ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 563/2012
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 563/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra
recursului penal de față;
Examinând
actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin
sentința penală nr. 261 din 07 iulie 2011 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, prin
care în baza art. 197 alin. (1), (2) lit. b)
1
și alin. (3) teza I C.
pen., cu aplic. art. 41, 42 C. pen. și 33 lit. b) C. pen., inculpatul C.V. a
fost condamnat la o pedeapsă de 11 ani închisoare.
În
baza art. 197 alin. (1), (2) lit. b)
1
și alin. (3) teza I C. pen.,
cu aplic. art. 41, 42 C. pen. și 33 lit. b) C. pen. rap. la art. 65 - 66 C.
pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii
drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b), d) și e)
C. pen. pe o perioadă de 3 ani.
În
baza art. 203 C. pen. cu aplic. art. 41 - 42 C. pen. și art. 33 lit. b) C.
pen., același inculpat a fost condamnat la o pedeapsa de 3 ani închisoare și i
s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin.
(1) lit. a) teza a II-a și lit. b), d) și e) C. pen. pe o perioadă de 1 an.
În
temeiul art. 34 lit. b) C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului,
acesta urmând să execute pedeapsa cea mai grea, de 11 ani închisoare și
pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1)
lit. a) teza a II-a și b), d) și e) C. pen. pe o perioadă de 3 ani.
S-a
făcut aplicarea art. 71, 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b), d) și e) C.
pen.
În
baza art. 346 C. proc. pen., rap.la art. 14 C. proc. pen., inculpatul a fost
obligat la plata sumei de 50.000 RON cu titlu de daune morale către partea
vătămată C.F.A.
În
baza art. 191 C. proc. pen. inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor
judiciare în sumă de 200 RON cheltuieli judiciare de la urmărirea penală, 300 RON
cheltuieli judiciare către stat, 200 RON onorariu apărător oficiu, sumă care va
fi avansată din fondurile Ministerului Justiției.
Pentru
a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin rechizitoriul nr. 870/P/2010
a fost trimis în judecată inculpatul C.V., pentru săvârșirea infracțiunilor de
viol și incest, prev. de art. 197 alin. (1), (2) lit. b)
1
- alin. (3)
C. pen., cu art. 41 - 42 C. pen. și art. 203 C. pen., cu aplic. art. 41 - 42 C.
pen. și art. 33 lit. b) C. pen., constând în aceea că în perioada octombrie
2008 - mai 2010, prin constrângere, a întreținut raporturi sexuale cu fiica sa
mai mică de 15 ani.
În
ședință publică s-au luat declarații părții vătămate C.F. care s-a constituit
parte civilă cu suma de 50.000 RON reprezentând daune morale, precum și
martorii din acte P.M., V.C., N.F.B., M.A.R., M.M., C.V., C.P., P.S., P.O., V.A.,
L.A.G., M.V., fiind citită în ședință publică declarația martorei M.L., ca
urmare a imposibilității prezentării în instanță, în vederea audierii.
Deși
legal citat, inculpatul nu s-a prezentat în instanță, din procesele-verbale
întocmite de către organele de cercetare penală rezultând că acesta nu se mai
află în țară și că se află la muncă în străinătate.
S-au
depus la dosarul cauzei evaluarea psihologică a persoanei vătămate, fișă de
evaluare psihologică, evaluare detaliată, fișă semnalare a situațiilor, istoric
social, fișă închidere a cazului și sentința civilă nr. 870 din 13 martie 2010
pronunțată de Judecătoria Pucioasa.
