ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5003/2012

Prin Decizia nr. 6537

din 3 decembrie 2010 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de pârâta Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva Deciziei nr. 332 din 21

decembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, a casat decizia

atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a decide

astfel, Înalta Curte a reținut că instanța de fond nu a clarificat situația de

fapt în ceea ce privește proporția dintre valoarea capitalului social de stat

și valoarea imobilului a cărui restituire se cere, că deși în acest sens s-au

formulat critici în apel, Curtea s-a limitat a relua, în rezumat,

considerentele primei instanțe și că, menținând soluția tribunalului, care s-a

raportat la valoarea de piață a terenului, Curtea de Apel a neosocotit și

prevederile art. 21.7 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001,

care arată că elementul de referință în verificarea aplicabilității art. 21 îl

reprezintă valoarea de înregistrare în activul patrimonial al unității

deținătoare de la data intrării în vigoare a legii. Constatând fondată critica

recurentei, Înalta Curte a conchis că nu poate face ea însăși verificările de

fapt care incumbă instanțelor de fond și pe care Curtea de Apel trebuia să le

facă în virtutea caracterului devolutiv al apelului, astfel încât a decis

trimiterea cauzei spre rejudecare. Totodată, a apreciat ca nefondată critica

referitoare la imposibilitatea obligării recurentei la emiterea dispoziției,

reținând că dacă se va stabili pe baza verificărilor impuse de art. 21 că acest

text, coroborat cu art. 26, nu este aplicabil și că sunt incidente dispozițiile

art. 29 din Lege, participarea AVAS în proces este suficientă pentru a se putea

stabili în sarcina ei obligația de a soluționa notificarea, efectul fiind

echivalent cu cel al sesizării prin notificarea însăși.

În rejudecare, Curtea

de Apel Timișoara, secția civilă, prin Decizia nr. 922/A din 26 mai 2011, a

respins apelul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului împotriva Sentinței civile nr. 304 din 18 iunie 2009 pronunțată de

Tribunalul Arad.

Pentru a decide

astfel, Curtea de Apel a reținut că terenul revendicat de reclamantă se află în

patrimoniul SC C. SA, care are ca acționar Statul Român reprezentat de

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, că din probele

administrate rezultă că acest teren nu poate fi restituit în natură deoarece

s-au edificat și anterior anului 1989, dar și după această dată construcții și

utilități necesare desfășurării activității societății, că Statul Român prin

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului este titularul obligației

de emitere a deciziei prin care să se constate că reclamanta are dreptul la

măsuri reparatorii constând în despăgubiri și că valoarea acestor despăgubiri

nu poate fi decât aceea a valorii de circulație a bunului imobil în litigiu,

deoarece capitalul social al statului a fost majorat cu valoarea terenului

aferentă acestui capital.

În termen legal,

împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului, solicitând modificarea în tot a deciziei

atacate, admiterea apelului și schimbarea sentinței pronunțate de instanța de

fond, în sensul respingerii acțiunii față de această pârâtă. În motivarea

recursului a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Prima critică vizează

faptul că ambele instanțe au aplicat și interpretat greșit și nelegal

dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, deoarece SC C. SA nu este o

societate comercială privatizată integral. Statul prin AVAS era acționar al

acestei societăți, cu un procent de 6,458% din capitalul social, ceea ce face

inaplicabile prevederile legale menționate. De asemenea, modul de calcul al

valorii imobilului în raport de cota de capital (18%) deținută de AVAS este

nelegal, iar instanța de apel nu arată în considerentele deciziei pronunțate

care sunt probele pe care se întemeiază și cum a fost stabilită valoarea

participației statului comparată cu valoarea terenului, reținând în mod nelegal

aplicabilitatea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001. Suma de 650.156

RON, ce reprezintă valoarea de piață a imobilului, trebuia comparată cu suma ce

ar rezulta din procentul de 18% - cotă neprivatizată și care reflectă valoarea

contabilă a imobilelor din patrimoniul societății comerciale. A susținut că în

situația imposibilității legale de restituire în natură a imobilului

revendicat, obligația de a emite decizia motivată cu propunerea de acordare a

despăgubirilor revine numai SC C. SA, potrivit dispozițiilor art. 26 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, astfel încât se impune admiterea excepției lipsei

calității procesuale pasive a AVAS.

