ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3570/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3570/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția comercială, de contencios administrativ

și fiscal, sub nr. 760/90/2009 reclamantul G.V. a chemat în judecată pe pârâta

Direcția Generală a Finanțelor Publice Vâlcea solicitând instanței ca prin

hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună anularea deciziei nr. 45309 din

27 octombrie 2008 privind răspunderea solidară a reclamantului cu debitoarea

insolvabilă SC C. SRL, precum și a deciziei nr. 2 din 12 ianuarie 2009 de soluționare

a contestației administrative.

Pârâta a formulat

întâmpinare în care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, întrucât

sunt îndeplinite condițiile răspunderii solidare, prevăzute de O.G. nr.

92/2003.

De asemenea, pârâta a

invocat excepția lipsei calității de reprezentant al reclamantului de a formula

contestație împotriva deciziei nr. 45309 din 27 octombrie 2008, cu motivarea

că, potrivit art. 47 din Legea nr. 85/2006, deschiderea procedurii falimentului

ridică dreptul debitorului de a-și administra bunurile. Pârâta susține că

reclamantul încearcă o repunere în termenul de a formula contestație cu privire

la creanța pârâtei, deoarece a pierdut termenul reglementat de art. 73 din

Legea insolvenței.

La data de 2 iunie 2009,

reclamantul a precizat acțiunea introductivă de instanță și a formulat cerere

de chemare în garanție a numiților P.D. și B.C.C.

La același termen de

judecată, instanța a respins cererea de suspendare a cauzei, în temeiul art. 36

din Legea nr. 85/2006, întrucât acest ultim act normativ are în vedere situația

debitoarei care se află în insolvență, în timp ce acțiunea dedusă judecății are

ca obiect antrenarea răspunderii solidare a administratorului debitoarei, în

procedura specială reglementată de art. 27 din O.G. nr. 92/2003.

La data de 18

noiembrie 2009, pârâta a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, cu

motivarea că reclamantul nu a făcut dovada că a urmat procedura administrativă

prealabilă.

Curtea a respins

excepția inadmisibilității acțiunii, deoarece actele contestate în cadrul

dosarului soluționat prin sentința nr. 30 din 3 februarie 2010 pronunțată de

aceeași instanță reprezintă doar situația premisă pentru aplicarea art. 27 din

O.G. nr. 92/2003.

Decizia de impunere

nr. 417 din 2 iulie 2008 a fost întocmită pentru SC C. SRL și a fost comunicată

societății în același an; reclamantul nu a deținut în acel moment nicio

calitate în cadrul societății comerciale, întrucât, prin hotărârea AGA a SC C.

SRL (comunicată la Registrul Comerțului la data de 2 august 2007), a cesionat

părțile sociale către numitul B.C. și s-a retras din societate și din funcția

de administrator al acesteia. Prin procesul-verbal din 2 august 2007,

reclamantul a predat către P.D. arhiva contabilă a SC C. SRL, pentru perioada

mai 1994 – iulie 2007. Ca atare, reclamantul nu a fost în măsură să atace

decizia de impunere, în procedura reglementată de Codul fiscal, atâta vreme cât

aceasta nu i s-a comunicat, motiv pentru care trebuie să aibă posibilitatea

să-și formuleze apărări de fond cu privire la faptele ce îi sunt imputate ca

fiind săvârșite în perioada în care a deținut calitatea de administrator al SC

C. SRL.

În cauză a fost

administrată proba cu înscrisuri și proba cu expertiză contabilă, pe cererea

principală, precum și proba cu interogatoriu pentru cererea de chemare în

garanție.

Tribunalul Vâlcea, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1071 din 8

iunie 2010, a admis excepția de necompetență materială și a declinat cauza în

favoarea Curții de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ

și fiscal.

În motivarea

hotărârii judecătorești, tribunalul a reținut faptul că valoarea creanței

contestate în cauză depășește pragul valoric de 500.000 lei, instituit de art.

10 din Legea nr. 554/2004, ceea ce atrage competența materială a curții de apel

în primă instanță.

Curtea de Apel

Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin

sentința nr. 214 din 29 septembrie 2010, a admis acțiunea reclamantului G.V. în

contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Vâlcea, a

anulat deciziile nr. 45309 din 27 octombrie 2008 și nr. 2 din 12 ianuarie 2009

emise de pârâtă, a respins cererea de chemare în garanție a numiților P.D. și B.C.C.