Examinând
cauza, în raport de actele și lucrările dosarului, coroborând probele
administrate în procesul penal, tribunalul a constatat săvârșirea faptelor de
către inculpat, vinovăția acestuia, încadrarea juridică legală și temeinică a
faptelor comise, fiind dată de disp. art. 197 alin. (1), (2) lit. b) - alin. (3)
C. pen., cu aplic. art. 41-42 C. pen. și art. 203 C. pen. cu aplic. art. 41-42
C. pen. și art. 33 lit. b) C. pen.
Prima
instanță a reținut următoarea situație de fapt: din căsătoria inculpatului cu C.M.
au rezultat doi copii, respectiv C.F.A., în vârstă de 16 ani, și V.C., în
vârstă de 13 ani. Începând cu anul 2006 C.M., mama minorilor, a plecat în
Italia pentru a lucra, revenind în țară la aproximativ 2 - 3 luni și rămânând
alături de familia sa în medie de 2 - 3 săptămâni. Ca urmare, în perioada
absenței din țară a mamei cei doi minori s-au aflat în îngrijirea tatălui,
inculpatul C.V. La sfârșitul verii anului 2008 cei doi soți au plecat împreună
în Italia, revenind la domiciliu în luna septembrie a aceluiași an. La
începutul lunii octombrie 2008 C.M. a plecat din nou în Italia cei doi minori
rămânând în grija tatălui. La scurt timp după plecarea din țară a mamei
inculpatul a început să-și modifice comportamentul față de cei doi minori pe
care i-a agresat fizic, de cele mai multe ori pe fondul unui consum exagerat de
băuturi alcoolice. Pe fondul unui atare climat familial și al stării de temere
insuflată celor doi minori prin corecțiile fizice aplicate, începând cu luna
octombrie 2008 inculpatul a recurs și la abuzul sexual asupra fiicei A. care la
acel moment avea peste puțin de vârsta de 14 ani. Potrivit actelor de urmărire
penală, inculpatul a constrâns pe fiica sa A. să întrețină raporturi sexuale cu
o frecvență de 2 ori pe săptămână în cursul nopții, când era de presupus că
fratele ei dormea sau în cursul după-amiezilor, în lipsa băiatului.
Conform
declarațiilor minorei, abuzul sexual la care a fost supusă de tatăl ei a
continuat până în luna mai 2010 când aceasta a consimțit să comunice numărul de
telefon al mamei martorei M.V. care a și contactat-o pe C.M. La rândul ei
minora i-a telefonat mamei aducându-i la cunoștință faptele săvârșite asupra ei
de inculpatul C.V. din octombrie 2008.
În
cursul urmăririi penale a fost relevat faptul că în tot cursul anului 2008
minora a relatat despre abuzul sexual la care fusese supusă prietenelor sau
cunoștințelor sale, însă în mod evident, datorită vârstei și experienței de
viață a acestora, niciuna dintre prietenele minorei nu au avut capacitatea și
posibilitatea de a interveni pentru a stopa activitatea infracțională a
inculpatului și a sesiza organele de urmărire penală.
Potrivit
declarațiilor minorei, de fiecare dată a încercat să se opună actelor de
constrângere exercitate de inculpat, fiind însă înfrântă de cele mai multe ori
prin acte de lovire, ori prin interdicții - de a vorbi la telefon, de a folosi
calculatorul, de a ieși din casă. În aceste condiții, minora se afla sub
autoritatea deplină a tatălui ei, autoritate ce a dezvoltat în timp și
sentimente de temere care, în mod evident, au înfrânt voința copilului și au
făcut-o incapabilă să se opună actelor de constrângere.
De
altfel, această formă de autoritate și starea de temere ce-i fusese imprimată a
și determinat-o pe minoră să aibă rețineri în a relata profesorilor și
psihologului de școală, și chiar mamei sale, la un moment dat, întregul adevăr,
rezumându-se la a expune în mod voalat doar o tentativă a inculpatului de a o
supune unei agresiuni sexuale.
Așa
cum a rezultat din materialul de urmărire penală, un ultim act de violență
exercitat de inculpat s-a manifestat în jurul datei de 15 mai 2010 ca o reacție
la refuzul minorei de a mai întreține raporturi sexuale (în acest sens fiind
raportul de expertiză medico-legală nr. 302/V din 28 mai 2010).
