ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 563/2012

Asupra recursului penal de față; Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 261 din 07 iulie 2011 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, prin care în baza art. 197 alin. (1), (2) lit. b) 1 și alin. (3) teza I C. pen., cu aplic. art. 41, 42 C. pen. și 33 lit. b) C. pen., inculpatul C.V. a fost condamnat la o pedeapsă de 11 ani închisoare. În baza art. 197 alin. (1), (2) lit. b) 1 și alin. (3) teza I C. pen., cu aplic. art. 41, 42 C. pen. și 33 lit. b) C. pen. rap. la art. 65 - 66 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b), d) și e) C. pen. pe o perioadă de 3 ani.

În baza art. 203 C. pen. cu aplic. art. 41 - 42 C. pen. și art. 33 lit. b) C. pen., același inculpat a fost condamnat la o pedeapsa de 3 ani închisoare și i s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b), d) și e) C. pen. pe o perioadă de 1 an. În temeiul art. 34 lit. b) C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului, acesta urmând să execute pedeapsa cea mai grea, de 11 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b), d) și e) C. pen. pe o perioadă de 3 ani. S-a făcut aplicarea art. 71, 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b), d) și e) C. pen.

În baza art. 346 C. proc. pen., rap.la art. 14 C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata sumei de 50.000 RON cu titlu de daune morale către partea vătămată C.F.A. În baza art. 191 C. proc. pen. inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare în sumă de 200 RON cheltuieli judiciare de la urmărirea penală, 300 RON cheltuieli judiciare către stat, 200 RON onorariu apărător oficiu, sumă care va fi avansată din fondurile Ministerului Justiției. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin rechizitoriul nr. 870/P/2010 a fost trimis în judecată inculpatul C.V., pentru săvârșirea infracțiunilor de viol și incest, prev. de art. 197 alin. (1), (2) lit. b) 1 - alin. (3) C. pen., cu art. 41 - 42 C. pen.

și art. 203 C. pen., cu aplic. art. 41 - 42 C. pen. și art. 33 lit. b) C. pen., constând în aceea că în perioada octombrie 2008 - mai 2010, prin constrângere, a întreținut raporturi sexuale cu fiica sa mai mică de 15 ani. În ședință publică s-au luat declarații părții vătămate C.F. care s-a constituit parte civilă cu suma de 50.000 RON reprezentând daune morale, precum și martorii din acte P.M., V.C., N.F.B., M.A.R., M.M., C.V., C.P., P.S., P.O., V.A., L.A.G., M.V., fiind citită în ședință publică declarația martorei M.L., ca urmare a imposibilității prezentării în instanță, în vederea audierii. Deși legal citat, inculpatul nu s-a prezentat în instanță, din procesele-verbale întocmite de către organele de cercetare penală rezultând că acesta nu se mai află în țară și că se află la muncă în străinătate.

S-au depus la dosarul cauzei evaluarea psihologică a persoanei vătămate, fișă de evaluare psihologică, evaluare detaliată, fișă semnalare a situațiilor, istoric social, fișă închidere a cazului și sentința civilă nr. 870 din 13 martie 2010 pronunțată de Judecătoria Pucioasa. Examinând cauza, în raport de actele și lucrările dosarului, coroborând probele administrate în procesul penal, tribunalul a constatat săvârșirea faptelor de către inculpat, vinovăția acestuia, încadrarea juridică legală și temeinică a faptelor comise, fiind dată de disp. art. 197 alin. (1), (2) lit. b) - alin. (3) C. pen., cu aplic. art. 41-42 C. pen. și art. 203 C. pen. cu aplic. art. 41-42 C. pen. și art. 33 lit. b) C. pen.

Prima instanță a reținut următoarea situație de fapt: din căsătoria inculpatului cu C.M. au rezultat doi copii, respectiv C.F.A., în vârstă de 16 ani, și V.C., în vârstă de 13 ani. Începând cu anul 2006 C.M., mama minorilor, a plecat în Italia pentru a lucra, revenind în țară la aproximativ 2 - 3 luni și rămânând alături de familia sa în medie de 2 - 3 săptămâni. Ca urmare, în perioada absenței din țară a mamei cei doi minori s-au aflat în îngrijirea tatălui, inculpatul C.V. La sfârșitul verii anului 2008 cei doi soți au plecat împreună în Italia, revenind la domiciliu în luna septembrie a aceluiași an. La începutul lunii octombrie 2008 C.M. a plecat din nou în Italia cei doi minori rămânând în grija tatălui.

