ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1092/2011

Asupra perimării recursului de față : Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele : Prin sentința comercială nr. 3266 din 06 martie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI a comercială, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții N.A.E. și F.G. în contradictoriu cu pârâtele SC S.L.I.F.N. SRL și M.T.S.L. G.M.B.H., prin lichidator judiciar avocat dr. G.B., prin care s-a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractelor de cesiune certificate sub nr. 276 din 15 noiembrie 2006 și nr. 277 din 15 noiembrie 2006, de avocat A.M. În consecință, s-a constatat nulitatea absolută a celor două contracte și s-a dispus obligarea pârâtelor la plata sumei de 24,3 lei cheltuieli de judecată către reclamanți.

Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a reținut că cele două contracte de cesiune priveau drepturi reale asupra unor terenuri, iar potrivit art. 2 alin. (1) și (2) din Titlul X din Legea nr. 247/2005, actele juridice prin care se constituie astfel de drepturi trebuie încheiate în formă autentică, sub sancțiunea nulității absolute. Cum cele două contracte de cesiune au fost atestate și certificate de avocat, rezultă că acestea nu îmbracă forma autentică prevăzută expres de lege. Tribunalul a apreciat că nu pot fi reținute apărările pârâtelor în sensul că pârâtele au dat prin reprezentanții lor câte o declarație autentică prin care au recunoscut încheierea contractelor de cesiune a contractelor de leasing, deoarece forma autentică a declarațiilor reprezentanților pârâtelor nu înlocuiește forma autentică a contactelor inițiale.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtele, ce a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V a comercială. În motivarea apelului se arată că sentința apelată este nelegală și netemeinică, deoarece cele două contracte de cesiune au fost încheiate în baza procurii speciale nr. 2827 din 19 octombrie 2005 acordate domnului S.J. de către M.T.S.L., prin administratorul său judiciar ( numit după deschiderea procedurii insolvenței de către Tribunalul KONIGSTEIN/Ts). Contractele de cesiune au fost certificate de un avocat, iar după ce acesta au fost puse a îndoială, pârâtele s-au prezentat la Notarul Public și a formulat câte o declarație autentificată sub nr. 55, nr. 56 și nr. 57 din 19 martie 2007 prin care recunoșteau și legalizau contractele de cesiune a contractelor de leasing extern încheiate cu reclamanții, dând astfel putere juridică acestor contracte.

Apelantele au mai susținut că potrivit art. 1176 C. civ. actele sub semnătură privată recunoscute au același efect ca actul autentic pentru celui care l-au subscris, iar cauza acestora a fost una licită, certă, valabilă, conform art. 948 și art. 967 C. civ. Cesiunea de creanță este un contract consensual, cu titlu oneros și pentru validitatea sa nu este necesară îndeplinirea vreunei condiții de formă, ci doar condițiile generale de validitate ale contractelor. De asemenea, susțin apelantele, obiectul contractelor de cesiune nu îl reprezintă dreptul de proprietate asupra unui imobil, ci transmiterea de la cedent către cesionar a contractelor de leasing încheiate cu reclamanții, care au ca obiect finanțarea unor contracte în valoare totală de 87.000, 84 EURO, respective 53.781, 50 EURO pentru o perioadă de 20 de ani, ceea ce înseamnă că nu este nevoie de condiția încheierii actelor în formă autentică ad validitatem.

Ținând cont de starea de insolvență a M.T.S.L. G.M.B.H., trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 50 din Legea nr. 85/2006 ( care prevăd că dacă la data deschiderii procedurii, un act juridic nu devenise opozabil terților, înscrierile, transcrierile, intabulările și orice alte formalități specifice necesare acestui scop, efectuate după data deschiderii procedurii, sunt fără efect față de masa creditorilor, cu excepția cazului în care cererea sau sesizarea, legal formulată, a fost primită de instanță, autoritatea ori instituția competentă cel mai târziu în ziua premergătoare hotărârii de deschidere a procedurii. Or, introducerea acțiunii de față, susțin apelantele, a fost făcută după intrarea în procedura insolvenței.