A
mai constatat tribunalul că inculpatul audiat pe parcursul urmăririi penale nu
a recunoscut faptele comise, negând nu numai actele de constrângere, dar și
existența reală a unor relații sexuale cu fiica sa minoră. De altfel, în
încercarea de a se apăra, inculpatul a consimțit testarea la poligraf, testare
nerealizată întrucât la prima programare inculpatul a simulat incapacitatea
obiectivă de a se supune testării - lipsa odihnei, iar la cea de a doua
programare a refuzat să se mai prezinte. În aceeași ordine de idei, inculpatul
a încercat să acrediteze ideea că sporadicele acte de agresiune au fost
exercitate de el pentru a-și pedepsi fiica ce recunoscuse întreținerea de
raporturi sexuale cu unele persoane din anturaj, fapt confirmat de minoră, dar
care însă nu înlătură răspunderea inculpatului pentru faptele comise.
A
apreciat tribunalul că, situația de fapt expusă mai sus și vinovăția
inculpatului au rezultat cert din ansamblul probator administrat în cauză,
examinat, verificat și valorificat conform art. 63, 69 și 75 C. proc. pen.
Poziția
procesuală de negare totală a faptelor comise de către inculpat este infirmată
de materialul probator administrat în cauză pe parcursul urmăririi penale, dar
și nemijlocit în fața instanței de judecată.
Astfel,
nu pot fi primite apărările formulate de inculpat prin apărător ce au fost
depuse în concluziile scrise aflate la dosarul cauzei prin care se solicită, în
temeiul disp. art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 pct. 1 lit. d) C.
proc. pen., achitarea inculpatului, motivat de faptul că nu este îndeplinită
latura obiectivă și nici latura subiectivă a infracțiunii de viol, martorii
audiați în cauză relatând că asupra părții vătămate s-au exercitat acte de violență
de către inculpat pentru a o determina să întrețină raporturi sexuale cu el,
dovadă în acest sens fiind raportul de expertiză medico-legală nr. 302/V din 28
mai 2010. Chiar dacă partea vătămată, așa cum susține apărarea, ar fi
întreținut relații sexuale cu alte persoane nu îndreptățește și nu scuză
faptele comise de inculpat asupra propriei fiice, care se afla la o vârstă
foarte fragedă.
Faptele
inculpatului de a întreține în mai multe rânduri, în baza aceleiași rezoluții
infracționale, raporturi sexuale prin constrângere cu fiica sa mai mică de 15
ani, au întrunit elementele constitutive ale infracțiunilor de viol și incest,
prev. de art. 197 alin. (1), (2) lit. b)
1
- alin. (3) C. pen., cu
aplic. art. 41-42 C. pen. și art. 203 C. pen., cu art. 41-42 C. pen., cu aplic.
art. 33 lit. b) C. pen., texte de lege enunțate în ședință publică, în baza
cărora a fost condamnat inculpatul.
La
stabilirea și individualizarea pedepsei, instanța de fond a avut în vedere
criteriile generale cuprinse în art. 72 C. pen., în raport de împrejurările
concrete ale comiterii faptelor, gradul ridicat de pericol social al acestora,
limitele de pedeapsă prevăzute de lege și circumstanțele reale și personale ale
inculpatului.
Din
modul de comitere a faptelor în mai multe rânduri, în baza aceleiași rezoluții
infracționale, prin constrângere și violență, a rezultat cu certitudine că
inculpatul a conștientizat consecințele faptelor sale, însă a stăruit în
continuare profitând de vârsta fragedă a minorei și de faptul că acțiunile sale
au făcut-o incapabilă să se opună actelor de constrângere.
Prin
prisma acestor criterii, tribunalul a apreciat că prin condamnarea inculpatului
la o pedeapsă rezultantă de 11 ani închisoare, scopul preventiv și educativ al
pedepsei poate fi atins.
În
privința modalității de executare, prima instanță a apreciat că prevenția și
reeducarea inculpatului pot fi asigurate numai în regim privativ de libertate.
Pe
latură civilă, s-a apreciat că, față de vârsta fragedă a minorei, de
împrejurarea că victima este chiar fiica inculpatului care a fost supusă unor
abuzuri sexuale, se justifică obligarea lui la plata sumei de 50.000 RON cu
titlu de daune morale către partea vătămată.
