ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3570/2011

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. 760/90/2009 reclamantul G.V. a chemat în judecată pe pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Vâlcea solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună anularea deciziei nr. 45309 din 27 octombrie 2008 privind răspunderea solidară a reclamantului cu debitoarea insolvabilă SC C. SRL, precum și a deciziei nr. 2 din 12 ianuarie 2009 de soluționare a contestației administrative. Pârâta a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, întrucât sunt îndeplinite condițiile răspunderii solidare, prevăzute de O.G.

nr. 92/2003. De asemenea, pârâta a invocat excepția lipsei calității de reprezentant al reclamantului de a formula contestație împotriva deciziei nr. 45309 din 27 octombrie 2008, cu motivarea că, potrivit art. 47 din Legea nr. 85/2006, deschiderea procedurii falimentului ridică dreptul debitorului de a-și administra bunurile. Pârâta susține că reclamantul încearcă o repunere în termenul de a formula contestație cu privire la creanța pârâtei, deoarece a pierdut termenul reglementat de art. 73 din Legea insolvenței. La data de 2 iunie 2009, reclamantul a precizat acțiunea introductivă de instanță și a formulat cerere de chemare în garanție a numiților P.D. și B.C.C.

La același termen de judecată, instanța a respins cererea de suspendare a cauzei, în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006, întrucât acest ultim act normativ are în vedere situația debitoarei care se află în insolvență, în timp ce acțiunea dedusă judecății are ca obiect antrenarea răspunderii solidare a administratorului debitoarei, în procedura specială reglementată de art. 27 din O.G. nr. 92/2003. La data de 18 noiembrie 2009, pârâta a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, cu motivarea că reclamantul nu a făcut dovada că a urmat procedura administrativă prealabilă. Curtea a respins excepția inadmisibilității acțiunii, deoarece actele contestate în cadrul dosarului soluționat prin sentința nr. 30 din 3 februarie 2010 pronunțată de aceeași instanță reprezintă doar situația premisă pentru aplicarea art. 27 din O.G.

nr. 92/2003. Decizia de impunere nr. 417 din 2 iulie 2008 a fost întocmită pentru SC C. SRL și a fost comunicată societății în același an; reclamantul nu a deținut în acel moment nicio calitate în cadrul societății comerciale, întrucât, prin hotărârea AGA a SC C. SRL (comunicată la Registrul Comerțului la data de 2 august 2007), a cesionat părțile sociale către numitul B.C. și s-a retras din societate și din funcția de administrator al acesteia. Prin procesul-verbal din 2 august 2007, reclamantul a predat către P.D. arhiva contabilă a SC C. SRL, pentru perioada mai 1994 – iulie 2007. Ca atare, reclamantul nu a fost în măsură să atace decizia de impunere, în procedura reglementată de Codul fiscal, atâta vreme cât aceasta nu i s-a comunicat, motiv pentru care trebuie să aibă posibilitatea să-și formuleze apărări de fond cu privire la faptele ce îi sunt imputate ca fiind săvârșite în perioada în care a deținut calitatea de administrator al SC C. SRL.

În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri și proba cu expertiză contabilă, pe cererea principală, precum și proba cu interogatoriu pentru cererea de chemare în garanție. Tribunalul Vâlcea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1071 din 8 iunie 2010, a admis excepția de necompetență materială și a declinat cauza în favoarea Curții de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. În motivarea hotărârii judecătorești, tribunalul a reținut faptul că valoarea creanței contestate în cauză depășește pragul valoric de 500.000 lei, instituit de art. 10 din Legea nr. 554/2004, ceea ce atrage competența materială a curții de apel în primă instanță.

Curtea de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 214 din 29 septembrie 2010, a admis acțiunea reclamantului G.V. în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Vâlcea, a anulat deciziile nr. 45309 din 27 octombrie 2008 și nr. 2 din 12 ianuarie 2009 emise de pârâtă, a respins cererea de chemare în garanție a numiților P.D. și B.C.C. și a obligat pârâta la 2.085 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamant. Pentru a pronunța o asemenea soluție, prima instanță a reținut următoarele: Decizia de impunere contestată în speță nu respectă cerințele impuse de art. 43 C. proc. fisc., întrucât nu face nicio referire la audierea contribuabilului.