La scurt timp după plecarea din țară a mamei inculpatul a început să-și modifice comportamentul față de cei doi minori pe care i-a agresat fizic, de cele mai multe ori pe fondul unui consum exagerat de băuturi alcoolice. Pe fondul unui atare climat familial și al stării de temere insuflată celor doi minori prin corecțiile fizice aplicate, începând cu luna octombrie 2008 inculpatul a recurs și la abuzul sexual asupra fiicei A. care la acel moment avea peste puțin de vârsta de 14 ani. Potrivit actelor de urmărire penală, inculpatul a constrâns pe fiica sa A. să întrețină raporturi sexuale cu o frecvență de 2 ori pe săptămână în cursul nopții, când era de presupus că fratele ei dormea sau în cursul după-amiezilor, în lipsa băiatului.

Conform declarațiilor minorei, abuzul sexual la care a fost supusă de tatăl ei a continuat până în luna mai 2010 când aceasta a consimțit să comunice numărul de telefon al mamei martorei M.V. care a și contactat-o pe C.M. La rândul ei minora i-a telefonat mamei aducându-i la cunoștință faptele săvârșite asupra ei de inculpatul C.V. din octombrie 2008. În cursul urmăririi penale a fost relevat faptul că în tot cursul anului 2008 minora a relatat despre abuzul sexual la care fusese supusă prietenelor sau cunoștințelor sale, însă în mod evident, datorită vârstei și experienței de viață a acestora, niciuna dintre prietenele minorei nu au avut capacitatea și posibilitatea de a interveni pentru a stopa activitatea infracțională a inculpatului și a sesiza organele de urmărire penală.

Potrivit declarațiilor minorei, de fiecare dată a încercat să se opună actelor de constrângere exercitate de inculpat, fiind însă înfrântă de cele mai multe ori prin acte de lovire, ori prin interdicții - de a vorbi la telefon, de a folosi calculatorul, de a ieși din casă. În aceste condiții, minora se afla sub autoritatea deplină a tatălui ei, autoritate ce a dezvoltat în timp și sentimente de temere care, în mod evident, au înfrânt voința copilului și au făcut-o incapabilă să se opună actelor de constrângere. De altfel, această formă de autoritate și starea de temere ce-i fusese imprimată a și determinat-o pe minoră să aibă rețineri în a relata profesorilor și psihologului de școală, și chiar mamei sale, la un moment dat, întregul adevăr, rezumându-se la a expune în mod voalat doar o tentativă a inculpatului de a o supune unei agresiuni sexuale.

Așa cum a rezultat din materialul de urmărire penală, un ultim act de violență exercitat de inculpat s-a manifestat în jurul datei de 15 mai 2010 ca o reacție la refuzul minorei de a mai întreține raporturi sexuale (în acest sens fiind raportul de expertiză medico-legală nr. 302/V din 28 mai 2010). A mai constatat tribunalul că inculpatul audiat pe parcursul urmăririi penale nu a recunoscut faptele comise, negând nu numai actele de constrângere, dar și existența reală a unor relații sexuale cu fiica sa minoră. De altfel, în încercarea de a se apăra, inculpatul a consimțit testarea la poligraf, testare nerealizată întrucât la prima programare inculpatul a simulat incapacitatea obiectivă de a se supune testării - lipsa odihnei, iar la cea de a doua programare a refuzat să se mai prezinte.

În aceeași ordine de idei, inculpatul a încercat să acrediteze ideea că sporadicele acte de agresiune au fost exercitate de el pentru a-și pedepsi fiica ce recunoscuse întreținerea de raporturi sexuale cu unele persoane din anturaj, fapt confirmat de minoră, dar care însă nu înlătură răspunderea inculpatului pentru faptele comise. A apreciat tribunalul că, situația de fapt expusă mai sus și vinovăția inculpatului au rezultat cert din ansamblul probator administrat în cauză, examinat, verificat și valorificat conform art. 63, 69 și 75 C. proc. pen. Poziția procesuală de negare totală a faptelor comise de către inculpat este infirmată de materialul probator administrat în cauză pe parcursul urmăririi penale, dar și nemijlocit în fața instanței de judecată.

