ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5060/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5060/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, reclamanții P.M., D.A.M., P.R., P.L.

și P.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului, au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că

semnatarii notificării, respectiv P.M., D.A.M., P.R. și P.V. (decedat în timpul

soluționări cererii, locul lui în procedură fiind luat de descendenții acestuia

P.L. și P.A.), în accepțiunea Legii nr. 10/2001 au calitatea de persoane

îndreptățite după toți cei trei coproprietari tabulari, respectiv P.Ș. (I.), P.I.

(J.) și P.A. (A.), să se constate că semnatarii notificării (iar în cazul

defunctului P.V., moștenitorii acestuia) au făcut dovada întregului drept de proprietate

invocat, astfel că beneficiază de măsuri reparatorii pentru întregul imobil

deținut de antecesorii acestora, imobil abuziv preluat, înscris în CF nr. 149

Dej, nr. topo 14523/1, respectiv moară țărănească cu teren aferent în suprafață

de 3640 mp, precum și utilajele acesteia, să se constate nelegalitatea actelor

de preluare de către Statul Român a imobilului înscris CF 1494 Dej, nr. topo

1453/1, respectiv moară țărănească cu teren aferent în suprafață de 3640 m.p., precum și utilajele acesteia, să fie obligată pârâta să predea notificarea însoțită de

întreaga documentație aferentă acesteia, Secretariatului Comisiei Central

pentru Stabilirea Despăgubirilor, să acorde persoanelor îndreptățite (respectiv

P.M., D.A.M., P.R., P.L.P.A.) măsuri reparatorii prin echivalent, constând în

despăgubiri potrivit Titlului VII - „regimul stabilirii și plății

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv"- din Legea nr. 247/2005

pentru cota tuturor celor trei coproprietari tabulari și pentru întregul imobil

înscris în CF 1494 Dej, nr. top 1453/1, respectiv moară țărănească cu teren

aferent în suprafață de 3640 m.p, precum și utilajele morii existente fizic la

data de 14 februarie 2001.

Pârâta a formulat

întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, pe de o parte, ca

prematură, iar pe de altă parte, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr.

166 din 06 februarie 2009, Tribunalul București, Secția a III-a Civilă a

respins excepția prematurității cererii, ca neîntemeiată, a admis cererea

reclamanților, a constatat că reclamanții sunt persoane îndreptățite la măsuri

reparatorii, a constatat nelegalitatea actelor de preluare de către stat a

morii, cu teren aferent, și a utilajelor, și a obligat pârâta Autoritatea

pentru Valorifice Activelor Statului la măsuri reparatorii prin echivalent

pentru imobil.

Tribunalul a reținut

că, în cauză, raportat la înscrisurile depuse în dovedirea notificării,

reclamanții au făcut dovada că sunt persoane îndreptățite în înțelesul Legii nr.

10/2001 la măsuri reparatorii, constând în restituirea prin echivalent, în

condițiile în care măsura restituirii în natură nu mai este posibilă.

Dovada dreptului de

proprietate asupra imobilului ce face obiectul notificării, în patrimoniul

autorilor acestora P.A. (A.), P.J. și P.I. (Ș.) s-a făcut prin extrasul de

carte funciară, încheierile Tribunalului Popular Dej, adresele primite de la

intimată din care rezultă că s-a realizat dezmembrarea topului mai sus

menționat și deținerea celor două suprafețe de teren rezultate de către SC S. SA

(ulterior SC M. SA) și respectiv SA S. SA (actual SC R.I. SRL Dej). Au mai fost

depuse adeverința nr. 349 din 24 ianuarie 2007 de la SC M. SA, din care rezultă

că societatea este deținătoarea unei părți a imobilului revendicat, parte pe

care se află și construcția (moara). Din actul respectiv rezultă ce suprafața

deține firma (1851 mp, imobil având nr. topo 1453/1/1) și că moara a fost

demolată în baza autorizației nr. 106/9891 din 28 aprilie 2005. O altă parcelă

mai mică (cea de sub nr. topo 1453/1/2, în suprafață de 245 mp ) care era în

imediata apropriere a gării, a fost trecută după cum se arată mai sus în CF 65

Cluj, în favoarea Statului Român, Ministerul Transporturilor CFR. În ceea ce

privește diferența până la 3640 mp din imobil (numai teren, curtea aferentă

morii) dat fiind faptul că în anul 2001 nu s-a cunoscut deținătorul acestei

parcele, persoanele îndreptățite au trimis un exemplar din notificare și

Primăriei Dej, conform art. 28 din Legea nr. 10/2001, cu ajutorul căreia s-a

reușit identificarea noilor proprietari. Din adeverința nr. 26138 din 20

decembrie 2006 emisă de către Primăria Municipiului Dej rezultă cu claritate că

deținătorul diferenței de teren este SC R.C.I. SRL, fiind anexate în acest sens

și extrasele de carte funciară doveditoare cu nr. 1494, 14590 (nr. topo

1453/1/1/2/1 și 16031 (nr. topo 1453/1/1/2/2).

