ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2549/2010

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin Sentința civilă nr. 415 din 11 noiembrie 2008 Tribunalul Caraș-Severin a respins excepțiile prematurității cererii de chemare în judecată, a necompetenței materiale a Tribunalului, precum și a calității procesuale pasive a AVAS și a admis cererea formulată de reclamantul C.I., obligând pârâta AVAS să acorde reclamantului, prin decizie motivată, despăgubiri bănești în sumă de 933.833 RON pentru imobilele înscrise în CF 1025 Câlnic, CF 3028, CF 14820, CF 15368, CF 17585, CF 1984, CF 2002 Câlnic, în condițiile Legii nr. 10/2001. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că restituirea în natură a imobilelor în litigiu este imposibilă, fiind ocupate de construcții și căi de acces la acestea destinate desfășurării activității economice și au fost incluse în capitalul social al societăților comerciale pârâte.

A constatat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul că pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri, corespunzător valorii de piață a imobilelor solicitate, așa cum a fost stabilită prin raportul de expertiză tehnică de evaluare. În raport de aceste aspecte a constatat că entitatea investită cu soluționarea notificării și care trebuie să emită decizie motivată cu privire la această notificare este AVAS.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta AVAS, invocând nelegalitatea hotărârii pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, cu privire la calitatea procesuală pasivă a apelantei, care ar fi competentă să emită doar decizie de propunere de măsuri reparatorii către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în ipoteza în care bunul este evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate de entitatea implicată în privatizare. De asemenea, a susținut că în cauză nu s-a realizat procedura administrativă prevăzută de art. 25 din Legea nr. 10/2001, reclamantul nedepunând toate înscrisurile prevăzute de lege pentru soluționarea notificării.

Instanța de apel a admis apelul declarat de AVAS împotriva sentinței instanței de fond, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâta să emită decizie cu propunere de măsuri reparatorii – despăgubiri bănești în cuantum de 933.833 RON către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în favoarea reclamantului C.I. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, fără temei legal, tribunalul a obligat pârâta AVAS la emiterea unei decizii motivate prin care să acorde despăgubiri bănești pentru imobilul preluat în mod abuziv de stat, în condițiile în care dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prevăd că AVAS, în măsura în care este implicată în procesul de privatizare al societății comerciale care deține imobile de domeniul Legii nr. 10/2001 are exclusiv obligația de a formula propuneri de acordare de despăgubiri bănești către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Celelalte critici au fost respinse ca nefondate, motivat de faptul că nesoluționarea notificării nu este imputabilă reclamantului și că acesta, fiind privat în exercițiul drepturilor conferite de Legea nr. 10/2001 din culpa pârâților în cauză, în mod corect instanța de fond a evaluat cuantumul despăgubirilor bănești datorate reclamantului. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâta AVAS, solicitând modificarea deciziei recurate în sensul admiterii în tot a apelului, desființarea sentinței instanței de fond și respingerea ca neîntemeiată a acțiunii. A invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv greșita aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în ceea ce privește actele și termenele în care trebuie depuse acestea în procedura administrativă.

Susține că în raport de dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 AVAS are obligația să emită o decizie motivată pentru propunerea de acordare de despăgubiri, însă acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în mod direct de către instanța de judecată, fără finalizarea procedurii administrative de către AVAS este nelegală, iar nesoluționarea notificării de către AVAS s-a datorat faptului că intimatul nu a respectat obligațiile legale prevăzute în art. 22 și 29 din lege, în sensul că dosarul administrativ nu a fost completat cu toate actele doveditoare. De aceea, apreciază că se află încă în termenul legal de analiză a notificării și că nu există un fundament legal pentru a echivala lipsa răspunsului cu o respingere a cererii de restituire.