și a obligat pârâta la 2.085 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către

reclamant.

Pentru a pronunța o

asemenea soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Decizia de impunere

contestată în speță nu respectă cerințele impuse de art. 43 C. proc. fisc.,

întrucât nu face nicio referire la audierea contribuabilului.

Cu toate că în

decizia nr. 2 din 12 ianuarie 2009 de soluționare a contestației administrative

se face mențiunea că reclamantul a fost invitat să-și exprime punctul de vedere

cu privire la faptele și împrejurările relevante în luarea deciziei de angajare

a răspunderii solidare, la dosar nu a fost prezentată nicio dovadă în acest

sens.

Ca atare, nu se poate

considera că, în procedura administrativă, a fost respectat dreptul la apărare

al reclamantului, reglementat de art. 9 C. proc. fisc.

Pe fondul cauzei,

instanța a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 27 alin. (1)

lit. a) și b) C. fisc., întrucât faptele reținute de organele fiscale în

decizia contestată nu au determinat insolvabilitatea debitoarei SC C. SRL, cu

atât mai mult cu cât procedura insolvenței a fost deschisă la 30 octombrie 2008,

după un an și jumătate de la data la care reclamantul a cesionat părțile

sociale și a pierdut calitatea de administrator al societății.

Cerința relei

credințe în dobândirea în orice mod a activelor de la debitoare nu poate fi

reținută de vreme ce expertiza efectuată în cauză reține că plățile au fost

efectuate pe bază de documente justificative, că investițiile existau atât

faptic, cât și scriptic la data de 31 ianuarie 2007, iar scoaterea din evidența

contabilă a mijloacelor fixe s-a realizat prin vânzarea autoturismelor, prețul

obținut din vânzare acoperind amortizarea.

În plus, nu a avut

loc nicio ascundere, cu rea credință, sub orice formă, a activelor debitorului.

Pe de altă parte,

instanța a reținut că valoarea pentru care s-a antrenat răspunderea solidară

prin decizia contestată reprezintă întreaga creanță reținută față de societatea

debitoare, care presupune și faptele imputate a fi săvârșite după data la care

reclamantul nu mai deținea calitatea de administrator și asociat.

În altă ordine de

idei, curtea de apel a apreciat că cererea de chemare în garanție este

inadmisibilă, deoarece a fost formulată direct în fața instanței de contencios

administrativ.

Împotriva acestei

sentințe au declarat recurs reclamantul G.V. și pârâta Direcția Generală a

Finanțelor Publice Vâlcea.

I. Reclamantul G.V. a

solicitat modificarea sa în parte, în sensul respingerii cererii de chemare în

garanție ca nefondată și nu ca inadmisibilă.

În motivarea căii

extraordinare de atac, recurentul a precizat că sunt aplicabile prevederile

art. 60 C. proc. civ. și ale art. 212 C. proc. fisc., precum și cele ale

Normelor metodologice de aplicare a Codul de procedură fiscală.

În opinia

recurentului, prima instanță a făcut o interpretare greșită a normelor legale

aplicabile în materie și a probelor administrate în cauză, întrucât în cadrul

procedurii administrative prealabile a invocat eventuala vinovăție a

administratorilor care au condus societatea debitoare după plecarea sa.

II. Recurenta

Direcția Generală a Finanțelor Publice Vâlcea a solicitat modificarea sentinței

contestate, în sensul respingerii acțiunii și menținerii actelor

administrative.

În motivarea căii de

atac, încadrată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., recurenta a susținut faptul că sentința contestată este lipsită

de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

În dezvoltarea

acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă următoarele

critici de nelegalitate:

1) Prima instanță a

soluționat greșit excepția lipsei calității de reprezentant al reclamantului G.V.

de a formula contestație împotriva actelor administrative atacate, întrucât

dreptul de administrare al debitorului încetase de drept, potrivit art. 47

alin. (4) din Legea insolvenței, cererea de chemare în judecată fiind promovată

de o persoană care nu mai avea calitatea de reprezentant legal al SC C. SRL.

De asemenea,

recurenta a susținut faptul că pasivul SC C. SRL nu poate fi contestat de către

intimatul G.V. de vreme ce, prin sentința nr. 1259 din 30 octombrie 2008, a

fost admisă cererea formulată de SC R.B. SA, fiind deschisă procedura

insolvenței.