Împotriva
acestei sentințe a declarat apel inculpatul, prin apărător, solicitând în
esență admiterea apelului, desființarea sentinței penale, reținerea cauzei spre
rejudecare, iar pe fond achitarea sa în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit.
a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., respectiv lipsa laturii obiective
pentru niciuna din faptele reținute în sarcina lui, iar în subsidiar, în
condițiile în care nu va fi achitat, reindividualizarea pedepsei într-un
cuantum sub minimul special.
S-a
susținut că din întreg materialul probator administrat, nu a rezultat că
victima a fost constrânsă, aceasta avea prieten și întreținea relații cu alți
bărbați. Comportamentul părții vătămate nu a demonstrat că a fost supusă unui
șantaj și s-a ajuns la o astfel de situație pentru că tatăl i-a impus anumite
restricții fiicei sale, fiind practic o răzbunare din partea acesteia.
Pe
latură civilă a solicitat a se aprecia că suma de 50.000 RON cu titlu de daune
morale nu se justifică dacă instanța de apel va reține achitarea inculpatului,
iar pentru subsidiar a solicitat reducerea acestora, întrucât trebuiau avute în
vedere și declarațiile inculpatului care, la urmărirea penală, a arătat că a
fost învinuit pe nedrept datorită restricțiilor impuse fiicei sale.
Prin
decizia penală nr. 155 din 19 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel
Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins ca
nefondat apelul declarat de inculpatul C. V. împotriva sentinței penale nr. 261
din 07 iulie 2011 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița.
A
fost obligat apelantul la 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care 200
RON onorariu apărător din oficiu ce se va avansa din fondul Ministerului
Justiției în contul Baroului Prahova.
Pentru
a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că în mod corect și
complet situația de fapt și a realizat o justă interpretare și apreciere a
mijloacelor de probă administrate în cele două faze ale procesului penal, din
care rezultă atât existența faptelor pentru care a fost trimis în judecată
inculpatul, cât și săvârșirea acestora cu vinovăție în forma cerută de lege.
Pe
baza mijloacelor de probă administrate în cursul urmăririi penale și în mod
nemijlocit de către prima instanță, s-a arătat că în mod corect s-a reținut că
din căsătoria inculpatului cu C.M. au rezultat doi copii, respectiv C.F.A., în
vârstă de 16 ani, și V.C., în vârstă de 13 ani. Începând cu anul 2006 C.M.,
mama minorilor, a plecat în Italia pentru a lucra, revenind în țară la
aproximativ 2 - 3 luni și rămânând alături de familia sa în medie de 2 - 3
săptămâni. Ca urmare, în perioada absenței din țară a mamei din țară cei doi
minori s-au aflat în îngrijirea tatălui, inculpatul C.V. La sfârșitul verii
anului 2008 cei doi soți au plecat împreună în Italia, revenind la domiciliu în
luna septembrie a aceluiași an. La începutul lunii octombrie 2008 C.M. a plecat
din nou în Italia cei doi minori rămânând în grija tatălui. La scurt timp după
plecarea din țară a mamei inculpatul a început să-și modifice comportamentul
față de cei doi minori pe care i-a agresat fizic, de cele mai multe ori pe
fondul unui consum exagerat de băuturi alcoolice. Pe fondul unui atare climat
familial și al stării de temere insuflată celor doi minori prin corecțiile
fizice aplicate, începând cu luna octombrie 2008 inculpatul a recurs și la
abuzul sexual asupra fiicei A. care la acel moment avea peste puțin de vârsta
de 14 ani. Potrivit actelor de urmărire penală, inculpatul a constrâns pe fiica
sa A. să întrețină raporturi sexuale cu o frecvență de 2 ori pe săptămână în
cursul nopții, când era de presupus că fratele ei dormea sau în cursul
după-amiezilor, în lipsa băiatului.
