ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 526/2012

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 867/F din data de 02 noiembrie 2011, Tribunalul București, secția a l-a penală a hotărât condamnarea inculpatului N.D. la pedeapsa rezultantă de 16 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. b 1 ) C. pen. și alin. (3) teza I și art. 203 C. pen., ambele cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și a art. 33 lit. a) C. pen., cu aplicarea dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen. În fapt, i s-a imputat inculpatului că în perioada august 2010-18 iunie 2011, în timp ce se afla în locuința sa, prin constrângere și profitând de imposibilitatea de a-și exprima voința, inculpatul a întreținut raporturi sexuale normale cu fiica sa M.D.E., în vârstă de 11 ani și 9 luni, iar în data de 18 iunie 2011, în jurul orelor 06:00, a fost surprins de soția sa N.E.

în dormitorul locuinței, întreținând raport sexual normal cu fiica sa M.D.E. La individualizarea pedepsei aplicate inculpatului, judecătorul fondului s-a raportat la criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv limitele de pedeapsă stabilite în textele incriminatoare reduse potrivit art. 320 1 C. proc.

pen., gradul de pericol social ridicat al faptelor ce decurge din agravantele reținute, caracterul repetat al faptelor, de împrejurările în care acestea au fost comise, respectiv chiar în locuința familiei, în condițiile în care în această locuință se mai aflau alți cinci copii minori ai inculpatului, existând posibilitatea ca aceștia să surprindă abuzul, ceea ce de altfel s-a și întâmplat în privința minorului M.Ș.V., vârsta fragedă a victimei, dar și nivelul de dezvoltare fizică al acesteia, partea vătămată având constituția corporală specifică unui copil, urmările produse și cele care se pot produce, pericolul sporit al persoanei inculpatului care nu a ținut cont de vârsta și gradul de rudenie cu victima, punându-i în primejdie dezvoltarea ulterioară, în condițiile în care avea obligația legală, dar mai ales morală de a o ocroti.

Astfel, instanța având în vedere consecințele vătămătoare ale faptelor asupra dezvoltării ulterioare a minorei și trauma psihică cauzată acesteia impun în mod necesar acordarea unor despăgubiri bănești, de natură a compensa cel puțin parțial prejudiciul moral suferit și a realiza funcția sancționatorie a răspunderii civile delictuale, statuând în echitate, a obligat inculpatul la plata către partea vătămată a sumei de 100.000 lei, reprezentând daune morale, apreciind că această compensație este rezonabilă și proporțională cu suferința ce i-a fost provocată. Sentința a fost apelată de inculpat pentru motive de netemeinicie ce țin de individualizarea pedepsei, apreciind că pedeapsa aplicată este prea severă în raport cu atitudinea sinceră, lipsa antecedentelor penale.

Analizând sentința apelată prin prisma criticilor formulate și din oficiu sub toate aspectele de fapt și de drept, conform dispozițiilor art. 371 alin. (2) C. proc.

pen., Curtea a constatat, în baza propriei evaluări a probatoriului cauzei, că prima instanță a dat semnificația cuvenită criteriilor generale prevăzute de art. 72 C. pen., stabilind o pedeapsă într-un cuantum orientat spre mediu, având în vedere într-o măsură suficientă, atât datele care circumstanțiază persoana inculpatului (vârstă, antecedente penale), cât și pericolul social concret al faptei pendinte pus în evidență de împrejurările și modalitățile în care a acționat asupra propriei fiice de 11 ani și 9 luni, în locuința în care se aflau și ceilalți membri ai familiei, inclusiv alți 5 copii minori, caracterul repetat al activității infracționale, iar atitudinea inculpatului după săvârșirea faptelor, în sensul absenței totale de empatie față de partea vătămată, conduc la ideea unei reinserții sociale dificile.

Astfel că, pentru realizarea scopului pedepsei, instituit de art. 52 C. pen., punitiv și coercitiv, cuantumul pedepsei este just cuantificat, neimpunându-se modificarea lui. În consecință, Curtea, a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul N.D. În temeiul art. 381 C. proc. pen. s-a computat inculpatului prevenția de la 24 iunie 2011 la zi și s-a menținut arestarea preventivă, în conformitate cu art. 350 C. proc. pen. În virtutea art. 192 alin. (2) C. proc. pen., apelantul-inculpat, aflat în culpă procesuală, a fost obligat la cheltuieli judiciare statului. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul N.D., criticând decizia recurată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc.

pen. Prin motivele de recurs susținute oral de apărătorul desemnat din oficiu, s-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și reducerea pedepsei de 16 ani, aplicată. Examinând decizia recurată prin prisma cazurilor de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen. dar și din oficiu, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor urma. Înalta Curte consideră că nu poate avea în vedere critica formulată de către recurentul inculpat N.D., întrucât din actele și lucrările dosarului rezultă că pedeapsa aplicată inculpatului a fost corect individualizată, atât din punct de vedere al cuantumului acesteia cât și a modalității de executare, nefiind identificate circumstanțe favorabile inculpatului.

Așadar, Înalta Curte, reține că, la individualizarea pedepsei de 16 ani închisoare ce a fost aplicată inculpatului, s-a avut în vedere gradul ridicat de pericol social al faptei, inculpatul N.D. prin constrângere și profitând de imposibilitatea de a-și exprima voința, a întreținut raporturi sexuale normale cu fiica sa M.D.E., în vârstă de 11 ani și 9 luni, persoana inculpatului, poziția procesuală a acestuia, care a recunoscut fapta în conformitate cu art. 320 1 C. proc. pen., însă, scopul educativ al pedepsei poate fi atins numai prin aplicarea unei pedepse întru-un cuantum de 16 ani și cu executarea în regim de detenție. Astfel, Înalta Curte a apreciat că nu au fost identificate alte circumstanțe favorabile inculpatului care să conducă la o reindividualizare a pedepsei, inculpatul având o atitudine procesuală constant sinceră și cooperantă, la soluționarea cauzei a uzat de dispozițiile art. 320 1 C. proc.

pen. Față de aceste considerente, Înalta Curte, reține că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., neimpunându-se reducerea pedepsei aplicată inculpatului N.D. împotriva deciziei penale nr. 370/A din 08 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția II-a penală. Față de aceste considerente, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., se va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul N.D. împotriva deciziei penale nr. 370/A din 08 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția II-a penală. Va deduce din cuantumul pedepsei aplicate inculpatului, durata reținerii și arestării preventive de la 24 iunie 2011 la 22 februarie 2012. Va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul N.D. împotriva deciziei penale nr. 370/A din 08 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția II-a penală. Deduce din cuantumul pedepsei aplicate inculpatului N.D. durata reținerii și arestării preventive de la 24 iunie 2011 la 22 februarie 2012. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 22 februarie 2012.