ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 811/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin decizia nr. 10016 din 9 decembrie 2009 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a respins ca nefondate recursurile declarate de pârâta C.C.S.R. și de intervenienta A.S.C.S. împotriva deciziei nr. 166 din 25 iunie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. A obligat recurentele la plata către intimata-reclamantă SC U.C.M.R. SA Reșița a sumei de 10.000 lei cheltuieli de judecată conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut în ce privește critica vizând existența în cauză a autorității de lucru judecat raportat la sentința civilă nr. 2165/2005 a Judecătoriei Reșița pronunțată în dosarul nr. 4691/1999 că sentința menționată a fost pronunțată într-un litigiu având ca obiect constatarea unui drept de proprietate, acțiunea fiind întemeiată pe dispozițiile art. III C. proc.

civ. Prin urmare, întrucât în prezentul litigiu reclamanta a formulat o acțiune în realizarea dreptului pretins, respectiv o acțiune în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ., între cele două litigii nu există identitate de obiect, și cauză juridică, deci corect instanțele au respins excepția autorității de lucru judecat, în speță nefiind întrunite cerințele art. 1201 C. civ. Că este așa o atestă și decizia nr. 2499/2002 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin care soluționându-se un recurs în anulare, sentința nr. 2165/2005 a Judecătoriei Reșița a fost casată și în fond s-a respins acțiunea în constatare formulată de SC U.C.M.B. SA. Prin urmare însăși instanța supremă a calificat acțiunea ca fiind o acțiune în constatarea unui drept.

În ceea ce privește titlul de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu, potrivit extraselor de carte funciară depuse la dosar, s-a reținut că terenurile intravilane înscrise în menționatele cărți funciare aveau ca proprietar S.P.A. S.R. S. a uzinei M.C.M., unitate înființată prin Decretul nr. 344/1949. Ulterior prin Decretul nr. 141/1954 și H.C.M. nr. 854/1954 unitatea S. a fost reorganizată în trei întreprinderi din cadrul M.I.M.C.M., respectiv C.M.R., I.M.R. și I.C.M.M.R. La rândul său, în anul 1962 C.M.R. a fost reorganizat în C.S.R. și U.C.M.R., reclamantă în dosar. Potrivit planurilor construcției în discuție, depuse la dosar, clădirea situată în Reșița, a fost comandată de către S. prin serviciul investiții, iar din adresa nr. 811/1999 emisă de SC C.S.R.

SA rezultă că odată cu restructurarea C.M.R. în anul 1962 activul și pasivul acestuia s-au repartizat între C.S.R. și U.C.M.R. pe bază de protocol. Cu această ocazie, cele două părți au căzut de acord ca SC R. să preia în administrare stadionul V.D., iar U.C.M.R. să preia C.C. Un alt protocol în același sens a fost încheiat în anul 1995. Pe de altă parte, între reclamantă și C.C. s-a încheiat în anul 1996 un contract de închiriere pentru o perioadă de 12 luni cu începere de la 1 ianuarie 1996 ce s-a prelungit urmare faptului că pârâta a continuat să folosească imobilul cu acordul reclamantei, între părți având loc o tacită relocațiune. Rezultă că titulara dreptului de proprietate asupra terenului pe care a fost edificată C.C.

a fost S.P.A. S.R. S. antecesoarea reclamantei care a inițiat și edificarea respectivei construcții conform planurilor și planșelor depuse la dosar. Aceste probe unite și cu planul de construcții-montaj pe anul 1957 al I.C.M.M.R., înscrisurile privind plata impozitului pe clădire au condus la concluzia corect reținută de instanțe că reclamanta și-a probat titlul de proprietate asupra imobilului în dispută chiar în lipsa protocolului și a bilanțului contabil din 1962, despre existența cărora se face mențiune în adresa nr. 811/1990 a SC C.S.R. SA. S-a mai reținut că din adresa nr. 7003/1999 emisă de registrul comerțului Caraș-Severin rezultă că în lista legală a activelor SC U.C.M. SA Reșița figurează și clădirea C.C.

pusă în funcție în noiembrie 1957. Chiar dacă în H.G. nr. 1296/1990 privind înființarea de societăți comerciale pe acțiuni în industrie, respectiv lista anexă la obiectul de activitate al SC U.C.M. SA Reșița nu figurează și activități comerciale, aceasta nu exclude ca în activele societății să figureze și C.C., împrejurare dovedită în cauză. Instanța de apel a reținut existența tacitei relocațiuni și nu a unor contracte succesive de închiriere. Deși este adevărat că SC U.C.M.R. SA nu este singura succesoare în drepturi a S., apartenența imobilului în litigiu în patrimoniul reclamantei a fost probată cu dovezile deja evocate între care și adresa nr. 7003/1999 emisă de registrul comerțului Caraș-Severin, iar aplicarea prezumției prevăzută de art. 492 C. civ.

are în vedere ansamblul probelor administrate în cauză care au evidențiat și că finanțarea edificării construcției în litigiu a fost asigurată de autoarea S. S-a reținut că este nefondată critica vizând respingerea probei cu expertiză în construcții cât timp la dosar potrivit afirmațiilor reprezentantului recurentei existau suficiente elemente pentru evaluarea imobilului, motiv pentru care s-a opus administrării acestei dovezi. Referitor la invocarea de către recurente a H.C.M. nr. 2672/1956 respectiv a anexei acestuia pentru a combate titlul de proprietate al reclamantei s-a reținut că în mod corect acestea au fost considerate neconcludente de instanțe. Astfel, prin H.C.M. nr. 2672/1956 privind modificarea planului de lucrări capitale (investiții) al C.C.S.

din Republica Populară Română pe anul 1956 a fost modificată lista de titluri a lucrărilor capitale din planul de lucrări capitale (investiții) pe anul 1956 aprobat de C.C.S. din R.P.R. conform anexei ce face parte integrantă din hotărârea amintită. Or, pe verso-ul paginii este menționată lista modificărilor planului de lucrări capitale pe anul 1956 al A.S.S. și în această listă figurează continuarea lucrărilor la C.C., investiții 3600 și C+M 3400. Așadar din înscrisul evocat rezultă că investițiile la C.C. reveneau A.S.S. și nu C.C.S. și oricum erau în cuantum nesemnificativ. În considerentele deciziei recurate nu există afirmația invocată de recurente potrivit căreia A.S. ar fi avut statutul de „tolerată", astfel că o atare critică nu a fost primită cu atât mai mult cu cât vizează considerentele unei hotărâri.