2) În mod eronat,

judecătorul fondului a apreciat că autoritatea fiscală a încălcat prevederile

art. 9 alin. (1) C. proc. fisc. întrucât, prin adresa nr. 45.830 din 25 august 2008,

a îndeplinit cerința legală impusă de această normă.

Intimatul nu poate

susține că nu a avut cunoștință de existența deciziei de impunere aflată în

discuție atâta timp cât a formulat cerere de suspendare a efectelor sale.

În plus,

procesul-verbal de insolvabilitate nr. 43.104 din 7 august 2008 a fost

comunicat la sediul SC C. SRL, prin adresa nr. 45.421 din 21 august 2008.

Această adresă a

fostului administrator G.V., în calitate de reprezentant legal al societății

aflate în insolvență, a fost notată la Oficiul Registrului Comerțului Vâlcea.

Ca atare, intimatul

nu putea invoca nelegala citare prin publicitate câtă vreme nu a respectat

obligația impusă de art. 98 C. proc. fisc. și nu a indicat noul sediu.

3) În speță, sunt

îndeplinite condițiile răspunderii solidare, statuate de art. 27 alin. (2) C.

proc. fisc., cu atât mai mult cu cât cota de participare a intimatului G.V. la SC

C. SRL, SC C. SRL și SC C.L. SRL este aceeași.

Din evidența

contabilă a societății aflată în procedura insolvenței rezultă că plățile în

sumă totală de 180.876 lei au fost efectuate către SC C. SRL, societate la

care, în perioada 10 martie 2005 – 15 septembrie 2008, intimatul G.V. a avut

calitatea de asociat unic și administrator.

Plata sumei de 70.100

lei a fost efectuată către SC C.L. SRL, societate administrată de numitul  P.D.A.

care, de la data de 4 septembrie 2007, deține și calitatea de administrator la SC

C. SRL.

La data de 1 mai 2007,

recurentul intimatul G.V., în calitate de administrator la SC C. SRL, a

cesionat, cu contractul nr. 351, toate contractele de lucrări către SC C. SRL,

societatea la care deținea calitatea de administrator și asociat (10 martie 2005

– 15 septembrie 2008).

Aceste tipuri de

operațiuni de înstrăinare, cu rea-credință, de active circulante de natura

disponibilităților bănești, operațiuni care au generat starea de insolvență, au

avut la bază intenția vădită de sustragere de la îndeplinirea obligației

datorate bugetului general consolidat al statului.

Recurenta a arătat

faptul că prima instanță nu a ținut seama de răspunsul la interogatoriu dat de

intervenientul P.D.A., în sensul că, la solicitarea organului fiscal, cu ocazia

efectuării inspecției fiscale, a predat doar o parte din actele contabile,

deoarece intimatul i-a predat doar o parte din arhiva societății.

În opinia recurentei,

denaturarea elementelor de activ ale SC C. SRL, prin diminuarea soldului 231 și

debitarea, în același timp, a contului de cheltuieli 602 constituie cauza

răspunderii solidare, cu atât mai mult cu cât nu au fost prezentate documentele

solicitate de către organul fiscal.

Pe de altă parte,

recurenta a susținut faptul că expertul contabil nu avea competența de a se

pronunța cu privire la reaua-credință a intimatului cu ocazia dobândirii

activelor de la societatea debitoare, operațiuni consemnate în factura nr. 55

din 31 iulie 2007 emisă de numele lui G.A., fratele intimatului.

Recurenta Direcția

Generală a Finanțelor Publice Vâlcea a formulat întâmpinare în care a solicitat

respingerea recursului formulat de reclamantul G.V. (fila 16).

Analizând sentința

atacată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate pentru

considerentele care vor fi expuse în continuare.

I. Soluția pronunțată

de prima instanță cu privire la inadmisibilitatea cererii de chemare în

garanție formulată de recurentul G.V. este corectă.

Punctul de plecare în

susținerea acestui raționament îl reprezintă prevederile art. 28 alin. (1) teza

I din Legea contenciosului administrativ, potrivit cărora dispozițiile

prezentei legi se completează cu prevederile Codului de procedură civilă, în

măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere

dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în

drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte.

Pe de altă parte, nu

trebuie ignorate dispozițiile art. 60 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora

partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să

se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în

despăgubire.

În speța de față, nu

este aplicabilă această instituție procesuală, în condițiile în care între

părțile aflate în discuție nu funcționează obligația de garanție.

II. Motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ. este nefondat.

Astfel, prima

instanță a soluționat corect excepția lipsei calității de reprezentant al reclamantului

G.V. de a formula contestație împotriva actelor administrative atacate, în

condițiile în care prin acestea i-a fost angajată răspunderea în solidar cu

debitoarea declarată insolvabilă SC C. SRL, în temeiul art. 27 alin. (1) lit.

a) și b) C. proc. fisc.

Cea de-a doua critică

formulată de recurenta Direcția Generală a Finanțelor Publice Vâlcea este

întemeiată, întrucât, prin adresa nr. 45.830 din 25 august 2008, autoritatea

fiscală a făcut dovada respectării dreptului la apărare al persoanei fizice,

după cum impun prevederile art. 9 alin. (1) C. proc. fisc.

Critica formulată de

recurenta Direcția Generală a Finanțelor Publice Vâlcea pe fondul cauzei este

neîntemeiată, deoarece în speță nu s-a probat îndeplinirea condițiilor

răspunderii solidare, statuate de art. 27 alin. (1) lit. a) și b) C. proc.

fisc.

Conform acestor

dispoziții legale, pentru obligațiile de plată restante ale debitorului

declarat insolvabil în condițiile prezentului cod răspund solidar cu acesta

următoarele persoane: a) persoanele fizice sau juridice care, în cei trei ani

anteriori datei declarării insolvabilității, cu rea-credință, dobândesc în

orice mod active de la debitorii care își provoacă astfel insolvabilitatea; b)

administratorii, asociații, acționarii și orice alte persoane care au provocat

insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea

cu rea-credință, sub orice formă, a bunurilor mobile și imobile proprietatea

acesteia.

Prin decizia nr.

45309 din 27 octombrie 2008 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice

Vâlcea, a fost angajată răspunderea administratorului debitoarei SC C. SRL,

societate declarată insolvabilă, în persoana recurentului-reclamant G.V.,

administrator și asociat al acesteia de la momentul înființării firmei și până

la data de 1 august 2007 (a se vedea filele 12-15 dosar fond).

Prin decizia nr. 2

din 12 ianuarie 2009, Direcția Generală a Finanțelor Publice Vâlcea a respins

contestația administrativă formulată de recurentul-reclamant împotriva deciziei

anterior individualizată (a se vedea filele 7-11 dosar fond).

Înalta Curte

apreciază că este nefondată critica recurentei-pârâte potrivit căreia, din

evidența contabilă a societății aflată în procedura insolvenței, rezultă că

plățile în sumă totală de 180.876 lei au fost efectuate în mod nelegal către SC

C. SRL, societate la care, în perioada 10 martie 2005 – 15 septembrie 2008,

intimatul G.V. a avut calitatea de asociat unic și administrator.

De asemenea, este

nefondată critica recurentei-pârâte referitoare la plata în mod nelegal a sumei

de 70.100 lei către SC C.L. SRL.

Pe aceste două

aspecte, instanța de control judiciar constată că expertiza contabilă

administrată în cauză menționează faptul că au fost efectuate unele plăți prin

casieria unității pentru SC C. SRL în cuantum de 180.876 lei și SC C.L. SRL în

sumă de 70.100 lei, pe care recurentul-reclamant o justifică prin documente de

casă – chitanțe -, care au fost înregistrate în registrul de casă în perioada 1

martie 2003 – 28 februarie 2005.

Totodată, expertul

contabil a menționat faptul că, pentru perioada 2003-2005, s-au înregistrat

plăți pentru SC M. SRL în valoare de 361.217 lei, chitanțe care au fost

înregistrate în registrele de casă și în jurnalele de cumpărări.

Ca atare, expertiza

concluzionează în sensul că, din totalul sumei de 612.733 lei, constatată de

organul de inspecție fiscală ca sumă nejustificată, au fost identificate acte

justificative pentru toate operațiunile de casă, constând în chitanțe 14-4-1.

Aceste chitanțe apar și în procesele-verbale de predare-primire a documentelor

contabile între fostul administrator G.V. și administratorul nou P.D.A.

Prin urmare,

pretenția organului de control fiscal nu este justificată pentru această sumă,

astfel că nu se dovedește nici datorarea impozitului (65.523 lei), a majorărilor

(83.353 lei), a penalităților (6.527 lei) și a stopajului la sursă (1.711 lei)

– a se vedea fila 318 dosar fond).