De asemenea, se mai evocă și art. 53 din Legea nr. 85/2006 potrivit căruia bunurile înstrăinate de administratorul judiciar sau de lichidator, în exercițiul atribuțiilor sale prevăzute de prezenta lege, sunt dobândite libere de orice sarcini, precum ipoteci, garanții reale mobiliare sau drepturi de retenție, de orice fel, ori măsuri asigurătorii. Potrivit art. 86 alin. (1) din aceeași lege, administratorul judiciar/lichidatorul poate să mențină sau să denunțe orice contract. Se mai menționează de către apelante și dispozițiile art.116 alin. (2) din aceeași lege, care prevăd posibilitatea pentru lichidator ca în cazul vânzării bunurilor din averea debitorului, de a stabili metoda de vânzare a acestora, în bloc sau individual.

Art. 120 alin. (2) din aceeași lege, care prevede că procesul-verbal de adjudecare semnat de lichidatorul judiciar constituie titlul de proprietate, mai este enunțat de apelante. În fine, art. 518 alin. (1) C. proc. civ. prevede că prin actul de adjudecare se transmite proprietatea asupra imobilului, acesta urmând a fi intabulat potrivit regulilor de carte funciară, după care adjudecatarul dobândește dreptul de a dispune de bun. SC S.L.I.F.N. a cumpărat în urma unei licitații, unul sau mai multe bunuri, contracte de leasing care au ca obiect și transmiterea proprietății asupra unei construcții, dar și un drept de superficie asupra unui teren, vânzarea s-a efectuat în cadrul unei proceduri judiciare și s-a materializat printr-un act de adjudecare, care purtând girul unei instanțe judecătorești, are natura unui act autentic.

Cu toate că nu era necesară și forma autentică, susțin apelantele, pentru a conferi o putere mai mare actului de cesiune, au solicitat autentificarea sa de către un avocat.

Analizând sentința apelată, prin prisma criticilor invocate de apelante prin motivele de apel, a probelor administrate în cauză și a dispozițiilor legale aplicabile, Curtea a apreciat că apelul este nefondat pentru următoarele considerente: Prin cele două contracte de cesiune, certificate de avocat sub nr. 276 din 15 noiembrie 2006 (filele 19-24 din dosarul Tribunalului) și nr. 277 din 15 noiembrie 2006 (filele 10-15 din același dosar), părțile au convenit asupra mai multor drepturi și obligații, între care, cele mai importante au constat în dreptul de proprietate asupra construcțiilor ce fac obiectul contractului de leasing extern nr. A 149 din 22 octombrie 2004 și respectiv al contractului de leasing extern nr. A 170 din 22 noiembrie 2004, în care aveau calitatea de utilizatori, tocmai reclamanții din cauza de față.

De asemenea, potrivit acelorași contracte de cesiune se transmiteau și drepturile și obligațiile din cele două contracte de leasing extern, între care și dreptul de superficie asupra terenului pe care urmau a fi edificate construcțiile finanțate prin contractele de leasing. Așadar, așa cum corect a reținut și prima instanță, prin contractele intitulate „de cesiune”, se transmiteau veritabile drepturi reale asupra unor terenuri, respectiv dreptul de proprietate și dreptul de superficie. Ca atare, în ce privește forma acestor acte, prevăzută de lege ad validitatem , aceasta era forma autentică, așa cum prevăd expres și fără echivoc dispozițiile art. 2 alin. (1) și (2) din Titlul X din Legea nr. 247/2005.

Deoarece în general, forma actului juridic civil este guvernată de principiul consensualismului, potrivit căruia simpla manifestare de voință este nu numai necesară, ci și suficientă pentru ca actul juridic civil să ia naștere în mod valabil, atunci când legiuitorul stabilește ca și condiție de validitate, esențială și specială, o anumită formă pe care acesta trebuie să o îmbrace, în lipsa acesteia, actul este lovit de nulitate absolută.