Cu toate că în decizia nr. 2 din 12 ianuarie 2009 de soluționare a contestației administrative se face mențiunea că reclamantul a fost invitat să-și exprime punctul de vedere cu privire la faptele și împrejurările relevante în luarea deciziei de angajare a răspunderii solidare, la dosar nu a fost prezentată nicio dovadă în acest sens. Ca atare, nu se poate considera că, în procedura administrativă, a fost respectat dreptul la apărare al reclamantului, reglementat de art. 9 C. proc. fisc. Pe fondul cauzei, instanța a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 27 alin. (1) lit. a) și b) C. fisc., întrucât faptele reținute de organele fiscale în decizia contestată nu au determinat insolvabilitatea debitoarei SC C. SRL, cu atât mai mult cu cât procedura insolvenței a fost deschisă la 30 octombrie 2008, după un an și jumătate de la data la care reclamantul a cesionat părțile sociale și a pierdut calitatea de administrator al societății.

Cerința relei credințe în dobândirea în orice mod a activelor de la debitoare nu poate fi reținută de vreme ce expertiza efectuată în cauză reține că plățile au fost efectuate pe bază de documente justificative, că investițiile existau atât faptic, cât și scriptic la data de 31 ianuarie 2007, iar scoaterea din evidența contabilă a mijloacelor fixe s-a realizat prin vânzarea autoturismelor, prețul obținut din vânzare acoperind amortizarea. În plus, nu a avut loc nicio ascundere, cu rea credință, sub orice formă, a activelor debitorului. Pe de altă parte, instanța a reținut că valoarea pentru care s-a antrenat răspunderea solidară prin decizia contestată reprezintă întreaga creanță reținută față de societatea debitoare, care presupune și faptele imputate a fi săvârșite după data la care reclamantul nu mai deținea calitatea de administrator și asociat.

În altă ordine de idei, curtea de apel a apreciat că cererea de chemare în garanție este inadmisibilă, deoarece a fost formulată direct în fața instanței de contencios administrativ. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamantul G.V. și pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Vâlcea. I. Reclamantul G.V. a solicitat modificarea sa în parte, în sensul respingerii cererii de chemare în garanție ca nefondată și nu ca inadmisibilă. În motivarea căii extraordinare de atac, recurentul a precizat că sunt aplicabile prevederile art. 60 C. proc. civ. și ale art. 212 C. proc. fisc., precum și cele ale Normelor metodologice de aplicare a Codul de procedură fiscală.

În opinia recurentului, prima instanță a făcut o interpretare greșită a normelor legale aplicabile în materie și a probelor administrate în cauză, întrucât în cadrul procedurii administrative prealabile a invocat eventuala vinovăție a administratorilor care au condus societatea debitoare după plecarea sa. II. Recurenta Direcția Generală a Finanțelor Publice Vâlcea a solicitat modificarea sentinței contestate, în sensul respingerii acțiunii și menținerii actelor administrative. În motivarea căii de atac, încadrată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., recurenta a susținut faptul că sentința contestată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă următoarele critici de nelegalitate: 1) Prima instanță a soluționat greșit excepția lipsei calității de reprezentant al reclamantului G.V. de a formula contestație împotriva actelor administrative atacate, întrucât dreptul de administrare al debitorului încetase de drept, potrivit art. 47 alin. (4) din Legea insolvenței, cererea de chemare în judecată fiind promovată de o persoană care nu mai avea calitatea de reprezentant legal al SC C. SRL. De asemenea, recurenta a susținut faptul că pasivul SC C. SRL nu poate fi contestat de către intimatul G.V. de vreme ce, prin sentința nr. 1259 din 30 octombrie 2008, a fost admisă cererea formulată de SC R.B.