Conform
declarațiilor minorei, abuzul sexual la care a fost supusă de tatăl ei a
continuat până în luna mai 2010 când aceasta a consimțit să comunice numărul de
telefon al mamei martorei M.V. care a și contactat-o pe C.M. La rândul ei
minora i-a telefonat mamei aducându-i la cunoștință faptele săvârșite asupra ei
de inculpatul C.V. din octombrie 2008.
Susținerile
apelantului în legătură cu nevinovăția sa au fost în mod just înlăturate de
către instanța de fond, fiind apreciate ca nefondate și contrazise de restul
materialului probator.
Astfel,
este adevărat că încă din cursul urmăririi penale, apelantul-inculpat a
susținut că nu este vinovat și că nu a comis faptele deduse judecății.
S-a
constatat că apărările formulate de inculpat sunt infirmate de concluziile
raportului medico-legal efectuate asupra părții vătămate, de declarațiile
acesteia, ale martorilor, mijloace de probă care confirmă în mod indubitabil,
că inculpatul a întreținut în intervalul sus-menționat acte sexuale cu victima
minoră, fiica sa, prin înfrângerea rezistenței acesteia prin mijloace violente
atât de natură fizică, acte de lovire, cât și de ordin moral, instituirea unor
interdicții. Autoritatea de care inculpatul se bucura asupra victimei minore,
în calitatea sa de tată, coroborată cu sentimentele de temere insuflate
acesteia în modalitatea descrisă pe larg de prima instanță, au condus la
înfrângerea oricărei opoziții din partea părții vătămate, și au constituit o
barieră în calea împărtășirii suferințelor prin care aceasta trecea către
persoane în măsură să stopeze activitatea infracțională a inculpatului.
Depozițiile
martorilor sus-menționați constituie, alături de mijloacele de probă științifice
ce au fost enumerate, probatorii în raport de care, se apreciază că vinovăția
inculpatului apelant este în afara oricărui dubiu.
Însăși
atitudinea inculpatului față de eventuala testare poligraf, care fără a
constitui o probă în sensul legii penale, era un indiciu care putea confirma
sau infirma vinovăția acestuia, este un element care conduce la concluzia
justeței înlăturării apărărilor formulate de acesta.
Susținerile
inculpatului referitoare la întreținerea de către minoră de relații sexuale cu
alte persoane din anturajul acesteia, fapt care l-ar fi determinat să exercite
asupra acesteia acte de violență în scop de pedepsire, nu sunt de natură a
conduce la disculparea acestuia, așa cum reține și instanța de fond.
S-a
arătat că există suficiente mijloace de probă care pot fi calificate ca fiind
directe, raportat la specificul infracțiunilor deduse judecății, din care
rezultă fără dubiu vinovăția apelantului, neexistând nici un motiv rațional de
înlăturare a forței probante a acestora și nici pentru a se considera că
acestea nu reflectă în întregime realitatea.
În
ce privește greșita individualizare a sancțiunilor, Curtea de apel a observat
că prima instanță a realizat o justă aplicare a criteriilor de individualizare
prev. de art. 52 și de art. 72 C. pen., având în vedere gradul de pericol
social concret al infracțiunilor deduse judecății, modul și împrejurările
concrete de comitere, dar și raportat la circumstanțele personale ale
inculpatului.
S-a
arătat că o reducere a acestor pedepse nu se impune în cauză, date fiind
pericolul social concret al faptelor comise, reliefat de forma continuată
infracțională, de intervalul de timp în care s-au derulat actele materiale
repetate, de vârsta victimei și impactul psihologic al acestor fapte asupra
acesteia, dar și de persoana infractorului, care a manifestat pe întreg
parcursul procesului penal o poziție procesuală nesinceră, în cursul urmăririi
penale negând comiterea oricărei fapte, iar în cursul cercetării judecătorești
sustrăgându-se de la judecată, cu toate eforturile realizate de prima instanță
pentru a asigura prezența sa.
S-a
apreciat că pedepsele principale aplicate nu se impun a fi reduse, deoarece
această operațiune nu ar avea decât efectul lipsirii sancțiunii penale de
eficiență.
