ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 235/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 12 noiembrie 2008 reclamanta SC D.C.T. SRL a chemat în judecată pârâta SC A. BUFTEA SA solicitând pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare a terenului în suprafață de 7489 mp, situat în Chitila, județul Ilfov. În susținerea cererii reclamanta a arătat că a cumpărat de la SC A. Buftea SA prin licitație publică activul „Secție de prototipuri și piese de schimb Chitila” conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 2288 din 28 iulie 1992. Prin același contract părțile au hotărât ca după obținerea de către pârâtă a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului aferent activului să stabilească prețul acestui teren.

Ulterior părțile au încheiat la data de 28 septembrie 1992 un act adițional la contractul de vânzare-cumpărare a activului prin care au stabilit că prețul terenului este de 1000 lei mp, preț ce a fost achitat de reclamantă prin dispozițiile de plată nr. 132 la data de 17 decembrie 1992. La data de 16 ianuarie 1996 contractul de vânzare-cumpărare și actul adițional au fost transcrise în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni de pe lângă Judecătoria Sectorului Agricol Ilfov. După privatizarea societății pârâte noii acționari nu au înțeles să-și îndeplinească obligația rezultată din antecontract în sensul de a proceda în încheierea contractului de vânzare cumpărare în formă autentică. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1073 și art. 1077 C. civ.

Pârâta nu a formulat întâmpinare însă prin concluziile orale a solicitat respingerea cererii arătând că actul adițional în care se stabilește prețul ce urma a fi achitat de reclamantă nu a fost semnat din partea sa de cele 2 persoane care au semnat contractul de vânzare-cumpărare, B.N. și T.I. și prin urmare nu se putea considera că între părți au intervenit un acord privind prețul la care va fi vândut terenul. Astfel, actul adițional poartă doar semnătura d-lui T.I. cea de-a doua semnătură neaparținând d-lui B.N. Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin sentința nr. 10557 din 1 iulie 2009 a admis acțiunea. A constatat că între părți s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul teren în suprafață de 7489 mp, situat în locația arătată, teren aferent activului „Secție de prototipuri și piese de schimb Chitila”.

De asemenea s-a dispus ca prezenta hotărâre să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru terenul sus menționat cu plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3348 lei. Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond, a reținut că din analiza conținutului înscrisurilor depuse la dosar de pârâtă pentru verificarea celor două semnături (adresa nr. 1285 din 26 mai 2003 emisă de pârâtă, proces verbal din 31 august 1992 semnat de părți prin reprezentant) rezultă că una dintre cele două semnături aplicate pe actul adițional în dreptul ștampilei societății pârâte aparține d-lui T.I. persoană care a semnat și contractul de vânzare-cumpărare necontestat de reclamantă. Ce de-a doua semnătură de pe actul adițional nu aparține celei de-a doua persoană care a semnat în numele pârâtei contractul de vânzare-cumpărare - B.N.

- însă această împrejurare nu poate duce la concluzia că pârâta nu și-a exprimat în mod valabil consimțământul prin actul adițional la antecontract câtă vreme prin sentința nr. 9540 din 22 septembrie 2008 pronunțată într-un litigiu purtat între aceleași părți s-a stabilit cu putere de lucru judecat că prin act adițional din data de 28 septembrie 1992 părțile au convenit ca vânzarea terenului să se perfecteze la prețul de 1000 lei/mp, actul adițional nefiind urmat de încheierea unui contract de vânzare-cumpărare a terenului ci doar de plata prețului terenului (7.489.700 Rol) prin dispoziția de plată nr. 132 din 17 decembrie 1992 (fila 78 dosar).

În condițiile în care s-a stabilit cu putere de lucru judecat prin aceste hotărâri judecătorești că reclamanta a plătit suma de 7.489.700 lei cu titlu de preț al terenului nu poate fi reținută apărarea pârâtei formulată în răspunsul la interogatoriu conform căreia această sumă a fost încasată cu titlu de plată a imobilului construcție. Răspunzând criticilor formulate de apelanta-pârâtă SC A. BUFTEA SA, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, prin decizia nr.409 din 5 iulie 2010 a respins apelul ca nefondat. În argumentarea soluției, instanța de control judiciar a apreciat că: 1. Referitor la motivul de apel de ordine publică privind prescripția dreptului material la acțiune al reclamantei, acesta este nefondat deoarece intimata-reclamantă a deținut de la data de 28 iulie 1992 și până în prezent, posesia asupra acestui teren, astfel că netulburarea sa de către pârâtă în posesia deținută are natura unei recunoașteri tacite a dreptului reclamantei.