SA, fiind deschisă procedura insolvenței. 2) În mod eronat, judecătorul fondului a apreciat că autoritatea fiscală a încălcat prevederile art. 9 alin. (1) C. proc. fisc. întrucât, prin adresa nr. 45.830 din 25 august 2008, a îndeplinit cerința legală impusă de această normă. Intimatul nu poate susține că nu a avut cunoștință de existența deciziei de impunere aflată în discuție atâta timp cât a formulat cerere de suspendare a efectelor sale. În plus, procesul-verbal de insolvabilitate nr. 43.104 din 7 august 2008 a fost comunicat la sediul SC C. SRL, prin adresa nr. 45.421 din 21 august 2008. Această adresă a fostului administrator G.V., în calitate de reprezentant legal al societății aflate în insolvență, a fost notată la Oficiul Registrului Comerțului Vâlcea.

Ca atare, intimatul nu putea invoca nelegala citare prin publicitate câtă vreme nu a respectat obligația impusă de art. 98 C. proc. fisc. și nu a indicat noul sediu. 3) În speță, sunt îndeplinite condițiile răspunderii solidare, statuate de art. 27 alin. (2) C. proc. fisc., cu atât mai mult cu cât cota de participare a intimatului G.V. la SC C. SRL, SC C. SRL și SC C.L. SRL este aceeași. Din evidența contabilă a societății aflată în procedura insolvenței rezultă că plățile în sumă totală de 180.876 lei au fost efectuate către SC C. SRL, societate la care, în perioada 10 martie 2005 – 15 septembrie 2008, intimatul G.V. a avut calitatea de asociat unic și administrator. Plata sumei de 70.100 lei a fost efectuată către SC C.L.

SRL, societate administrată de numitul P.D.A. care, de la data de 4 septembrie 2007, deține și calitatea de administrator la SC C. SRL. La data de 1 mai 2007, recurentul intimatul G.V., în calitate de administrator la SC C. SRL, a cesionat, cu contractul nr. 351, toate contractele de lucrări către SC C. SRL, societatea la care deținea calitatea de administrator și asociat (10 martie 2005 – 15 septembrie 2008). Aceste tipuri de operațiuni de înstrăinare, cu rea-credință, de active circulante de natura disponibilităților bănești, operațiuni care au generat starea de insolvență, au avut la bază intenția vădită de sustragere de la îndeplinirea obligației datorate bugetului general consolidat al statului.

Recurenta a arătat faptul că prima instanță nu a ținut seama de răspunsul la interogatoriu dat de intervenientul P.D.A., în sensul că, la solicitarea organului fiscal, cu ocazia efectuării inspecției fiscale, a predat doar o parte din actele contabile, deoarece intimatul i-a predat doar o parte din arhiva societății. În opinia recurentei, denaturarea elementelor de activ ale SC C. SRL, prin diminuarea soldului 231 și debitarea, în același timp, a contului de cheltuieli 602 constituie cauza răspunderii solidare, cu atât mai mult cu cât nu au fost prezentate documentele solicitate de către organul fiscal. Pe de altă parte, recurenta a susținut faptul că expertul contabil nu avea competența de a se pronunța cu privire la reaua-credință a intimatului cu ocazia dobândirii activelor de la societatea debitoare, operațiuni consemnate în factura nr. 55 din 31 iulie 2007 emisă de numele lui G.A., fratele intimatului.

Recurenta Direcția Generală a Finanțelor Publice Vâlcea a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului formulat de reclamantul G.V. (fila 16). Analizând sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate pentru considerentele care vor fi expuse în continuare. I. Soluția pronunțată de prima instanță cu privire la inadmisibilitatea cererii de chemare în garanție formulată de recurentul G.V. este corectă.

Punctul de plecare în susținerea acestui raționament îl reprezintă prevederile art. 28 alin. (1) teza I din Legea contenciosului administrativ, potrivit cărora dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte. Pe de altă parte, nu trebuie ignorate dispozițiile art. 60 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubire.