Rațiunile pentru care, în anumite situații, legiuitorul stabilește forma necesară pentru însăși valabilitatea actului, constau în : atenționarea asupra importanței deosebite pe care o au anumite acte juridice pentru patrimoniul celui care le face sau al celor care le fac (cum este în cazul donației, al ipotecii etc); asigurarea libertății și certitudinii consimțământului (cum este în cazul testamentului); exercitarea unui control al societății, prin organele statului, cu privire la actele juridice care prezintă o importanță deosebită ce depășește cadrul strict al intereselor părților (de exemplu, în cazul înstrăinării terenurilor și al altor drepturi reale asupra acestora).

Din aceste rațiuni rezultă și caracterele formei prevăzută de lege ad validitatem (ad solemnitatem ), în speță fiind vorba de forma autentică a actului, respectiv: a) aceasta reprezintă un element constitutiv (esențial ) al actului juridic, în lipsa căruia acesta este lovit de nulitate absolută b) este exclusivă, în sensul că, din moment ce legea a stabilit forma autentică pentru acest tip de acte juridice, aceasta nu poate fi înlocuită cu un act juridic, de pildă, certificat și atestat de avocat, conform art. 3 lit. c) din Legea nr. 51/1995 ( deoarece atestarea de către avocat a identității părților, a conținutului actului și a datei acestuia nu echivalează cu forma autentică, deoarece potrivit legii, activitatea notarilor publici nu este asimilată cu aceea a avocaților).

Iată deci că, în mod corect a apreciat Tribunalul, pe de o parte că certificarea dată de avocat nu este același lucru cu autentificarea actului, iar pe de altă parte, că declarațiile date de părți ulterior, în formă autentică, prin care acestea recunosc încheierea contractelor de cesiune, nu constituie operațiune de autentificare a contractelor de cesiune. De aceea, Curtea a apreciat că sentința apelată este legală și temeinică. Pentru toate aceste considerente, având în vedere dispozițiile art. 296 raportat la art. 948 C. civ., art. 966 C. civ., art. 2 alin. (1) și (2) din Titlul X din Legea nr. 247/2005 (privind circulația juridică a terenurilor), Curtea de Apel București, prin decizia comercială nr. 365 din 29 septembrie 2008 a respins apelul ca nefondat.

Decizia sus menționată a fost recurată de către pârâtele M.T.S.L. G.M.B.H. S. prin ADMINISTRATOR JUDICIAR AV. DR. G.B. și SC S.L.I.F.N. SA BUCUREȘTI, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei și a sentinței pronunțată, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată. Asupra perimării recursului, Înalta Curte a reținut : Potrivit art. 248 alin. (1) și (3) C. proc. civ., perimarea operează asupra unei cereri de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau revocare, dacă a rămas în nelucrare din vina părții, timp de șase luni, în materie comercială. Așa fiind, pentru a opera această sancțiuni procedurală, trebuie analizată îndeplinirea cerințelor art. 248 C. proc.

civ. și în acest sens, se constată că Înalta Curte a fost investită cu soluționarea recursului, iar după suspendarea judecății pricinii, aceasta a rămas în nelucrare timp de șase luni. Totodată, se constată că înainte de îndeplinirea acestui termen, nu s-a cerut de către părțile în proces, reluarea judecății și nici nu au fost invocate motive de întrerupere sau suspendare a termenului de perimare. În speță, la termenul de judecată din data de 29 iunie 2010, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., constatând că niciuna din părți nu s-a prezentat în instanță și nici nu a cerut judecarea cauzei în lipsă, a dispus suspendarea judecății recursului, care a rămas în nelucrare, până la data de 13 ianuarie 2011, când s-a stabilit termen de judecată, potrivit art. 252 C. proc.

civ. Pe cale de consecință, Înalta Curte a constatat perimarea recursului, potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) și (3) raportat la art. 252 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată perimat recursul declarat de pârâtele M.T.S.L. G.M.B.H. SATTELDORF prin ADMINISTRATOR JUDICIAR AV. DR. G.B. și SC S.L.I.F.N. SA BUCUREȘTI împotriva deciziei comerciale nr. 365 din 29 septembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 martie 2011.