Cea de-a doua critică

vizează interpretarea greșită și nelegală a dispozițiilor art. 29 din Legea nr.

10/2001, deoarece AVAS nu a fost învestită legal cu soluționarea notificării,

pe care nu a primit-o, iar în cauză nu a fost finalizată procedura

administrativă obligatorie prevăzută de lege, motiv pentru care nu se poate

reține un refuz nejustificat al acesteia de a răspunde la notificarea părții

interesate, în cauză nefiind aplicabilă Decizia nr. XX/2007.

Cea de-a treia

critică se referă la nelegala obligare a recurentei la plata efectivă de măsuri

reparatorii, această obligație revenind Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor, conform art. 16 alin. (2) din Titlul VII din Legea nr.

247/2005.

Intimata-pârâtă SC C.

SA a depus întâmpinare, solicitând respingerea ca nefondat a recursului,

susținând, în principal, că prevederile art. 21.7 din Normele metodologice de

aplicare a Legii nr. 10/2001 nu au aplicabilitate în cauza de față, deoarece la

data intrării în vigoare a legii terenul în litigiu nu se afla în patrimoniul

societății, ci în cel al Statului, iar în anul 2008, prin reducerea capitalului

social, a transmis către Statul Român reprezentat prin AVAS proprietatea asupra

acestui teren.

Analizând recursul în

limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise motivului de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este

fondat, urmând a-l admite, pentru considerentele ce succed :

Criticile de

nelegalitate promovate de reclamantă vor fi cercetate din perspectiva

dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora în caz de

casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate,

precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru

judecătorii fondului.

Decizia de casare a

reținut, pe de o parte, nesocotirea prevederilor art. 21.7 din Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, care arată că elementul de

referință în verificarea aplicabilității art. 21 îl reprezintă valoarea de

înregistrare în activul patrimonial al unității deținătoare de la data intrării

în vigoare a legii, iar pe de altă parte, obligația instanței de apel de a face

verificări de fapt în acest sens.

Așa cum s-a reținut

în primul ciclu procesual de către Înalta Curte, chestiunea litigioasă dedusă

judecății în prima cale de atac a fost aceea a stabilirii incidenței

dispozițiilor art. 21 coroborate cu dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001,

ori ale art. 29 din aceeași lege, chestiune în funcție de care trebuia

determinată entitatea care avea obligația de a emite dispoziție cu propunere de

acordare a măsurilor reparatorii exclusiv pentru suprafața de 2709 mp.

În rejudecare, instanța

de apel a stabilit imposibilitatea restituirii în natură a terenului în

litigiu, în raport de probele administrate în cauză, inclusiv de expertiza

tehnică efectuată în fața instanței de fond și a reținut că valoarea

despăgubirilor nu poate fi decât aceea a valorii de circulație a bunului

imobil.

În analiza

legalității și temeiniciei sentinței atacate, instanța de apel nu a avut în

vedere îndrumările obligatorii cuprinse în decizia de casare.

Dispozițiile art. 21

din Legea nr. 10/2001 se circumscriu principiului prevalenței restituirii în

natură, consacrat de lege. Astfel, în alin. (1) se prevede obligativitatea

restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv, indiferent de

destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a legii de o regie

autonomă, o societate sau o companie națională, o societate comercială la care

statul sau o autoritate a administrației publice centrale ori locale este

acționar ori asociat majoritar, pentru ca în alin. (2) să se prevadă

aplicabilitatea dispozițiilor precedente și în cazul în care Statul sau o

autoritate centrală sau locală ori o organizație cooperatistă este acționar sau

asociat minoritar al unității care deține imobilul, dacă valoarea acțiunilor

sau părților sociale deținute este mai mare sau egală cu valoarea

corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută.