Împrejurarea că prin sentința civilă nr. 468/1996 a Tribunalului Caraș-Severin în conformitate cu art. 90 alin. (2) și art. 91 din Legea nr. 21/1924 s-a admis cererea formulată de C.C.S. și s-a dispus înscrierea în registrul special al persoanelor juridice al Tribunalului Caraș-Severin ca persoană juridică de drept privat de naționalitate română a C.C.S. "filială cu personalitate juridică a A.N.C.C.S.R., nu atestă și exigența unui titlu de proprietate al acesteia asupra imobilului în litigiu. S-a mai reținut că nu se poate susține că mențiunile din registrul comerțului Caraș-Severin potrivit cărora în lista legală a activelor SC U.C.M.R. SA figurează și clădirea C.C. ar fi rezultatul unor modificări făcute de reclamantă în acel act cât timp ele sunt atestate de respectiva unitate prin adresa nr. 7003/1999, iar recurentele nu au probat că ar fi fost rezultatul unor manopere frauduloase.

S-a mai reținut referitor la critica privind apartenența imobilului în disputa la domeniul public ar fi de natură se excludă și pretențiile recurentelor asupra imobilului în litigiu. La data de 22 decembrie 2009 s-a înregistrat contestația în anulare formulată de A.S.S. Caraș-Severin și C.C.S. împotriva acestei decizii, în baza art. 317 alin. (2) și 318 alin. (1) C. proc. civ. Decizia este criticată în temeiul dispozițiilor art. 317 alin. (2) C. proc. civ. pentru respingerea cererii de intervenție accesorie a A.N.C.C.S.R. Decizia mai este criticată din perspectiva art. 318 alin. (1) C. proc. civ. arătându-se că A.S.S. este urmașa pe plan județean a tuturor confederațiilor sindicale naționale succesoare în drepturi a U.G.S.R.

și anume C.N.S.L.R. F., C.N.S. C.A., B.N.S. și C.N.S.D. Aceste confederații sindicale ca succesoare a U.G.S.R. au înființat A.N.C.C.S.R. Aceste aspecte au fost precizate, arată contestatoarele, cu ocazia concluziilor scrise și la punctul 8 din cererea de recurs și se susține că din greșeală instanța de recurs a omis să cerceteze aceste motive de casare. Sunt evocate de asemenea greșeli materiale ale instanței de fond și de apel cu ocazia pronunțării din ciclul procesual încheiat cu decizia contestată precum și ale deciziei nr. 1808/2002 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția civilă. Contestația în anulare este nefondată și va fi respinsă pentru următoarele considerente.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare ce poate fi exercitată pentru motivele expres și limitativ prevăzute de art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 contestația în anulare propriu-zisă posibil de formulat împotriva hotărârilor irevocabile (lipsă de procedură și încălcarea normelor de ordine publică privitoare la competență) și alin. (2): „contestația poate fi primită pentru motivele mai sus arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond". Pe calea contestației în anulare se solicită instanței care a pronunțat hotărârea atacată să-și desființeze propria hotărâre în cazurile și în condițiile expres și limitativ prevăzute de lege.

Dispozițiile art. 318 C. proc. civ. reglementează contestația în anulare specială (greșeală materială și omisiunea cercetării unui motiv de modificare sau casare). Analizând criticile încadrate în conținutul art. 317 alin. (2) C. proc. civ., constând în respingerea cererii de intervenție accesorie a A.N.C.C.S.R. se reține că acestea nu pot fi încadrate în ipoteza prevăzută de textul de lege evocat. În ce privește motivul contestației în anulare prevăzut de art. 318 alin. (1) C. proc. civ., criticile formulate constând în neanalizarea cercetării unor motive de casare, evocarea unor greșeli materiale ale instanței de fond și de apel precum și ale deciziei nr. 1808/2002 a Curții Supreme de Justiție se constată că nu pot fi încadrate în această ipoteză.

În realitate contestatoarele sunt nemulțumite de modul cum a fost soluționat recursul, dar pe calea contestației în anulare nu se pot valorifica eventualele greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziții legale, contestația în anulare fiind o cale extraordinară de atac de retractare. Fiind un text de excepție, noțiunea de greșeală materială nu trebuie să fie interpretată extensiv. Instituind acest motiv de contestație în anulare legiuitorul a avut în vedere greșelile materiale cu caracter procedural pe care instanța le-a comis prin omiterea ori confundarea unor elemente sau a unor date materiale importante. O asemenea eroare trebuie să fie evidentă și să fie în legătură cu aspectele formale ale judecății, ceea ce, din verificarea deciziei contestate nu se constată în speță.

Greșeala materială nu trebuie să fie nici rezultatul modului în care instanța ar fi înțeles să interpreteze un text de lege sau o probă, pentru că altfel s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs. Așa fiind, contestația în anulare va fi respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare declarată de contestatorii C.C.S.R. și A.S.C.S. împotriva deciziei civile nr. 10016 din 9 decembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 februarie 2011.