O altă critică adusă deciziei pronunțate în apel privește aplicabilitatea dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin care se reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu mai pot fi restituite în natură, recurenta apreciind că nu mai are competența legală de a acorda măsuri reparatorii prin echivalent, cu atât mai mult cu cât nu s-a făcut dovada evidențierii imobilelor notificate în patrimoniul unei societăți privatizate de AVAS la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 iar din actele dosarului nu rezultă dacă imobilul-construcție exista fizic la momentul notificării. Examinând recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise formal dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că acesta nu este fondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed: Din actele dosarului rezultă că reclamantul a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, pentru imobilul înscris în CF 37 Câlnic, nr. top 531/b, în suprafață de 11.809 mp, cu notificarea înregistrată la 13 august 2001 sub nr. 207 la Primăria Municipiului Reșița, care a transmis această notificare către recurenta-pârâtă AVAS, pentru soluționare, ca entitate implicată în procesul de privatizare a societăților comerciale Caraș, Carmetchim și Cartex, intimate-pârâte în prezenta cauză. La 28 martie 2007 AVAS a retransmis notificarea Primăriei Reșița.

Așadar, de la momentul înregistrării notificării și până la introducerea acțiunii de către reclamantul C.I. (18 septembrie 2007) a trecut o perioadă de mai bine de șase ani în care cererea sa de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 nu a fost soluționată. Dispozițiile art. 25 alin. (1) coroborate cu dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 stabilesc un termen de 60 zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, a depunerii actelor doveditoare, pentru soluționarea notificării de către entitatea învestită potrivit legii, prin emiterea unei decizii sau dispoziții motivate prin care să propună acordarea de despăgubiri persoanei îndreptățite.

Absența răspunsului, după trecerea unei perioade semnificative de timp, ce depășește cu mult termenul legal de 60 zile, are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii, ce trebuie cenzurat de instanță, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui ce se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente. Acest drept este prevăzut de însăși legea fundamentală care, în art. 21 alin. (2) dispune că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime. Susținerea recurentei-pârâte că și la acest moment se află în termenul legal de analiză a notificării se află în totală contradicțiile cu principiile de drept enunțate, astfel încât ea nu va fi primită.

În același timp, nu poate fi primită nici critica referitoare la pretinsa încălcarea a dispozițiilor art. 22 și 29 din Legea nr. 10/2001 prin soluționarea de către instanță a notificării. În spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, în situația refuzului entității investite cu soluționarea notificării de a emite decizie/dispoziție motivată în termenul prevăzut de lege, se impune ca instanța investită să evoce fondul și să constate, în baza probelor administrate, dacă este sau nu întemeiată cererea de acordare a măsurilor reparatorii. Reluarea procedurilor cu caracter administrativ, precum și respingerea acțiunii ca inadmisibilă sau ca prematur introdusă ar contraveni și principiul soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 parag.

1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care România a devenit parte. Înalta Curte apreciază ca nefondată și critica referitoare la faptul că recurenta-pârâtă nu avea obligația legală de a emite decizia motivată constând în acordarea de despăgubiri, în raport de dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, față de faptul că nu s-a făcut dovada evidențierii imobilului în litigiu în patrimoniul unei societăți privatizate de AVAS. Instanța de fond a făcut o amplă analiză a actelor depuse la dosar din care a rezultat modul în care societățile pârâte au dobândit în temeiul dispozițiilor Legii nr. 15/1990 și ale H.G. nr. 834/1991, respectiv prin contracte de vânzare-cumpărare de acțiuni de la FPS, autorul actualului AVAS, dreptul de proprietate asupra terenurilor în litigiu.

Față de existența și multitudinea actelor care atestă transmisiunea dreptului de proprietate în patrimoniul societăților comerciale privatizate de AVAS, susținerea că în cauză nu s-ar fi făcut dovada evidențierii imobilului în litigiu în patrimoniul unei societăți privatizate de AVAS, nu este decât o dovadă a caracterului vădit nefondat al motivului de nelegalitate invocat. Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora măsurile reparatorii prin echivalent se propun de instituția publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, instituția care în speță este recurenta AVAS.

Critica referitoare la lipsa dovezii că imobilul-construcție exista fizic la momentul formulării notificării nu poate fi primită, neavând legătură cu cauza de față, care privește numai acordarea despăgubirilor pentru un imobil-teren. În consecință, în complinirea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecința menținerii ca legală a deciziei instanței de apel.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge, ca nefondat, recursul pârâtei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva Deciziei nr. 93 din 27 aprilie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 aprilie 2010.