et dépens encourus devant la Cour. Il ne fournit aucune facture ou note d’honoraires à ce titre.
21.
Le Gouvernement affirme qu’il n’existe pas de lien de causalité entre les frais et dépens encourus devant la cour d’assises qui acquitta le requérant en première instance et la violation dont celui-ci se plaint devant la Cour. Quant aux frais et dépens se rapportant à la présente procédure, le Gouvernement note que ceux-ci ne sont pas justifiés.
22.
Selon la jurisprudence constante de la Cour, l’allocation de frais et dépens au titre de l’article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux (
Iatridis c.
Grèce
(satisfaction équitable) [GC], n
o
23.
En l’espèce, la Cour estime que le requérant est en droit de demander le remboursement des frais relatifs à sa demande d’indemnisation pour sa détention provisoire. Compte tenu du caractère raisonnable de leur montant et du fait qu’une note d’honoraires est produite, la Cour accueille cette demande en entier et alloue au requérant 881 EUR à ce titre, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt. En ce qui concerne les frais exposés pour les besoins de la représentation du requérant devant elle, la Cour observe que les prétentions de ce dernier ne sont pas accompagnées des justificatifs nécessaires. Il convient donc d’écarter sa demande sur ce point.
C.
Intérêts moratoires
24.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
a)
que l
’
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention, 10
000 EUR (dix mille euros) pour dommage matériel et moral et 881 EUR (huit cent quatre-vingt-un euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 6 juillet 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Santiago
Quesada
Loukis
Loucaides
Greffier adjoint
Président