ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 811/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin decizia nr. 10016 din 9 decembrie 2009 Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a

respins ca nefondate recursurile declarate de pârâta C.C.S.R. și de

intervenienta A.S.C.S. împotriva deciziei nr. 166 din 25 iunie 2008 a Curții de

Apel Timișoara, secția civilă. A obligat recurentele la plata către

intimata-reclamantă SC U.C.M.R. SA Reșița a sumei de 10.000 lei cheltuieli de

judecată conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut

în ce privește critica vizând existența în cauză a autorității de lucru judecat

raportat la sentința civilă nr. 2165/2005 a Judecătoriei Reșița pronunțată în

dosarul nr. 4691/1999 că sentința menționată a fost pronunțată într-un litigiu

având ca obiect constatarea unui drept de proprietate, acțiunea fiind

întemeiată pe dispozițiile art. III C. proc. civ. Prin urmare, întrucât în

prezentul litigiu reclamanta a formulat o acțiune în realizarea dreptului

pretins, respectiv o acțiune în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ.,

între cele două litigii nu există identitate de obiect, și cauză juridică, deci

corect instanțele au respins excepția autorității de lucru judecat, în speță

nefiind întrunite cerințele art. 1201 C. civ. Că este așa o atestă și decizia

nr. 2499/2002 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, prin care soluționându-se un recurs în anulare,

sentința nr. 2165/2005 a Judecătoriei Reșița a fost casată și în fond s-a

respins acțiunea în constatare formulată de SC U.C.M.B. SA. Prin urmare însăși

instanța supremă a calificat acțiunea ca fiind o acțiune în constatarea unui

drept.

În ceea ce privește titlul de proprietate al

reclamantei asupra imobilului în litigiu, potrivit extraselor de carte funciară

depuse la dosar, s-a reținut că terenurile intravilane înscrise în menționatele

cărți funciare aveau ca proprietar S.P.A. S.R. S. a uzinei M.C.M., unitate

înființată prin Decretul nr. 344/1949.

Ulterior prin Decretul nr. 141/1954 și H.C.M. nr. 854/1954

unitatea S. a fost reorganizată în trei întreprinderi din cadrul M.I.M.C.M.,

respectiv C.M.R., I.M.R. și I.C.M.M.R. La rândul său, în anul 1962 C.M.R. a

fost reorganizat în C.S.R. și U.C.M.R., reclamantă în dosar.

Potrivit planurilor construcției în discuție, depuse

la dosar, clădirea situată în Reșița, a fost comandată de către S. prin

serviciul investiții, iar din adresa nr. 811/1999 emisă de SC C.S.R. SA rezultă

că odată cu restructurarea C.M.R. în anul 1962 activul și pasivul acestuia s-au

repartizat între C.S.R. și U.C.M.R. pe bază de protocol.

Cu această ocazie, cele două părți au căzut de acord

ca SC R. să preia în administrare stadionul V.D., iar U.C.M.R. să preia C.C. Un

alt protocol în același sens a fost încheiat în anul 1995.

Pe de altă parte, între reclamantă și C.C. s-a

încheiat în anul 1996 un contract de închiriere pentru o perioadă de 12 luni cu

începere de la 1 ianuarie 1996 ce s-a prelungit urmare faptului că pârâta a

continuat să folosească imobilul cu acordul reclamantei, între părți având loc

o tacită relocațiune. Rezultă că titulara dreptului de proprietate asupra

terenului pe care a fost edificată C.C. a fost S.P.A. S.R. S. antecesoarea

reclamantei care a inițiat și edificarea respectivei construcții conform

planurilor și planșelor depuse la dosar.

Aceste probe unite și cu planul de construcții-montaj

pe anul 1957 al I.C.M.M.R., înscrisurile privind plata impozitului pe clădire

au condus la concluzia corect reținută de instanțe că reclamanta și-a probat

titlul de proprietate asupra imobilului în dispută chiar în lipsa protocolului

și a bilanțului contabil din 1962, despre existența cărora se face mențiune în

adresa nr. 811/1990 a SC C.S.R. SA.