În speța de față, nu este aplicabilă această instituție procesuală, în condițiile în care între părțile aflate în discuție nu funcționează obligația de garanție. II. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. este nefondat. Astfel, prima instanță a soluționat corect excepția lipsei calității de reprezentant al reclamantului G.V. de a formula contestație împotriva actelor administrative atacate, în condițiile în care prin acestea i-a fost angajată răspunderea în solidar cu debitoarea declarată insolvabilă SC C. SRL, în temeiul art. 27 alin. (1) lit. a) și b) C. proc. fisc. Cea de-a doua critică formulată de recurenta Direcția Generală a Finanțelor Publice Vâlcea este întemeiată, întrucât, prin adresa nr. 45.830 din 25 august 2008, autoritatea fiscală a făcut dovada respectării dreptului la apărare al persoanei fizice, după cum impun prevederile art. 9 alin. (1) C. proc.

fisc. Critica formulată de recurenta Direcția Generală a Finanțelor Publice Vâlcea pe fondul cauzei este neîntemeiată, deoarece în speță nu s-a probat îndeplinirea condițiilor răspunderii solidare, statuate de art. 27 alin. (1) lit. a) și b) C. proc. fisc. Conform acestor dispoziții legale, pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condițiile prezentului cod răspund solidar cu acesta următoarele persoane: a) persoanele fizice sau juridice care, în cei trei ani anteriori datei declarării insolvabilității, cu rea-credință, dobândesc în orice mod active de la debitorii care își provoacă astfel insolvabilitatea; b) administratorii, asociații, acționarii și orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea cu rea-credință, sub orice formă, a bunurilor mobile și imobile proprietatea acesteia.

Prin decizia nr. 45309 din 27 octombrie 2008 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Vâlcea, a fost angajată răspunderea administratorului debitoarei SC C. SRL, societate declarată insolvabilă, în persoana recurentului-reclamant G.V., administrator și asociat al acesteia de la momentul înființării firmei și până la data de 1 august 2007 (a se vedea filele 12-15 dosar fond). Prin decizia nr. 2 din 12 ianuarie 2009, Direcția Generală a Finanțelor Publice Vâlcea a respins contestația administrativă formulată de recurentul-reclamant împotriva deciziei anterior individualizată (a se vedea filele 7-11 dosar fond). Înalta Curte apreciază că este nefondată critica recurentei-pârâte potrivit căreia, din evidența contabilă a societății aflată în procedura insolvenței, rezultă că plățile în sumă totală de 180.876 lei au fost efectuate în mod nelegal către SC C. SRL, societate la care, în perioada 10 martie 2005 – 15 septembrie 2008, intimatul G.V.

a avut calitatea de asociat unic și administrator. De asemenea, este nefondată critica recurentei-pârâte referitoare la plata în mod nelegal a sumei de 70.100 lei către SC C.L. SRL. Pe aceste două aspecte, instanța de control judiciar constată că expertiza contabilă administrată în cauză menționează faptul că au fost efectuate unele plăți prin casieria unității pentru SC C. SRL în cuantum de 180.876 lei și SC C.L. SRL în sumă de 70.100 lei, pe care recurentul-reclamant o justifică prin documente de casă – chitanțe -, care au fost înregistrate în registrul de casă în perioada 1 martie 2003 – 28 februarie 2005. Totodată, expertul contabil a menționat faptul că, pentru perioada 2003-2005, s-au înregistrat plăți pentru SC M. SRL în valoare de 361.217 lei, chitanțe care au fost înregistrate în registrele de casă și în jurnalele de cumpărări.

Ca atare, expertiza concluzionează în sensul că, din totalul sumei de 612.733 lei, constatată de organul de inspecție fiscală ca sumă nejustificată, au fost identificate acte justificative pentru toate operațiunile de casă, constând în chitanțe 14-4-1. Aceste chitanțe apar și în procesele-verbale de predare-primire a documentelor contabile între fostul administrator G.V. și administratorul nou P.D.A. Prin urmare, pretenția organului de control fiscal nu este justificată pentru această sumă, astfel că nu se dovedește nici datorarea impozitului (65.523 lei), a majorărilor (83.353 lei), a penalităților (6.527 lei) și a stopajului la sursă (1.711 lei) – a se vedea fila 318 dosar fond).