Cum art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 stabilește că recunoașterea dreptului întrerupe curgerea termenului de prescripție, rezultă că dreptul la acțiune al reclamantei nu era prescris la data de 10 noiembrie 2008, când s-a expediat cererea de chemare în judecată, prin poștă, către Tribunalul București (fila 19 din dosarul Tribunalului). În plus, față de faptul că atât contractul de vânzare-cumpărare nr. 2288 din 28 iulie 1992 cât și actul adițional din 28 septembrie 1992 au fost transcrise în Registrul de Transcripțiuni al Judecătoriei Sectorului Agricol Ilfov, transcriere existentă până astăzi, dovedește o dată în plus posesia exercitată de reclamantă asupra acestui teren.

2. În ce privește prematuritatea acțiunii, întrucât din probele administrate a rezultat că singura condiție pentru vânzare era „obținerea titlului de către pârâtă”, condiție ce s-a îndeplinit în anul 1997, când a fost emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate, susținerea apelantei este nefondată, cu atât mai mult cu cât din actul adițional rezultă stabilirea unui preț, iar din Dispoziția de plată rezultă chiar și faptul achitării acestui preț.

3. Primul motiv de apel invocat în scris inițial, înainte de cele două motive de ordine publică, referitor la faptul că instanța nu a examinat înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către pârâtă, ceea ce a dus la o apreciere care nu reflectă situația de fapt, respectiv o apreciere partinică a probelor, este nefondat, la dosarul cauzei apelanta pârâtă nedepunând înscrisuri care să contrazică pe deplin convenția dintre părți, ce a fost calificată drept promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare cu privire la terenul în litigiu.

În acest sens, tribunalul în mod corect a reținut că acest prim contract, deși este apt să transmită dreptul de proprietate asupra tuturor construcțiilor și mijloacelor fixe situate pe acel teren, pentru terenul aferent nu se putea transmite dreptul de proprietate, din cel puțin două motive: 1) vânzătorul (pârâta) nu deținea la acel moment titlu de proprietate (a se vedea clauza cuprinsă în articolul intitula „ALTE CLAUZE” – fila 5) și 2) actul nefiind autentic nu este valabil ca și contract de vânzare-cumpărare a unui teren, însă este valabil ca promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare. Ca atare, susținerea apelantei potrivit căreia părțile nu au convenit „ niciodată” cu privire la înstrăinarea și a dreptului de proprietate asupra terenului pe care erau construcțiile, activele și mijloacele fixe înstrăinate valabil în 1992, nu poate fi primită.

În ce privește susținerea privind lipsa unei convenții privitoare la preț, Curtea reține că întrucât discuția privind prețul terenului a fost amânată de părți chiar prin contractul inițial din 28 iulie 1992 (prin clauza potrivit căreia„ Prețul terenului aferent activului vândut se negociază după obținerea de către SC A. Buftea a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra acestui teren” – fila 5), chestiunea stabilirii prețului a fost probată prin două acte ulterioare acestui contract, respectiv:a) actul adițional din 28 septembrie 1992 (transcris în Registrul de Transcripțiuni sub nr. 230 din 16 ianuarie 1996, transcriere care conduce la o opozabilitate față de terți și, mai ales b) Dispoziția de plată nr. 132 din 17 decembrie 1992 prin care reclamanta a plătit pârâtei suma de 7.489.700 lei, cu titlu de „contravaloare teren conform contract 2288 din 28 iulie 1992”.

S-a constatat că din cele trei înscrisuri rezultă promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, iar față de împrejurarea că prin dispoziția de plată menționată mai sus s-a plătit prețul, fără ca din anul 1992 până azi, pârâta să comunice necesitatea plății unui preț mai mare, în raport cu dimensiunile terenului, astfel că sentința apelată va fi menținută ca fiind legală și temeinică. Înscrisurile pe care apelanta le consideră în favoarea sa respectiv hotărârea judecătorească cuprind în realitate fapte probatorii care rețin aceeași situație de fapt și de drept statuată de către prima instanță, astfel că o atare critică este apreciată de instanța de apel ca nefondată.

4. Motivul de apel privind interpretarea greșită a actului adițional ca fiind antecontract de vânzare-cumpărare, este de asemenea nefondat, deoarece, așa cum am menționat mai sus, convenția părților privind „promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare” a fost dovedită cu cele trei înscrisuri coroborate (contractul de vânzare-cumpărare nr. 2288 din 28 iulie 1992, actul adițional din 28 septembrie 1992 (transcris în Registrul de Transcripțiuni sub nr. 230 din 16 iulie 1996, transcriere care conduce la o opozabilitate față de terți) și Dispoziția de plată nr. 132 din 17 decembrie 1992, astfel încât considerarea actului adițional ca un element important în șirul celor trei operațiuni juridice este perfect justificată.