S-a mai reținut că din adresa nr. 7003/1999 emisă de registrul

comerțului Caraș-Severin rezultă că în lista legală a activelor SC U.C.M. SA

Reșița figurează și clădirea C.C. pusă în funcție în noiembrie 1957. Chiar dacă

în H.G. nr. 1296/1990 privind înființarea de societăți comerciale pe acțiuni în

industrie, respectiv lista anexă la obiectul de activitate al SC U.C.M. SA

Reșița nu figurează și activități comerciale, aceasta nu exclude ca în activele

societății să figureze și C.C., împrejurare dovedită în cauză.

Instanța de apel a reținut existența tacitei

relocațiuni și nu a unor contracte succesive de închiriere.

Deși este adevărat că SC U.C.M.R. SA nu este singura

succesoare în drepturi a S., apartenența imobilului în litigiu în patrimoniul

reclamantei a fost probată cu dovezile deja evocate între care și adresa nr. 7003/1999

emisă de registrul comerțului Caraș-Severin, iar aplicarea prezumției prevăzută

de art. 492 C. civ. are în vedere ansamblul probelor administrate în cauză care

au evidențiat și că finanțarea edificării construcției în litigiu a fost

asigurată de autoarea S.

S-a reținut că este nefondată critica vizând

respingerea probei cu expertiză în construcții cât timp la dosar potrivit

afirmațiilor reprezentantului recurentei existau suficiente elemente pentru

evaluarea imobilului, motiv pentru care s-a opus administrării acestei dovezi.

Referitor la invocarea de către recurente a H.C.M. nr.

2672/1956 respectiv a anexei acestuia pentru a combate titlul de proprietate al

reclamantei s-a reținut că în mod corect acestea au fost considerate neconcludente

de instanțe. Astfel, prin H.C.M. nr. 2672/1956 privind modificarea planului de

lucrări capitale (investiții) al C.C.S. din Republica Populară Română pe anul

1956 a fost modificată lista de titluri a lucrărilor capitale din planul de

lucrări capitale (investiții) pe anul 1956 aprobat de C.C.S. din R.P.R. conform

anexei ce face parte integrantă din hotărârea amintită.

Or, pe verso-ul paginii este menționată lista

modificărilor planului de lucrări capitale pe anul 1956 al A.S.S. și în această

listă figurează continuarea lucrărilor la C.C., investiții 3600 și C+M 3400.

Așadar din înscrisul evocat rezultă că investițiile la C.C. reveneau A.S.S. și

nu C.C.S. și oricum erau în cuantum nesemnificativ.

În considerentele deciziei recurate nu există

afirmația invocată de recurente potrivit căreia A.S. ar fi avut statutul de

„tolerată", astfel că o atare critică nu a fost primită cu atât mai mult

cu cât vizează considerentele unei hotărâri.

Împrejurarea că prin sentința civilă nr. 468/1996 a

Tribunalului Caraș-Severin în conformitate cu art. 90 alin. (2) și art. 91 din

Legea nr. 21/1924 s-a admis cererea formulată de C.C.S. și s-a dispus

înscrierea în registrul special al persoanelor juridice al Tribunalului

Caraș-Severin ca persoană juridică de drept privat de naționalitate română a C.C.S.

"filială cu personalitate juridică a A.N.C.C.S.R., nu atestă și exigența

unui titlu de proprietate al acesteia asupra imobilului în litigiu.

S-a mai reținut că nu se poate susține că mențiunile

din registrul comerțului Caraș-Severin potrivit cărora în lista legală a

activelor SC U.C.M.R. SA figurează și clădirea C.C. ar fi rezultatul unor

modificări făcute de reclamantă în acel act cât timp ele sunt atestate de

respectiva unitate prin adresa nr. 7003/1999, iar recurentele nu au probat că

ar fi fost rezultatul unor manopere frauduloase.

S-a mai reținut referitor la critica privind

apartenența imobilului în disputa la domeniul public ar fi de natură se excludă

și pretențiile recurentelor asupra imobilului în litigiu.