Referitor la

preluarea de către stat s-a arătat că au fost depuse încheierea nr. 204/1959 a

Tribunalului Popular al Raionului Dej, adresa 8202/1959 a Sfatului Popular al

Raionului Dej, extras CF 1494 Dej, adresa C 770 din 10 aprilie 2007 emisă de

Arhivele Naționale.

Din adresa nr. 57 din

09 ianuarie 2009 emisă de SC M. SA a rezultat că utilajele morii aflate în

posesia sa, respectiv imobilul înscris în CF 1494 Dej, nr. topo 1453/1 au fost

casate la data de 02 ianuarie 2007, ca urmare a distrugerii lor într-un

incendiu.

În drept, potrivit

dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, actele doveditoare ale dreptului

de proprietate, ori după caz, ale calității de asociat al persoanei juridice,

precum și după caz, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate,

se pot depune până la data soluționării notificării.

Pentru a se dovedi

calitatea de moștenitori a reclamanților au fost depuse de către reclamanți

acte de stare civilă, constând în certificate de deces, certificate de naștere,

certificate de căsătorie iar acestea atestă rudenia cu titularii inițiali ai

dreptului de proprietate.

Potrivit prevederilor

Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în aplicare art. 22,

actual 23 din Legea nr. 10/2001, prin acte doveditoare se înțelege actele

juridice care atestă calitatea de moștenitor, respectiv certificate de

moștenitor, testamente, acte de stare civilă care atestă rudenia sau filiația

cu titularul inițial al dreptului de proprietate, așadar față de aceste

dispoziții legale pentru dovedirea calității de moștenitor, cei îndreptățiți

își pot dovedi această calitate nu doar prin depunerea la dosar a unor

certificate de moștenitor, ci și prin depunerea actelor de stare civilă care să

facă dovada rudeniei sau filiației cu fostul proprietar.

Dispozițiile art. 4

din Legea nr. 10/2001 prevăd că de dispozițiile Legii nr. 10/2001 beneficiază

și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite, iar

succesibilii care după data de 6 martie 1945 nu au acceptat moștenirea sunt

repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii, cererea de restituire

având valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile ce se solicită a fi

restituite în temeiul Legii nr. 10/2001 de cotele moștenitorilor legali sau

testamentari care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001,

beneficiază ceilalți moștenitori care au formulat notificarea.

Potrivit art. 2 din

Legea nr. 10/2001, în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod

abuziv se înțelege imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru

naționalizarea unor imobile, cu modificările și completările ulterioare, prin

Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare,

de asigurări, miniere și de transporturi precum și prin alte acte normative de naționalizare.

Tribunalul a apreciat

că nu se poate reține decât calitatea de persoană îndreptățită a reclamanților

la acordarea de măsuri reparatorii prin acordarea de măsuri prin echivalent,

precum și preluarea nelegală de către stat a bunului.

Ca urmare a

modificărilor aduse Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului nu mai are competența de a acorda

măsuri reparatorii în echivalent, ci doar de a emite o decizie cu propunerea

acordării de măsuri reparatorii, iar modalitatea de acordare și stabilire a

cuantumului măsurilor reparatorii urmează a se decide către Comisia Centrală

constituită pentru stabilirea despăgubirilor.

Prin decizia nr. 674

din 16 decembrie 2009, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a

respins, ca nefondate, apelurile pârâtei și al reclamanților.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a avut în vedere, în esență, aceleași

considerente de fapt și de drept reținute de prima instanță, cu următoarele

mențiuni suplimentare:

Au fost apreciate ca nefondate

criticile apelantei-pârâte referitoare la acordarea de măsuri reparatorii prin

echivalent pentru imobilul în litigiu, întrucât prima instanță a dispus numai

obligarea acesteia la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobil, fără a

stabili cuantumul acestora, iar pârâta Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului prin dispoziție poate să trimită notificarea la Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în temeiul Titlului VII din Legea nr.

