ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 526/2012

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală

nr. 867/F din data de 02 noiembrie 2011, Tribunalul București, secția a l-a

penală a hotărât condamnarea inculpatului N.D. la pedeapsa rezultantă de 16 ani

închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 197 alin. (1),

alin. (2) lit. b

1

) C. pen. și alin. (3) teza I și art. 203 C. pen.,

ambele cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și a art. 33 lit. a) C. pen., cu

aplicarea dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen.

În fapt, i s-a

imputat inculpatului că în perioada august 2010-18 iunie 2011, în timp ce se

afla în locuința sa, prin constrângere și profitând de imposibilitatea de a-și

exprima voința, inculpatul a întreținut raporturi sexuale normale cu fiica sa

M.D.E., în vârstă de 11 ani și 9 luni, iar în data de 18 iunie 2011, în jurul

orelor 06:00, a fost surprins de soția sa N.E. în dormitorul locuinței,

întreținând raport sexual normal cu fiica sa M.D.E.

La individualizarea

pedepsei aplicate inculpatului, judecătorul fondului s-a raportat la criteriile

generale prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv limitele de pedeapsă stabilite

în textele incriminatoare reduse potrivit art. 320

1

C. proc. pen.,

gradul de pericol social ridicat al faptelor ce decurge din agravantele

reținute, caracterul repetat al faptelor, de împrejurările în care acestea au

fost comise, respectiv chiar în locuința familiei, în condițiile în care în

această locuință se mai aflau alți cinci copii minori ai inculpatului, existând

posibilitatea ca aceștia să surprindă abuzul, ceea ce de altfel s-a și

întâmplat în privința minorului M.Ș.V., vârsta fragedă a victimei, dar și

nivelul de dezvoltare fizică al acesteia, partea vătămată având constituția

corporală specifică unui copil, urmările produse și cele care se pot produce,

pericolul sporit al persoanei inculpatului care nu a ținut cont de vârsta și

gradul de rudenie cu victima, punându-i în primejdie dezvoltarea ulterioară, în

condițiile în care avea obligația legală, dar mai ales morală de a o ocroti.

Astfel, instanța

având în vedere consecințele vătămătoare ale faptelor asupra dezvoltării

ulterioare a minorei și trauma psihică cauzată acesteia impun în mod necesar

acordarea unor despăgubiri bănești, de natură a compensa cel puțin parțial

prejudiciul moral suferit și a realiza funcția sancționatorie a răspunderii

civile delictuale, statuând în echitate, a obligat inculpatul la plata către

partea vătămată a sumei de 100.000 lei, reprezentând daune morale, apreciind că

această compensație este rezonabilă și proporțională cu suferința ce i-a fost

provocată.

Sentința a fost

apelată de inculpat pentru motive de netemeinicie ce țin de individualizarea

pedepsei, apreciind că pedeapsa aplicată este prea severă în raport cu

atitudinea sinceră, lipsa antecedentelor penale.

Analizând sentința

apelată prin prisma criticilor formulate și din oficiu sub toate aspectele de

fapt și de drept, conform dispozițiilor art. 371 alin. (2) C. proc. pen.,

Curtea a constatat, în baza propriei evaluări a probatoriului cauzei, că prima

instanță a dat semnificația cuvenită criteriilor generale prevăzute de art. 72

C. pen., stabilind o pedeapsă într-un cuantum orientat spre mediu, având în

vedere într-o măsură suficientă, atât datele care circumstanțiază persoana

inculpatului (vârstă, antecedente penale), cât și pericolul social concret al

faptei pendinte pus în evidență de împrejurările și modalitățile în care a

acționat asupra propriei fiice de 11 ani și 9 luni, în locuința în care se

aflau și ceilalți membri ai familiei, inclusiv alți 5 copii minori, caracterul

repetat al activității infracționale, iar atitudinea inculpatului după

săvârșirea faptelor, în sensul absenței totale de empatie față de partea

vătămată, conduc la ideea unei reinserții sociale dificile.

Astfel că, pentru

realizarea scopului pedepsei, instituit de art. 52 C. pen., punitiv și

coercitiv, cuantumul pedepsei este just cuantificat, neimpunându-se modificarea

lui.

În consecință,

Curtea, a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul N.D.

În temeiul art. 381

C. proc. pen. s-a computat inculpatului prevenția de la 24 iunie 2011 la zi și

s-a menținut arestarea preventivă, în conformitate cu art. 350 C. proc. pen.

În virtutea art. 192

alin. (2) C. proc. pen., apelantul-inculpat, aflat în culpă procesuală, a fost

obligat la cheltuieli judiciare statului.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul N.D., criticând decizia

recurată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14

C. proc. pen.

Prin motivele de

recurs susținute oral de apărătorul desemnat din oficiu, s-a solicitat

admiterea recursului, casarea deciziei recurate și reducerea pedepsei de 16

ani, aplicată.

Examinând decizia

recurată prin prisma cazurilor de casare prevăzut de art. 385

9

pct.

14 C. proc. pen. dar și din oficiu, Înalta Curte constată că recursul este

nefondat, pentru considerentele ce vor urma.

Înalta Curte

consideră că nu poate avea în vedere critica formulată de către recurentul

inculpat N.D., întrucât din actele și lucrările dosarului rezultă că pedeapsa

aplicată inculpatului a fost corect individualizată, atât din punct de vedere

al cuantumului acesteia cât și a modalității de executare, nefiind identificate

circumstanțe favorabile inculpatului.

Așadar, Înalta Curte,

reține că, la individualizarea pedepsei de 16 ani închisoare ce a fost aplicată

inculpatului, s-a avut în vedere gradul ridicat de pericol social al faptei,

inculpatul N.D. prin constrângere și profitând de imposibilitatea de a-și

exprima voința, a întreținut raporturi sexuale normale cu fiica sa M.D.E., în

vârstă de 11 ani și 9 luni, persoana inculpatului, poziția procesuală a

acestuia, care a recunoscut fapta în conformitate cu art. 320

1

C.

proc. pen., însă, scopul educativ al pedepsei poate fi atins numai prin

aplicarea unei pedepse întru-un cuantum de 16 ani și cu executarea în regim de

detenție.

Astfel, Înalta Curte

a apreciat că nu au fost identificate alte circumstanțe favorabile inculpatului

care să conducă la o reindividualizare a pedepsei, inculpatul având o atitudine

procesuală constant sinceră și cooperantă, la soluționarea cauzei a uzat de

dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen.

Față de aceste

considerente, Înalta Curte, reține că în cauză nu sunt incidente dispozițiile

art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., neimpunându-se reducerea pedepsei

aplicată inculpatului N.D. împotriva deciziei penale nr. 370/A din 08 decembrie

2011 a Curții de Apel București, secția II-a penală.

Față de aceste

considerente, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., se va

respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul N.D. împotriva deciziei

penale nr. 370/A din 08 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția II-a

penală.

Va deduce din

cuantumul pedepsei aplicate inculpatului, durata reținerii și arestării

preventive de la 24 iunie 2011 la 22 februarie 2012.

Va obliga recurentul

inculpat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul N.D. împotriva deciziei penale nr.

370/A din 08 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția II-a penală.

Deduce din cuantumul

pedepsei aplicate inculpatului N.D. durata reținerii și arestării preventive de

la 24 iunie 2011 la 22 februarie 2012.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 22 februarie 2012.