Astfel, nu pot fi primite apărările formulate de inculpat prin apărător ce au fost depuse în concluziile scrise aflate la dosarul cauzei prin care se solicită, în temeiul disp. art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 pct. 1 lit. d) C. proc. pen., achitarea inculpatului, motivat de faptul că nu este îndeplinită latura obiectivă și nici latura subiectivă a infracțiunii de viol, martorii audiați în cauză relatând că asupra părții vătămate s-au exercitat acte de violență de către inculpat pentru a o determina să întrețină raporturi sexuale cu el, dovadă în acest sens fiind raportul de expertiză medico-legală nr. 302/V din 28 mai 2010. Chiar dacă partea vătămată, așa cum susține apărarea, ar fi întreținut relații sexuale cu alte persoane nu îndreptățește și nu scuză faptele comise de inculpat asupra propriei fiice, care se afla la o vârstă foarte fragedă.

Faptele inculpatului de a întreține în mai multe rânduri, în baza aceleiași rezoluții infracționale, raporturi sexuale prin constrângere cu fiica sa mai mică de 15 ani, au întrunit elementele constitutive ale infracțiunilor de viol și incest, prev. de art. 197 alin. (1), (2) lit. b) 1 - alin. (3) C. pen., cu aplic. art. 41-42 C. pen. și art. 203 C. pen., cu art. 41-42 C. pen., cu aplic. art. 33 lit. b) C. pen., texte de lege enunțate în ședință publică, în baza cărora a fost condamnat inculpatul. La stabilirea și individualizarea pedepsei, instanța de fond a avut în vedere criteriile generale cuprinse în art. 72 C. pen., în raport de împrejurările concrete ale comiterii faptelor, gradul ridicat de pericol social al acestora, limitele de pedeapsă prevăzute de lege și circumstanțele reale și personale ale inculpatului.

Din modul de comitere a faptelor în mai multe rânduri, în baza aceleiași rezoluții infracționale, prin constrângere și violență, a rezultat cu certitudine că inculpatul a conștientizat consecințele faptelor sale, însă a stăruit în continuare profitând de vârsta fragedă a minorei și de faptul că acțiunile sale au făcut-o incapabilă să se opună actelor de constrângere. Prin prisma acestor criterii, tribunalul a apreciat că prin condamnarea inculpatului la o pedeapsă rezultantă de 11 ani închisoare, scopul preventiv și educativ al pedepsei poate fi atins. În privința modalității de executare, prima instanță a apreciat că prevenția și reeducarea inculpatului pot fi asigurate numai în regim privativ de libertate.

Pe latură civilă, s-a apreciat că, față de vârsta fragedă a minorei, de împrejurarea că victima este chiar fiica inculpatului care a fost supusă unor abuzuri sexuale, se justifică obligarea lui la plata sumei de 50.000 RON cu titlu de daune morale către partea vătămată. Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul, prin apărător, solicitând în esență admiterea apelului, desființarea sentinței penale, reținerea cauzei spre rejudecare, iar pe fond achitarea sa în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., respectiv lipsa laturii obiective pentru niciuna din faptele reținute în sarcina lui, iar în subsidiar, în condițiile în care nu va fi achitat, reindividualizarea pedepsei într-un cuantum sub minimul special.

S-a susținut că din întreg materialul probator administrat, nu a rezultat că victima a fost constrânsă, aceasta avea prieten și întreținea relații cu alți bărbați. Comportamentul părții vătămate nu a demonstrat că a fost supusă unui șantaj și s-a ajuns la o astfel de situație pentru că tatăl i-a impus anumite restricții fiicei sale, fiind practic o răzbunare din partea acesteia. Pe latură civilă a solicitat a se aprecia că suma de 50.000 RON cu titlu de daune morale nu se justifică dacă instanța de apel va reține achitarea inculpatului, iar pentru subsidiar a solicitat reducerea acestora, întrucât trebuiau avute în vedere și declarațiile inculpatului care, la urmărirea penală, a arătat că a fost învinuit pe nedrept datorită restricțiilor impuse fiicei sale.

Prin decizia penală nr. 155 din 19 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul C. V. împotriva sentinței penale nr. 261 din 07 iulie 2011 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița. A fost obligat apelantul la 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care 200 RON onorariu apărător din oficiu ce se va avansa din fondul Ministerului Justiției în contul Baroului Prahova. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că în mod corect și complet situația de fapt și a realizat o justă interpretare și apreciere a mijloacelor de probă administrate în cele două faze ale procesului penal, din care rezultă atât existența faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, cât și săvârșirea acestora cu vinovăție în forma cerută de lege.

