ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3729/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3729/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

Încheierea de ședință din 30 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția II-a penală în Dosarul nr. 802/122/2012/a3(2749/2012), în

baza art. 300

2

C. proc. pen. cu referire la art. 160

b

C.

proc. pen. s-a constatat legalitatea și temeinicia arestării preventive și s-a

menținut starea de arest a inculpatului D.I.

Pentru a dispune astfel, instanța de apel a

reținut următoarele:

Prin Sentința penală nr. nr. 339/07 august

2012 pronunțate de Tribunalul Giurgiu, secția penală, s-au dispus următoarele:

în baza art. 13 alin. (1), (2) și (3) teza a

II-a din Legea 678/2001, modificată și completată condamnă pe inculpatul D.l.

Ia 10 ani închisoare și 4 (patru) ani interzicerea drepturilor prevăzute de

art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen. ca pedeapsă complementară,

pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de minori (fapta din perioada 2009 -

2011).

În baza art. 71 C. pen. pe durata executării

pedepsei principale se interzic inculpatului drepturile prevăzute la art. 64

lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 88 C. pen. deduce din pedeapsa

aplicată inculpatului durata reținerii și arestării preventive de la 01

februarie 2012 la zi - 07 august 2012.

În baza art. 350 C. proc. pen. s-a menținut

arestarea preventivă a inculpatului.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la

art. 10 lit. a) C. proc. pen. a achitat pe inculpatul D.I. sub aspectul

săvârșirii infracțiunilor de trafic de minori, viol și incest, fapte prevăzute

și pedepsite de art. de art. 13 alin. (1), (2) și (3) teza a II-a din Legea nr.

678/2001 modificată și completată (fapta din perioada august - decembrie 2011),

art. 197 alin. (1) C. pen. raportat la alin. (2) lit. b

1

) și alin.

(3) teza l-a C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 203 C.

pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În fapt, s-a reținut că în perioada 2009 -

2011, inculpatul D.I. a obligat-o pe fiica sa, minora D.E.M., în vârstă de 15

ani, la practicarea prostituției în folosul său și a întreținut relații sexuale

prin constrângere cu aceasta, în mod repetat, iar în perioada august -

decembrie 2011 și-a dat acordul ca fiica sa minoră să fie obligată la

practicarea prostituției de către numitul D.G.I..

împotriva acestei sentințe au declarat apel

Parchetul de pe lângă ÎCCJ - DIICOT - Biroul Teritorial Giurgiu și inculpatul

D.I., Curtea de Apel București fiind învestită cu soluționarea căii de atac.

Verificând actele și lucrările dosarului,

Curtea a apreciat că temeiurile care au determinat arestarea inițială a

inculpatului se mențin, fiind îndeplinită una din condițiile alternative prev.

de art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen..

Probele administrate până la acest moment procesual

nu au făcut să înceteze presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit

faptele pentru care a fost trimis în judecată (și condamnat în primă instanță),

fiind îndeplinite condițiile prev. de art. 143 cu referire la art. 68

1

C. proc. pen..

Sub aspectul dispozițiilor art. 143 C. proc.

pen., raportat la art. 68

1

C. proc. pen., Curtea a constatat că

probatoriul administrat până în prezent nu a făcut să înceteze presupunerea

rezonabilă că inculpatul a comis infracțiunile pentru care a fost arestat și

ulterior trimis în judecată, relevante în acest sens s-au apreciat a fi

următoarele: sesizare D.G.A.S.P.C; nota de constatare D.G.A.S.P.C; denunț și

declarații parte vătămată; declarații martori; declarații inculpat; raport de

evaluare psihologică a părții vătămate minore D.E.M.; raport de constatare

tehnico-științifică a comportamentului simulat; proces-verbal prezentare material

de urmărire penală.

S-a reținut că este incident cazul prev. de art. 148

lit. f) C. proc. pen., căci pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile

reținute în sarcina inculpatului este închisoarea mai mare de 4 ani închisoare,

iar lăsarea în libertate a acestuia prezintă încă un pericol concret pentru

ordinea publică, având în vedere modalitatea de comitere a faptei, urmările

produse și impactul negativ asupra opiniei publice.