În ce privește chestiunea privind împrejurarea că actul adițional nu ar fi fost semnat de către persoanele care ar fi avut calitatea de reprezentant al societății pârâte Curtea, față de faptul că apelanta nu a putut indica persoanele și datele de identificare în vederea efectuării verificării de scripte, pentru a se analiza forma acestui înscris sub semnătură privată, la termenul de judecată din 28 iunie 2010 (a se vedea încheierea de dezbateri) s-a dispus decăderea sa din dreptul de a beneficia de procedura verificării de scripte, constatând că în realitate solicitarea sa viza tergiversarea judecării cauzei și nu efectuarea ca atare în scopul dovedirii motivului de apel. Împotriva acestei soluții a declarat recurs pârâta, în termen și legal timbrat criticile vizând aspecte de nelegalitate fiind invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. Astfel se consideră eronată calificarea actului adițional încheiat la data de 28 septembrie 1992 ca fiind o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare apreciindu-se că actul este nul absolut întrucât nu respectă dispozițiile privatizării, instanțele nu au ținut cont de hotărârea judecătorească prin care s-a dispus respingerea acțiunii având ca obiect constatarea nulității parțiale a certificatului de atestarea a dreptului de proprietate emis de MAA la data de 25 septembrie 1997, s-a soluționat greșit excepția prescripției dreptului material la acțiune apreciind că în speță sunt îndeplinite prevederile art. 16 lit. a) din Decretul-lege nr. 167/1958. Recursul este nefondat. Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2288 din 28 iulie 1992, intimata a cumpărat de la SC A. BUFTEA SA, prin licitație publică, activul „Secție de prototipuri și piese de schimb Chitila”.

Prețul oferit în baza căruia a câștigat licitația, pentru care a fost declarată câștigătoare a licitației a fost de 52.287.858 lei (cu 5% mai mare decât prețul de pornire al licitației). În privința terenului, prin același contract la capitolul „ALTE CLAUZE”, părțile au hotărât ca, după obținerea de către SC A. BUFTEA SA a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului aferent activului înstrăinat să stabilească prețul acestui teren. Întrucât societatea vânzătoare nu dobândise la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, părțile nu au putut proceda la transmiterea dreptului de proprietate și asupra terenului; prin urmare clauza cuprinsă la capitolul „ALTE CLAUZE” are valoarea unui antecontract sub condiție suspensivă.

La data de 28 septembrie 1992, părțile au încheiat un act adițional prin care au amendat înțelegerea inițială convenind ca prețul terenului să fie de 1000 lei/mp. Din evidențele vânzătorului rezulta o suprafață totală de 6500 mp. Prin urmare, conform actului adițional suma care trebuia achitată era de 6.500.000 lei. Prețul a fost achitat prin dispoziția de plată nr. 132 la data de 17 decembrie 1992. Față de cele arătate criticile formulate nu pot fi reținute. Astfel susținerea nulității actului adițional prin prisma actelor normative invocate, Legea nr. 15/1990 și O.U.G. nr. 88/1997, reprezintă o critică formulată pentru prima oară în recurs, împrejurare care atrage inadmisibilitatea acesteia.

Mai mult se are în vedere că dovada convenției bilaterale de vânzare-cumpărare este făcută prin coroborarea celor trei înscrisuri: contractul de vânzare-cumpărare nr. 2288 din 28 iulie 1992, actul adițional din 28 septembrie 1992 și Dispoziția de plată nr. 132 din 17 decembrie 1992. Astfel, contractul de vânzare-cumpărare are, pentru construcție, valoarea unui act translativ de proprietate, iar pentru teren (împreună cu actul adițional) - valoarea juridică a unui antecontract de vânzare-cumpărare. Prețul a fost plătit iar bunul predat; prin urmare este evidentă voința părților de a se transmite dreptul de proprietate și asupra terenului. Referitor la forma actului juridic; chiar dacă aceasta nu a respectat forma autentică în virtutea principiului conversiunii actului juridic înscrisul este valabil ca și antecontract de vânzare-cumpărare.

Existența valabilă a certificatului de atestare a dreptului de proprietate trebuie privită ca un element favorabil soluționării acțiunii prin care se solicită a se pronunța o hotărâre care să țină loc de act de vânzare-cumpărare, ea făcând dovada existenței în patrimoniul promitentului-vânzător a dreptului de proprietate asupra bunului pentru care se solicita pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare. Soluția pronunțată pe excepția prescripției este legală prin raportare la dispozițiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 care stabilesc că recunoașterea dreptului întrerupe curgerea termenului de prescripție. Deși recurenta susține ca este în prezența unei posesii netulburate, invocând în acest sens numeroasele litigii existente între părți, că aceste susțineri nu sunt dovedite, litigiile la care face referire recurenta vizând alte aspecte care nu au legătură cu posesia asupra terenului ce face obiectul acestei cauze.

Singura acțiune formulată de recurenta și care are legătură cu obiectul prezentului dosar a fost respinsă de către instanțe, definitiv și irevocabil (sentința comercială nr. 9540 din 22 august 2008 pronunțată de Tribunalul București). Față de cele arătate, văzând dispozițiile art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC A. SA Buftea împotriva deciziei comerciale nr. 409 din 5 iulie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 20 ianuarie 2011.