247/2005.

Excepția

prematurității a fost respinsă, întrucât în cauză sunt aplicabile dispozițiile deciziei

nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a

stabilit că în aplicarea art. 26 din Legea nr. 10/2001 că instanța de judecată

este competentă să soluționeze pe fond, nu numai contestația formulată

împotriva dispoziției de respingere a cererilor, prin care s-a solicitat

restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv, ci și notificarea

persoanei îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității

deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În privința apelului

formulat de către reclamanți, s-a constatat că acesta este nefondat, întrucât

în cauză, față de dispozițiile art. 274 C. proc. civ., nu s-au depus la dosar

documentele doveditoare ale cheltuielilor de judecată. Curtea a constatat

totodată că din practicaua deciziei atacate a rezultat că în ședința publică de

16 ianuarie 2009, când au avut loc dezbaterile, reclamanții au lipsit și nu

s-au formulat cereri cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva deciziei

instanței de apel au formulat cereri de recurs (I) la 24 februarie 2010,

reclamanții P.M., D. (născută P.) A.M., P.R., P.L. și P.A. și (II) la data de

15 februarie 2010, pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului,

prin care au criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:

(I). Recursul

declarat de reclamanți a vizat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:

În ceea ce privește

solicitarea cheltuielilor de judecată, atât în cererea de chemare în judecată

inițială, cât și în apelul declarat, dar și în întâmpinarea depusă la Curtea de

apel, s-a făcut mențiunea că se solicita obligarea pârâtei AVAS la plata

acestor cheltuieli. Este adevărat că la ultimul termen de judecată de la

tribunal, precum și la termenul de judecată de la instanța de apel, reclamanții

nu s-au prezentat în instanță, nici personal nici prin mandatar, însă în toate

actele depuse au solicitat judecarea în lipsă. În ceea ce privește documentele

doveditoare ale cheltuielilor de judecată, s-a susținut că acestea au fost

depuse la dosar, chiar și de mai multe ori, cu ocazia actualizării cuantumului

cheltuielilor.

II. Recursul declarat

de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a vizat

următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:

În raport de obiectul

acțiunii, dispozițiile legale aplicabile si probatoriul administrat in cauza,

decizia instanței de apel este netemeinica si nelegala, întrucât au fost

interpretate si aplicate în mod greșit dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001,

republicată - deși nu s-a finalizat procedura administrativa, s-a stabilit in

sarcina pârâtei obligația de a acorda efectiv masurile reparatorii prin

echivalent.

În raport de

caracterul imperativ si prioritar al normelor ce reglementează procedura

prevăzuta de art. 29 din Legea nr. 10/2001 pentru emiterea deciziei cu

propunerea de acordarea de masuri reparatorii, nu s-a dovedit ca intimații au

urmat procedura administrativa si că au făcut dovada drepturilor solicitate.

Dosarul administrativ

aferent notificării nr. 120/2001 nu a fost completat cu toate actele

doveditoare, in condițiile art. 23 și următoarele din Legea nr. 10/2001.

Prin Legea nr. 247

din 22 iulie 2005, s-au reglementat sursele de finanțare, cuantumul si

procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu mai pot fi

restituite in natura, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001, republicata. Fata

de cele menționate mai sus, obligația stabilita sarcina AVAS, de a stabili si acorda

efectiv aceste masuri reparatorii in echivalent/despăgubiri, este nelegala.

AVAS, prin adresele

din data de septembrie 2007, 15 noiembrie 2007, 11 aprilie 2008, 04 iunie 2008,

a comunicat intimaților necesitatea completării dosarului aferent notificării,

cu toate actele doveditoare necesare pentru dovedirea calității de persoana

îndreptățită, respective acte doveditoare ale calității de moștenitor si cele

cu privire la situația juridica a imobilului revendicat.

Cu toate demersurile

legale făcute de AVAS, intimații nu a depus in completarea dosarului

administrativ aferent notificării, toate actele doveditoare pentru dovedirea

calității de persoane îndreptățite in condițiile legii nr. 10/2001,

republicata.

În raport de

considerentele expuse si prevederile ce reglementează si instituie procedura

administrativa obligatorie, AVAS a susținut ca stabilirea calității de persoane

îndreptățite la acordarea masurilor reparatorii în echivalent/despăgubiri,

în mod direct de către instanța de judecata, fără analizarea acestei proceduri

administrative de către AVAS este nelegala.