La data de 22 decembrie 2009 s-a înregistrat

contestația în anulare formulată de A.S.S. Caraș-Severin și C.C.S. împotriva

acestei decizii, în baza art. 317 alin. (2) și 318 alin. (1) C. proc. civ.

Decizia este criticată în temeiul dispozițiilor art. 317

alin. (2) C. proc. civ. pentru respingerea cererii de intervenție accesorie a A.N.C.C.S.R.

Decizia mai este criticată din perspectiva art. 318

alin. (1) C. proc. civ. arătându-se că A.S.S. este urmașa pe plan județean a

tuturor confederațiilor sindicale naționale succesoare în drepturi a U.G.S.R.

și anume C.N.S.L.R. F., C.N.S. C.A., B.N.S. și C.N.S.D. Aceste confederații

sindicale ca succesoare a U.G.S.R. au înființat A.N.C.C.S.R. Aceste aspecte au

fost precizate, arată contestatoarele, cu ocazia concluziilor scrise și la

punctul 8 din cererea de recurs și se susține că din greșeală instanța de

recurs a omis să cerceteze aceste motive de casare.

Sunt evocate de asemenea greșeli materiale ale

instanței de fond și de apel cu ocazia pronunțării din ciclul procesual

încheiat cu decizia contestată precum și ale deciziei nr. 1808/2002 pronunțată

de Curtea Supremă de Justiție, secția civilă.

Contestația în anulare este nefondată și va fi

respinsă pentru următoarele considerente.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de

atac, de retractare ce poate fi exercitată pentru motivele expres și limitativ

prevăzute de art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 contestația în anulare propriu-zisă

posibil de formulat împotriva hotărârilor irevocabile (lipsă de procedură și

încălcarea normelor de ordine publică privitoare la competență) și alin. (2):

„contestația poate fi primită pentru motivele mai sus arătate, în cazul când

aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a

respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost

respins fără ca el să fi fost judecat în fond".

Pe calea contestației în anulare se solicită

instanței care a pronunțat hotărârea atacată să-și desființeze propria hotărâre

în cazurile și în condițiile expres și limitativ prevăzute de lege.

Dispozițiile art. 318 C. proc. civ. reglementează

contestația în anulare specială (greșeală materială și omisiunea cercetării

unui motiv de modificare sau casare).

Analizând criticile încadrate în conținutul art. 317

alin. (2) C. proc. civ., constând în respingerea cererii de intervenție

accesorie a A.N.C.C.S.R. se reține că acestea nu pot fi încadrate în ipoteza

prevăzută de textul de lege evocat.

În ce privește motivul contestației în anulare

prevăzut de art. 318 alin. (1) C. proc. civ., criticile formulate constând în

neanalizarea cercetării unor motive de casare, evocarea unor greșeli materiale

ale instanței de fond și de apel precum și ale deciziei nr. 1808/2002 a Curții

Supreme de Justiție se constată că nu pot fi încadrate în această ipoteză.

În realitate contestatoarele sunt nemulțumite de

modul cum a fost soluționat recursul, dar pe calea contestației în anulare nu

se pot valorifica eventualele greșeli de judecată, respectiv de apreciere a

probelor sau de interpretare a unor dispoziții legale, contestația în anulare

fiind o cale extraordinară de atac de retractare.

Fiind un text de excepție, noțiunea de greșeală

materială nu trebuie să fie interpretată extensiv. Instituind acest motiv de

contestație în anulare legiuitorul a avut în vedere greșelile materiale cu

caracter procedural pe care instanța le-a comis prin omiterea ori confundarea

unor elemente sau a unor date materiale importante. O asemenea eroare trebuie

să fie evidentă și să fie în legătură cu aspectele formale ale judecății, ceea

ce, din verificarea deciziei contestate nu se constată în speță.

Greșeala materială nu trebuie să fie nici rezultatul

modului în care instanța ar fi înțeles să interpreteze un text de lege sau o

probă, pentru că altfel s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată

a aceluiași recurs.

Așa fiind, contestația în anulare va fi respinsă ca

nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare declarată de

contestatorii C.C.S.R. și A.S.C.S. împotriva deciziei civile nr. 10016 din 9

decembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 februarie

2011.