În speța dedusă judecății, s-a avut în vedere

nu numai conformitatea cu dispozițiile procedurale ale dreptului intern, ci și

caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus la menținerea măsurii

privative de libertate, precum și legitimitatea scopului urmărit de măsura

luată.

La acest moment procesual, Curtea nu a

identificat vreun motiv întemeiat pentru punerea inculpatului în libertate, ci

a apreciat că întregul material probator administrat în cauză, impune privarea

de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă alternativă,

arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventiv reglementat

de art. 136 C. proc. pen..

Tot astfel, s-a apreciat că măsura arestării

preventive se impune a fi menținută și prin raportare la exigențele art. 5

parag.3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale, care protejează dreptul la libertate al persoanei, câtă vreme se

bazează pe motive pertinente și suficiente a o justifica.

Pertinența și suficiența acestor motive se

apreciază de instanță în ansamblul circumstanțelor particulare ale cauzei și

prin raportare la prevederile art. 136 C. proc. pen., privarea de libertate a

inculpatului fiind necesară și pentru buna desfășurare a procesului penal, în

cauză fiind respectate toate garanțiile procesuale de care inculpații se bucură

conform legislației în vigoare.

Constatând îndeplinite condițiile prevăzute

de art. 143 cu referire la art. 148 lit. f) C. proc. pen., în temeiul art. 300

2

cu referire la art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., având în vedere și

dispozițiile art. 136 C. proc. pen. privind scopul măsurilor preventive, s-a

constatat legalitatea și temeinicia arestării preventive a inculpatului D.I. și

a menținut starea de arest preventiv a acestuia.

împotriva acestei încheieri a declarat recurs

inculpatul D.I., solicitând judecarea în stare de libertate.

Examinând recursul declarat de inculpatul

D.I., sub toate aspectele, conform art. 385

6

alin. (3) C. proc.

pen., Înalta Curte, apreciază că acesta nu este fondat pentru considerentele ce

se vor arăta în continuare.

Din examinarea lucrărilor dosarului, se constată că

raportat la întreg ansamblul probator administrat până în acest moment, există

în continuare suficiente probe și indicii temeinice din care rezultă

presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit faptele pentru care este

judecat și pentru care a intervenit deja o condamnare în primă instanță la

pedeapsa închisorii cu executare în regim de detenție.

Totodată, față de complexitatea cauzei,

probatoriile ce s-au impus a fi administrate nu se poate aprecia că durata

arestării preventive până în prezent ar fi depășit o durată rezonabilă,

neputându-se concluziona că pericolul pentru ordinea publică s-ar fi estompat,

având în vedere natura și gravitatea deosebită a faptelor, modalitatea și

împrejurările concrete în care au fost săvârșite, respectiv în perioada 2009 -

2011, inculpatul D.I. a obligat-o pe fiica sa, minora D.E.M., în vârstă de 15

ani, la practicarea prostituției în folosul său și a întreținut relații sexuale

prin constrângere cu aceasta, în mod repetat, iar în perioada august -decembrie

2011 și-a dat acordul ca fiica sa minoră să fie obligată la practicarea

prostituției de către numitul D.G.I..

Înalta Curte, consideră că în ceea ce îl

privește pe inculpat, subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii

arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc.

pen.,respectiv pedepsele prevăzute pentru infracțiunile reținute în sarcina

inculpatului sunt mai mari de 4 ani și există probe certe că lăsarea lori în

libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, raportat la

gravitatea deosebită a faptelor pentru care este judecat inculpatul art. 13

alin. (1), (2) și (3) teza a II-a din Legea nr. 678/2001, și pentru care a și

fost condamnat de prima instanță, fapte a căror săvârșire creează o rezonanță socială

negativă în comunitate, astfel că, circumstanțele personale ale inculpatului nu

justifică revocarea arestării preventive sau dispunerea unei alte măsuri

neprivative de libertate.

Astfel, potrivit art. 5 pct. 1 din Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, referitor la

cazurile de excepție în care o persoană poate fi lipsită de libertate,

inculpatul D.I. a fost inițial reținută în vederea aducerii în fața

autorităților judiciare competente existând motive verosimile de a bănui că au

săvârșit o infracțiune (lit. c).