Pe baza mijloacelor de probă administrate în cursul urmăririi penale și în mod nemijlocit de către prima instanță, s-a arătat că în mod corect s-a reținut că din căsătoria inculpatului cu C.M. au rezultat doi copii, respectiv C.F.A., în vârstă de 16 ani, și V.C., în vârstă de 13 ani. Începând cu anul 2006 C.M., mama minorilor, a plecat în Italia pentru a lucra, revenind în țară la aproximativ 2 - 3 luni și rămânând alături de familia sa în medie de 2 - 3 săptămâni. Ca urmare, în perioada absenței din țară a mamei din țară cei doi minori s-au aflat în îngrijirea tatălui, inculpatul C.V. La sfârșitul verii anului 2008 cei doi soți au plecat împreună în Italia, revenind la domiciliu în luna septembrie a aceluiași an.

La începutul lunii octombrie 2008 C.M. a plecat din nou în Italia cei doi minori rămânând în grija tatălui. La scurt timp după plecarea din țară a mamei inculpatul a început să-și modifice comportamentul față de cei doi minori pe care i-a agresat fizic, de cele mai multe ori pe fondul unui consum exagerat de băuturi alcoolice. Pe fondul unui atare climat familial și al stării de temere insuflată celor doi minori prin corecțiile fizice aplicate, începând cu luna octombrie 2008 inculpatul a recurs și la abuzul sexual asupra fiicei A. care la acel moment avea peste puțin de vârsta de 14 ani. Potrivit actelor de urmărire penală, inculpatul a constrâns pe fiica sa A. să întrețină raporturi sexuale cu o frecvență de 2 ori pe săptămână în cursul nopții, când era de presupus că fratele ei dormea sau în cursul după-amiezilor, în lipsa băiatului.

Conform declarațiilor minorei, abuzul sexual la care a fost supusă de tatăl ei a continuat până în luna mai 2010 când aceasta a consimțit să comunice numărul de telefon al mamei martorei M.V. care a și contactat-o pe C.M. La rândul ei minora i-a telefonat mamei aducându-i la cunoștință faptele săvârșite asupra ei de inculpatul C.V. din octombrie 2008. Susținerile apelantului în legătură cu nevinovăția sa au fost în mod just înlăturate de către instanța de fond, fiind apreciate ca nefondate și contrazise de restul materialului probator. Astfel, este adevărat că încă din cursul urmăririi penale, apelantul-inculpat a susținut că nu este vinovat și că nu a comis faptele deduse judecății.

S-a constatat că apărările formulate de inculpat sunt infirmate de concluziile raportului medico-legal efectuate asupra părții vătămate, de declarațiile acesteia, ale martorilor, mijloace de probă care confirmă în mod indubitabil, că inculpatul a întreținut în intervalul sus-menționat acte sexuale cu victima minoră, fiica sa, prin înfrângerea rezistenței acesteia prin mijloace violente atât de natură fizică, acte de lovire, cât și de ordin moral, instituirea unor interdicții. Autoritatea de care inculpatul se bucura asupra victimei minore, în calitatea sa de tată, coroborată cu sentimentele de temere insuflate acesteia în modalitatea descrisă pe larg de prima instanță, au condus la înfrângerea oricărei opoziții din partea părții vătămate, și au constituit o barieră în calea împărtășirii suferințelor prin care aceasta trecea către persoane în măsură să stopeze activitatea infracțională a inculpatului.

Depozițiile martorilor sus-menționați constituie, alături de mijloacele de probă științifice ce au fost enumerate, probatorii în raport de care, se apreciază că vinovăția inculpatului apelant este în afara oricărui dubiu. Însăși atitudinea inculpatului față de eventuala testare poligraf, care fără a constitui o probă în sensul legii penale, era un indiciu care putea confirma sau infirma vinovăția acestuia, este un element care conduce la concluzia justeței înlăturării apărărilor formulate de acesta. Susținerile inculpatului referitoare la întreținerea de către minoră de relații sexuale cu alte persoane din anturajul acesteia, fapt care l-ar fi determinat să exercite asupra acesteia acte de violență în scop de pedepsire, nu sunt de natură a conduce la disculparea acestuia, așa cum reține și instanța de fond.

S-a arătat că există suficiente mijloace de probă care pot fi calificate ca fiind directe, raportat la specificul infracțiunilor deduse judecății, din care rezultă fără dubiu vinovăția apelantului, neexistând nici un motiv rațional de înlăturare a forței probante a acestora și nici pentru a se considera că acestea nu reflectă în întregime realitatea. În ce privește greșita individualizare a sancțiunilor, Curtea de apel a observat că prima instanță a realizat o justă aplicare a criteriilor de individualizare prev. de art. 52 și de art. 72 C. pen., având în vedere gradul de pericol social concret al infracțiunilor deduse judecății, modul și împrejurările concrete de comitere, dar și raportat la circumstanțele personale ale inculpatului.