Pe de altă parte,

Înalta Curte apreciază că este nefondată critica recurentei-reclamante potrivit

căreia denaturarea elementelor de activ ale SC C. SRL, prin diminuarea soldului

contului 231 și debitarea, în același timp, a contului de cheltuieli 602

constituie cauza răspunderii solidare, cu atât mai mult cu cât nu au fost

prezentate documentele solicitate de către organul fiscal.

În acest sens,

instanța de control judiciar își însușește concluzia expertului contabil, care

va fi redată în continuare.

Din registrul jurnal

din data de 31 iulie 2007, reiese faptul că, la poziția 270, s-a efectuat

înregistrarea: 231 (imobilizări corporale în curs) = 302 (obiecte de inventar)

cu (10.706, 09) – suma în roșu, ceea ce reprezintă o stornare a mijloacelor

fixe și trecerea lor pe cheltuială, conform poziției 272 din același registru,

prin înregistrarea 602 (cheltuieli cu obiecte de inventar) = 302 (obiecte de

inventar) cu suma de 10.706,09 lei.

Înregistrările au

fost efectuate în mod eronat, deoarece suma mai sus indicată, înregistrată în

contul 231 – Imobilizări corporale în curs reprezintă amenajări și modernizări

efectuate la Secția Bujoreni, conform listei consumurilor de resurse materiale

prezentate de SC C. SRL, spațiu deținut prin contractul de închiriere cu

Consiliul Local Bujoreni (cu nr. 184 din 1 aprilie 2002).

Din punct de vedere

contabil, amenajările efectuate la un spațiu închiriat se înregistrează pe

cheltuieli dacă constau în reparații sau se amortizează pe perioada

contractului de închiriere dacă au constat în modernizări.

Scăderea din evidența

contabilă a acestei sume se datorează încetării contractului de închiriere a

spațiului, care a necesitat această modernizare și a faptului că aceste sume au

fost înregistrate în mod eronat pe imobilizări, acestea fiind o cheltuială a

unității încă din momentul efectuării lor.

Aceste investiții,

prin natura lor, nu puteau fi sustrase, astfel încât se poate considera că

existau atât faptic, cât și scriptic la data de 31 ianuarie 2007 (a se vedea

fila 320 dosar fond).

Nici ultima critică

formulată de recurenta-pârâtă nu este fondată, întrucât expertiza contabilă a

reținut faptul că în anul 2007 au fost vândute cu acte justificative 3 mijloace

de transport, din care 2 nu erau amortizate integral, dar valoarea la care au

fost vândute a acoperit partea rămasă de amortizat.

Așadar, valoarea la

care acestea au fost înstrăinate a acoperit valoarea reziduală, iar sumele

rezultate au fost înscrise în mod corect la venituri.

La data respectivă,

au fost scoase din evidență toate mijloacele fixe existente în evidența

contabilă, iar valoarea neamortizată de 67.802 lei a fost înregistrată pe

cheltuieli. Mijloacele fixe existente la acea dată nu mai aveau capacitatea de

a genera profit și scăderea lor din gestiune nu reprezintă crearea stării de

insolvabilitate a societății debitoare.

Ca atare, se poate

concluziona în sensul că ridicarea sumei de 30.000 lei din casieria unității,

conform procesului-verbal de compensare conturi și a extraselor de confirmare

solduri a furnizorilor, nu poate determina crearea stării de insolvabilitate a

societății.

În plus, diminuarea

contului 231 și scăderea din gestiune a mijloacelor fixe (utilaje, autoturisme)

nu poate crea o stare de insolvabilitate a firmei, atâta timp cât investițiile

efectuate nu aveau capacitatea de a genera profit, iar autoturismele au fost

vândute la un preț ce a acoperit valoarea rămasă de amortizat.

Din cele anterior

prezentate, rezultă că recurentul-reclamant, până la data de 31 iulie 2007, nu

a săvârșit nicio faptă care să conducă la insolvabilitatea societății debitoare

SC C. SRL și care să antreneze răspunderea sa, în raport de dispozițiile art.

27 alin. (1) lit. a) și b) C. proc. fisc.

În consecință, Înalta

Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art.

20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge

recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

G.V. și Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Vâlcea împotriva

sentinței nr. 214/F-CONT din 29 septembrie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 17 iunie 2011.