Instanța a soluționat

in mod greșit fondul pretențiilor notificării, in condițiile inexistentei unei

decizii a unității notificate, întrucât nu exista un fundament legal pentru a

echivala lipsa răspunsului cu o respingere a cererii de restituire si nu este

legala motivarea instanței ca AVAS a refuzat executarea obligației de

soluționare a notificării, așa cum s-a dovedit prin corespondenta purtata cu

intimații si societatea comerciala a depus toate diligentele pentru

soluționarea acesteia.

Hotărârea instanței

de apel este nelegala, deoarece au fost interpretate si aplicate nelegal

dispozițiile din Legea nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005, stabilindu-se in

sarcina AVAS o obligație nelegala de a acorda efectiv masurile reparatorii prin

echivalent pentru imobilul revendicat.

Obligațiile AVAS

conform Legii nr. 10/2001, republicata, se limitează numai la emiterea unei

decizii motivate cu propunerea de acordare de despăgubiri conform art. 29 din

Legea nr. 10/2001 și în condițiile Legii speciale nr. 247/2005, privind regimul

de stabilire si plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate in mod

abuziv.

Astfel, art. 29 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 prevede "In situația imobilelor prevăzute la alin.

(1) și (2), masurile reparatorii in echivalent se propun de către instituția

publica care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, dispozițiile art.

26 alin. (1) fiind aplicabile in mod corespunzător".

Analizând cererile de

recurs din perspectiva criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:

(I). Referitor la

recursul declarat de reclamanți și care a vizat exclusiv chestiunea

cheltuielilor de judecată, acesta este întemeiat, ceea ce înseamnă că se impune

modificarea în parte a deciziei atacate, admiterea apelul reclamanților și

obligarea pârâtei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului la plata

sumei de 3.657,77 lei, reprezentând cheltuieli de judecată la fond și în apel.

Atât în cererea de

chemare în judecată inițială, cât și în apelul declarat, dar și în întâmpinarea

depusă la instanța, s-a făcut mențiunea referitoare la obligarea pârâtei AVAS

la plata cheltuielilor de judecată. Într-adevăr, la ultimul termen de judecată

de la tribunal, precum și la termenul de judecată de la instanța de apel,

reclamanții nu s-au prezentat în instanță, nici personal și nici prin mandatar,

însă în toate actele depuse au solicitat judecarea cauzei în lipsă.

În ceea ce privește

documentele doveditoare ale cheltuielilor de judecată, la dosarul cauzei

acestea au fost depuse – filele 31-42, dosar apel - cu precizarea semnificației

fiecărei sume, onorarii de avocat pentru judecata în primă instanță și în apel,

contravaloarea biletelor de tren, cheltuielile poștale ocazionate de trimiterea

actelor de procedură, respectiv taxe notariale.

În drept, pe temeiul

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., față de soluția pronunțată în primă

instanță, menținută în totalitate în apel, instanțele fondului trebuia să

procedeze, față de solicitarea expresă și probațiunea adecvată, și la obligarea

pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

(II). Recursul

pârâtei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului nu este întemeiat

pentru următoarele considerente:

În drept, potrivit art.

29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 "în situația imobilelor prevăzute la alin.

(1) si (2), masurile reparatorii in echivalent se propun de către instituția

publica care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, dispozițiile art.

26 alin. (1) fiind aplicabile in mod corespunzător".

În raport de pretențiile

concrete deduse judecății și dispozițiile legale identificate în mod legal ca

fiind incidente cauzei, în baza probatoriul administrat, pe care instanțele

anterioare l-au apreciat în mod corespunzător, redându-l totodată în expunerea

de motive a hotărârilor pronunțate, nu se poate reține critica conform căreia

instanța de apel ar fi pronunțat o soluție netemeinica si nelegala, cu

interpretarea si aplicarea greșită a dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001,

republicată.

Astfel, prin sentința

civilă nr. 166 din 06 februarie 2009, Tribunalul București, Secția a III-a

Civilă a respins excepția prematurității cererii, ca neîntemeiată, a admis

cererea reclamanților, a constatat că reclamanții sunt persoane îndreptățite la

măsuri reparatorii, a constatat nelegalitatea actelor de preluare de către stat

a morii cu teren aferent și a utilajelor și a obligat pârâta Autoritatea pentru

Valorifice Activelor Statului la măsuri reparatorii prin echivalent pentru

imobil.