În aplicarea acestor

dispoziții legale, art. 21.7 din Normele metodologice stabilește că elementul

de referință este valoarea de înregistrare în activul patrimonial al unității

deținătoare la data intrării în vigoare a legii. Or, tocmai aceste dispoziții

legale au fost din nou încălcate de instanța de apel și în al doilea ciclu

procesual.

Prin considerentele

deciziei recurate, Curtea s-a limitat la a reține că reclamanta are dreptul la

despăgubiri constând în valoarea de circulație a terenului, fără a analiza și

motiva corespunzător înlăturarea măsurii restituirii în natură, care prevalează

asupra oricărei alte opțiuni a entității notificate, ori a persoanei îndreptățite.

Compararea valorii

acțiunilor deținute de stat cu valoarea corespunzătoare imobilului a cărui

restituire se solicită, respectiv proporția dintre valoarea capitalului social

de stat și valoarea imobilului în litigiu, nu se poate determina decât printr-o

expertiză tehnică de specialitate, probă pe care instanța de apel nu a

administrat-o.

De aceea, Înalta

Curte constată că pentru efectuarea verificărilor impuse de art. 21 din Legea

nr. 10/2001 este necesar ca instanța de apel să dispună o expertiză tehnică

prin care să se determine dacă cota de capital deținută de stat la SC C. SA

este mai mică decât valoarea imobilului în litigiu, determinată conform

dispozițiilor art. 21.7 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.

10/2001, ori dacă această cotă este mai mare sau egală cu valoarea imobilului.

Numai după o asemenea verificare, instanța poate decide dacă se impune

restituirea în natură a bunului, ori acordarea de despăgubiri, respectiv

aplicabilitatea la speță a dispozițiilor art. 21 coroborat cu art. 26 din Legea

nr. 10/2001, ori a dispozițiilor art. 29 din Lege.

Este reală susținerea

recurentei în sensul că instanța de apel nu a arătat în niciun fel care sunt

probele pe care se sprijină concluzia sa și cum a fost stabilit raportul între

valoarea participației statului și valoarea terenului.

De aceea, constatând

nerespectarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., în condițiile în care

împrejurările de fapt nu au fost pe deplin stabilite, Înalta Curte va casa

decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiași

instanțe.

Celelalte critici

formulate de recurentă nu pot fi primite.

Motivul de recurs

referitor la greșita obligarea a pârâtei la emiterea dispoziției motivate, în

condițiile în care nu a fost legal notificată, a primit dezlegare prin aceeași

decizie de casare, Înalta Curte stabilind că dacă în urma verificărilor impuse

de art. 21 din Legea nr. 10/2001 se va stabili inaplicabilitatea acestui text

de lege și incidența dispozițiilor art. 29, participarea AVAS în proces este suficientă

pentru a se putea stabili în sarcina ei obligația soluționării notificării.

Aceste statuări ale instanței au intrat în puterea lucrului judecat,

nemaiputând face obiectul analizei în acest ciclu procesual.

Nefondată este și cea

de-a treia critică, potrivit căreia AVAS nu are obligația plății efective a

despăgubirilor, această obligație revenind Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

Recurenta-pârâtă nu a

fost în niciun fel obligată la plata despăgubirilor. Prin Sentința civilă nr.

304 din 18 iunie 2009 Tribunalul Arad a obligat pârâta să emită decizia prin

care să constate dreptul reclamantei la măsuri reparatorii pentru terenul în

suprafață de 2709 mp. Or, această dispoziție nu echivalează, în niciun caz, cu

obligația la plata despăgubirilor, iar raționamentul făcut de recurentă în

dezvoltarea acestei critici este străin de cele stabilite prin hotărârea

instanței de fond.

Pentru toate aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte

va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecarea apelului

aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului

împotriva Deciziei nr. 922 A din 26 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția

civilă.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiași Curți de Apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 iunie 2012.

Procesat de GGC - DG