Așadar, Înalta Curte, consideră că menținerea

arestării preventive a inculpatului este justificată, întrucât subzistă

temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri

prevăzute de art. 148 lit. f), C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin

Legea nr. 356/2006, respectiv pedeapsa pentru infracțiunile reținute în sarcina

inculpaților este mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea în libertate

prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Totodată, Curtea a apreciat că sunt în

continuare îndeplinite cerințele art. 136 alin. (1) C. proc. pen., potrivit

cărora, în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață

sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori

pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea

penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua față de

acesta una din următoarele măsuri preventive: 1) reținerea; b) obligarea de a

nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi țara; d) arestarea

preventivă.

Având în vedere faptul că măsurile preventive

aduc atingere libertății individuale, consfințită ca un drept fundamental al

persoanei, legiuitorul a instituit garanțiile juridice necesare care să

împiedice orice abuz în luarea și menținerea măsurilor preventive.

În reglementarea acestora, se recomandă

instituirea unui grad diferențiat de constrângere a libertății individuale sau

a altor drepturi și libertăți, astfel încât să poată fi aleasă, în funcție de

fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit

prin cea mai redusă constrângere.

Individualizarea măsurii preventive este

lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanței în cursul

judecății, pentru a aprecia dacă măsura obligării de a nu părăsi țara sau

localitatea este suficientă sau se impune luarea, respectiv menținerea față de

inculpat a măsurii arestării preventive.

Detenția provizorie poate fi menținută atunci

când instanța constată insuficiența măsurii obligării de a nu părăsi țara sau

localitatea, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului

proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a

făptuitorului.

Din perspectiva Convenției Europene a

Drepturilor Omului, în art. 5 parag. 3 se arată că orice persoană arestată sau

deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. a) din prezentul

articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în

cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care

să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Pentru a înțelege sensul dispoziției

enunțate, Curtea a stabilit. c)u exactitate domeniul ei de aplicație. Astfel

s-a apreciat că este esențial ca, în funcție de starea de detenție a persoanei

împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale să

aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la

un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în

circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată

nevinovată.

Curtea a decis, cu valoare de principiu, că

termenul final al detenției provizorii la care se referă art. 5 parag. 3 este

ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a

statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanță.

Totodată, s-a statuat că gravitatea unei

fapte poate justifica menținerea stării de arest în condițiile în care durata

acestuia nu a depășit o limită rezonabilă.

Raportând datele speței dedusă judecății la

dispozițiile cuprinse în legea națională corelate cu prevederile art. 5 parag.

3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte, apreciază că, în

acest moment, inculpatul nu poate fi cercetat în stare de libertate, iar,

pentru realizarea scopului penal astfel cum este reglementat de art. 136 alin.

(1) C. pen., impunându-se menținerea măsurii arestării preventive, fiind

respectat în acest fel și principiul proporționalității între măsura preventivă

și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.

Raportându-ne la gravitatea infracțiunilor

săvârșite, la împrejurarea că în cauză s-a pronunțat o hotărâre de condamnare

chiar și nedefinitivă, că urmează să fie soluționat apelul declarat de

Parchetul de pe lângă ÎCCJ - DIICOT - Biroul Teritorial Giurgiu și inculpatul

D.I. - Înalta Curte apreciază că în acest moment nu este oportună înlocuirea

măsurii arestării preventive cu altă măsură neprivativă de libertate.

în aceste condiții, Înalta Curte, a apreciat

că detenția provizorie este legitimă - fiind necesară ocrotirii unui interes

general al societății care primează în raport de interesul privat al

inculpatului - și nici nu a depășit un termen rezonabil în accepțiunea legislației

naționale dar și din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, iar

altă măsură neprivativă de libertate este insuficientă pentru asigurarea

scopului procesului penal.

Față de aceste considerente, în conformitate

cu dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a

respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul D.I. împotriva încheierii

de ședință din 30 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția II-a penală

pronunțată în Dosarul nr. 802/122/2012/a3(2749/2012).

Va obliga recurentul inculpat la plata sumei

de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100

RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul D.I. împotriva încheierii de ședință din 30 octombrie 2012 a Curții

de Apel București, secția II-a penală pronunțată în Dosarul nr.

802/122/2012/a3(2749/2012).

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de

200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 14

noiembrie 2012.

Procesat de GGC - LM