Cu
privire la modul de soluționare a laturii civile, în condițiile în care Curtea
nu îmbrățișează teza nevinovăției inculpatului apelant, s-a apreciat că
instanța de fond a acordat în mod corect daune morale părții vătămate - parte
civilă, iar cuantumul acestora, față de circumstanțele cauzei a fost în mod
just apreciat.
Împotriva
deciziei instanței de apel a declarat recurs inculpatul, criticând-o cu privire
la individualizarea pedepsei, pe care o consideră exagerată, solicitând
redozarea acesteia.
Examinând
actele și lucrările dosarului în raport de criticat formulată, Înalta Curte
constată că recursul inculpatului nu este fondat.
Inculpatul
C.V. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de viol și
incest, prev. de art. 197 alin. (1), (2) lit. b)
1
- alin. (3) C.
pen., cu art. 41 - 42 C. pen. și art. 203 C. pen., cu aplic. art. 41 - 42 C.
pen. și art. 33 lit. b) C. pen., constând în aceea că în perioada octombrie
2008 - mai 2010, prin constrângere, a întreținut raporturi sexuale cu fiica sa
C.F.A., care abia împlinise vârsta de 14 ani.
S-a
reținut că, începând cu anul 2006, mama celor doi minori ai soților C., a
plecat în Italia pentru a lucra, revenind în țară la aproximativ 2 - 3 luni, în
perioada absenței din țară a mamei, copiii s-au aflat în îngrijirea tatălui,
iar la începutul lunii octombrie 2008, acesta a început să-și modifice
comportamentul față de cei doi minori pe care i-a agresat fizic, de cele mai
multe ori pe fondul unui consum exagerat de băuturi alcoolice. În aceste
condiții, inculpatul a recurs și la abuzul sexual asupra fiicei A. Potrivit
actelor de urmărire penală, inculpatul a constrâns pe fiica sa A. să întrețină
raporturi sexuale cu o frecvență de 2 ori pe săptămână în cursul nopții, când
era de presupus că fratele ei dormea sau în cursul după-amiezilor, în lipsa
băiatului.
Din
examinarea actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată că situația
de fapt și vinovăția inculpatului au fost corect stabilite de instanța de fond
și instanța de apel, pe baza probelor administrate în cauză, în raport de care,
pedeapsa aplicată este just individualizată.
Având
în vedere pericolul social deosebit al infracțiunilor și împrejurările concrete
în care acestea au fost săvârșite, faptul că însuși inculpatul, care era chemat
să-și ocrotească fiica, a fost cel care a abuzat-o, Înalta Curte constată că
pedeapsa aplicată este corect individualizată, corespunde întru-totul
criteriilor generale de individualizare judiciară prevăzute de art. 72 C. pen.
și este de natură să-și atingă scopul educativ - preventiv prevăzut de art. 52
C. pen.
La
aplicarea pedepsei, instanța de apel a avut în vedere, pe lângă pericolul
social deosebit al infracțiunilor comise de inculpat, vârsta fragedă a victimei
și impactul psihologic al acestor fapte asupra sa, precum și persoana inculpatului,
care a avut o poziție procesuală nesinceră și s-a sustras de la judecată,
instanța de fond făcând demersuri pentru a asigura prezența sa la judecată.
Față
de cele expuse, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de apel este
legală și temeinică, iar recursul declarat de inculpat este nefondat, urmând a
fi respins în temeiul art. 385
15
pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Văzând
și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU
ACESTE MOTIVE
ÎN
NUMELE LEGII
D
E C I D E:
Respinge
ca nefondat recursul declarat de inculpatul C.V. împotriva deciziei nr. 155 din
19 octombrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și
pentru cauze cu minori și de familie.
Obligă
recurentul inculpat la plata sumei de 500 RON cheltuieli judiciare către stat,
din care 200 RON reprezentând onorariu apărătorului desemnat din oficiu ce se
va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată
în ședință publică astăzi 23 februarie 2012.