S-a arătat că o reducere a acestor pedepse nu se impune în cauză, date fiind pericolul social concret al faptelor comise, reliefat de forma continuată infracțională, de intervalul de timp în care s-au derulat actele materiale repetate, de vârsta victimei și impactul psihologic al acestor fapte asupra acesteia, dar și de persoana infractorului, care a manifestat pe întreg parcursul procesului penal o poziție procesuală nesinceră, în cursul urmăririi penale negând comiterea oricărei fapte, iar în cursul cercetării judecătorești sustrăgându-se de la judecată, cu toate eforturile realizate de prima instanță pentru a asigura prezența sa. S-a apreciat că pedepsele principale aplicate nu se impun a fi reduse, deoarece această operațiune nu ar avea decât efectul lipsirii sancțiunii penale de eficiență.

Cu privire la modul de soluționare a laturii civile, în condițiile în care Curtea nu îmbrățișează teza nevinovăției inculpatului apelant, s-a apreciat că instanța de fond a acordat în mod corect daune morale părții vătămate - parte civilă, iar cuantumul acestora, față de circumstanțele cauzei a fost în mod just apreciat. Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs inculpatul, criticând-o cu privire la individualizarea pedepsei, pe care o consideră exagerată, solicitând redozarea acesteia. Examinând actele și lucrările dosarului în raport de criticat formulată, Înalta Curte constată că recursul inculpatului nu este fondat. Inculpatul C.V. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de viol și incest, prev. de art. 197 alin. (1), (2) lit. b) 1 - alin. (3) C. pen., cu art. 41 - 42 C. pen.

și art. 203 C. pen., cu aplic. art. 41 - 42 C. pen. și art. 33 lit. b) C. pen., constând în aceea că în perioada octombrie 2008 - mai 2010, prin constrângere, a întreținut raporturi sexuale cu fiica sa C.F.A., care abia împlinise vârsta de 14 ani. S-a reținut că, începând cu anul 2006, mama celor doi minori ai soților C., a plecat în Italia pentru a lucra, revenind în țară la aproximativ 2 - 3 luni, în perioada absenței din țară a mamei, copiii s-au aflat în îngrijirea tatălui, iar la începutul lunii octombrie 2008, acesta a început să-și modifice comportamentul față de cei doi minori pe care i-a agresat fizic, de cele mai multe ori pe fondul unui consum exagerat de băuturi alcoolice.

În aceste condiții, inculpatul a recurs și la abuzul sexual asupra fiicei A. Potrivit actelor de urmărire penală, inculpatul a constrâns pe fiica sa A. să întrețină raporturi sexuale cu o frecvență de 2 ori pe săptămână în cursul nopții, când era de presupus că fratele ei dormea sau în cursul după-amiezilor, în lipsa băiatului. Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată că situația de fapt și vinovăția inculpatului au fost corect stabilite de instanța de fond și instanța de apel, pe baza probelor administrate în cauză, în raport de care, pedeapsa aplicată este just individualizată.

Având în vedere pericolul social deosebit al infracțiunilor și împrejurările concrete în care acestea au fost săvârșite, faptul că însuși inculpatul, care era chemat să-și ocrotească fiica, a fost cel care a abuzat-o, Înalta Curte constată că pedeapsa aplicată este corect individualizată, corespunde întru-totul criteriilor generale de individualizare judiciară prevăzute de art. 72 C. pen. și este de natură să-și atingă scopul educativ - preventiv prevăzut de art. 52 C. pen. La aplicarea pedepsei, instanța de apel a avut în vedere, pe lângă pericolul social deosebit al infracțiunilor comise de inculpat, vârsta fragedă a victimei și impactul psihologic al acestor fapte asupra sa, precum și persoana inculpatului, care a avut o poziție procesuală nesinceră și s-a sustras de la judecată, instanța de fond făcând demersuri pentru a asigura prezența sa la judecată.

Față de cele expuse, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de apel este legală și temeinică, iar recursul declarat de inculpat este nefondat, urmând a fi respins în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul C.V. împotriva deciziei nr. 155 din 19 octombrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 RON cheltuieli judiciare către stat, din care 200 RON reprezentând onorariu apărătorului desemnat din oficiu ce se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi 23 februarie 2012.