În motivarea acestei

hotărâri s-a precizat în mod expres că, urmare a modificărilor aduse Legii nr. 10/2001,

prin Legea nr. 247/2005, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului nu

mai are competența de a acorda măsuri reparatorii în echivalent, ci doar de a

emite o decizie cu propunerea acordării de măsuri reparatorii, iar modalitatea

de acordare și stabilire a cuantumului măsurilor reparatorii urmează a se

decide către Comisia Centrală constituită pentru stabilirea despăgubirilor.

Instanța de apel,

răspunzând aceleiași critici a precizat încă o dată că prima instanță a dispus

numai obligarea Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului la măsuri

reparatorii prin echivalent pentru imobil, fără a stabili cuantumul acestora,

iar pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, prin dispoziție,

poate să trimită notificarea la Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

În aceste condiții,

nu poate fi acceptată critica conform căreia s-ar fi stabilit in sarcina

pârâtei obligația de a acorda efectiv masurile reparatorii prin echivalent.

Toate celelalte

critici care vizează fondul raportului juridic litigios, din perspectiva

modalității efective de apreciere a probatoriului administrat în cauză, pe

aspectele referitoare la dovedirea pretențiilor din notificare, la dovada

calității reclamanților de persoane îndreptățite în înțelesul Legii nr. 10/2001,

la dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, nu vor fi

analizate în recurs, întrucât exced cauzei recursului (respectiv, criticilor de

nelegalitate prevăzute în mod expres de art. 304 C. proc. civ.).

Instanțele

anterioare, în expunerea de motive a propriilor hotărâri pronunțate, au

prezentat în mod exhaustiv conținutul și relevanța fiecărei probe administrate

sub aspectul condițiilor prescrise de dispozițiile legii speciale de reparație

civilă.

În drept, în mod

corect instanțele fondului au avut în vedere dispozițiilor art. 23 din Legea nr.

10/2001, respectiv prevederile pct. 23.1 din normele metodologice, care au

explicitat semnificația noțiunii de acte doveditoare, respectiv, din

perspectiva criticilor formulate, actele juridice care atestă calitatea de

moștenitor, respectiv certificate de moștenitor, testamente, acte de stare

civilă care atestă rudenia sau filiația cu titularul inițial al dreptului de

proprietate, ceea ce înseamnă că, pentru dovedirea calității de moștenitor, cei

îndreptățiți pot proba această calitate nu doar prin certificate de moștenitor,

ci și prin acte de stare civilă care să facă dovada rudeniei sau filiației cu

fostul/foștii proprietari.

Dispozițiile art. 4

din Legea nr. 10/2001 prevăd că de dispozițiile Legii nr. 10/2001 beneficiază

și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite, iar

succesibilii care după data de 6 martie 1945 nu au acceptat moștenirea sunt

repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii, cererea de restituire

având valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile ce se solicită a fi

restituite în temeiul Legii nr. 10/2001, respectiv că de cotele moștenitorilor

legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001,

beneficiază ceilalți moștenitori care au depus în termen cererea de restituire.

Critica conform

căreia stabilirea calității de persoane îndreptățite la acordarea masurilor

reparatorii, în mod direct de către instanța de judecata, fără analizarea

acestei proceduri administrative de către AVAS este nelegala, câtă vreme în

cauză sunt aplicabile dispozițiile deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, prin care s-a stabilit - în aplicarea art. 26 din

Legea nr. 10/2001 - că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe

fond, nu numai contestația formulată împotriva dispoziției de respingere a

cererilor, prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate

în mod abuziv, ci și notificarea persoanei îndreptățite, în cazul refuzului

nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții

interesate.

Pentru toate aceste

considerente de fapt si de drept, Înalta Curte, in conformitate cu dispozițiile

art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., coroborate cu dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.,

va

admite recursul reclamanților, va modifica în parte decizia atacată, în sensul

că va admite apelul reclamanților și va obliga pârâta la plata sumei de

3.657,77 lei, reprezentând cheltuieli de judecată la fond și apel, va respinge

totodată, ca nefondat, recursul declarat de pârâta îndreptat împotriva

aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanții P.M., D. (P.) A.M., P.R., P.L. și P.A. împotriva

deciziei nr. 674 din 16 decembrie 2009 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă, pe care o modifică în parte, în sensul că admite apelul

reclamanților și obligă pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului la plata sumei de 3.657,77 lei, reprezentând cheltuieli de judecată la

fond și apel.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 octombrie 2010.