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că este nefondată critica recurentei-reclamante potrivit căreia denaturarea elementelor de activ ale SC C. SRL, prin diminuarea soldului contului 231 și debitarea, în același timp, a contului de cheltuieli 602 constituie cauza răspunderii solidare, cu atât mai mult cu cât nu au fost prezentate documentele solicitate de către organul fiscal. În acest sens, instanța de control judiciar își însușește concluzia expertului contabil, care va fi redată în continuare. Din registrul jurnal din data de 31 iulie 2007, reiese faptul că, la poziția 270, s-a efectuat înregistrarea: 231 (imobilizări corporale în curs) = 302 (obiecte de inventar) cu (10.706, 09) – suma în roșu, ceea ce reprezintă o stornare a mijloacelor fixe și trecerea lor pe cheltuială, conform poziției 272 din același registru, prin înregistrarea 602 (cheltuieli cu obiecte de inventar) = 302 (obiecte de inventar) cu suma de 10.706,09 lei.

Înregistrările au fost efectuate în mod eronat, deoarece suma mai sus indicată, înregistrată în contul 231 – Imobilizări corporale în curs reprezintă amenajări și modernizări efectuate la Secția Bujoreni, conform listei consumurilor de resurse materiale prezentate de SC C. SRL, spațiu deținut prin contractul de închiriere cu Consiliul Local Bujoreni (cu nr. 184 din 1 aprilie 2002). Din punct de vedere contabil, amenajările efectuate la un spațiu închiriat se înregistrează pe cheltuieli dacă constau în reparații sau se amortizează pe perioada contractului de închiriere dacă au constat în modernizări. Scăderea din evidența contabilă a acestei sume se datorează încetării contractului de închiriere a spațiului, care a necesitat această modernizare și a faptului că aceste sume au fost înregistrate în mod eronat pe imobilizări, acestea fiind o cheltuială a unității încă din momentul efectuării lor.

Aceste investiții, prin natura lor, nu puteau fi sustrase, astfel încât se poate considera că existau atât faptic, cât și scriptic la data de 31 ianuarie 2007 (a se vedea fila 320 dosar fond). Nici ultima critică formulată de recurenta-pârâtă nu este fondată, întrucât expertiza contabilă a reținut faptul că în anul 2007 au fost vândute cu acte justificative 3 mijloace de transport, din care 2 nu erau amortizate integral, dar valoarea la care au fost vândute a acoperit partea rămasă de amortizat. Așadar, valoarea la care acestea au fost înstrăinate a acoperit valoarea reziduală, iar sumele rezultate au fost înscrise în mod corect la venituri. La data respectivă, au fost scoase din evidență toate mijloacele fixe existente în evidența contabilă, iar valoarea neamortizată de 67.802 lei a fost înregistrată pe cheltuieli.

Mijloacele fixe existente la acea dată nu mai aveau capacitatea de a genera profit și scăderea lor din gestiune nu reprezintă crearea stării de insolvabilitate a societății debitoare. Ca atare, se poate concluziona în sensul că ridicarea sumei de 30.000 lei din casieria unității, conform procesului-verbal de compensare conturi și a extraselor de confirmare solduri a furnizorilor, nu poate determina crearea stării de insolvabilitate a societății. În plus, diminuarea contului 231 și scăderea din gestiune a mijloacelor fixe (utilaje, autoturisme) nu poate crea o stare de insolvabilitate a firmei, atâta timp cât investițiile efectuate nu aveau capacitatea de a genera profit, iar autoturismele au fost vândute la un preț ce a acoperit valoarea rămasă de amortizat.

Din cele anterior prezentate, rezultă că recurentul-reclamant, până la data de 31 iulie 2007, nu a săvârșit nicio faptă care să conducă la insolvabilitatea societății debitoare SC C. SRL și care să antreneze răspunderea sa, în raport de dispozițiile art. 27 alin. (1) lit. a) și b) C. proc. fisc. În consecință, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de G.V. și Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Vâlcea împotriva sentinței nr. 214/F-CONT din 29 septembrie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 17 iunie 2011.