ÎCCJ, Decizia nr. 4/2012

ÎCCJ, Decizia nr. 4/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din actele dosarului

constată următoarele:

Prin sentința nr. 1435 din 4 octombrie 2011

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Penală a fost

respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la

dispozițiile art. 278

1

alin. (10) C. proc. pen., art. 278 alin. (3)

și alin. (3

1

) C. proc. pen. și art. 278

1

alin. (1) C.

proc. pen.

A fost respinsă, ca

nefondată plângerea formulată de petenta D.C.D. împotriva ordonanței din 2

noiembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție -

Direcția Națională Anticorupție, dispusă în Dosarul nr. 119/P/2010; a fost

obligată petenta la plata cheltuielilor judiciare statului.

Pentru a pronunța

această soluție prima instanță a reținut, în esență, că prin ordonanța

procurorului nr. 119/P/2010 din data de 2 noiembrie 2010, adoptată în Dosarul nr.

119/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție -

Direcția Națională Anticorupție, Secția de Combatere a Corupției – menținută la

controlul administrativ ierarhic prevăzut de art. 278 C. proc. pen. prin

rezoluția nr. 675/II/2 din 23 noiembrie 2010 a procurorului șef al Secției de Combatere a Corupției din cadrul organului judiciar susmenționat, în temeiul

prevederilor art. 228 alin. (4) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) și lit.

b) C. proc. pen., art. 42-45 C. proc. pen. raportat la art. 30 alin. (1) lit. a)

C. proc. pen. și art. 28

1

pct. 1 lit. d) C. proc. pen., s-a dispus;

1) Neînceperea urmăririi

penale sub aspectul infracțiunii prevăzută de art. 13

2

din Legea nr.

78/2000 raportat la art. 246 C. pen. față de magistrații D.M., B.M., T.M., B.M.A.

(Tribunalul Sibiu) P.A., L.A., V.N., C.V., C.O. (Curtea de Apel Alba Iulia),

M.M. (Tribunalul București), M.L., R.C., G.D. (Curtea de Apel București), A.M.,

Z.L., B.G. (Înalta Curte de Casație și Justiție) P.N., N.D., M.T., Ș.A. (Parchetul

de pe lângă Tribunalul București), O.I., T.M. (Parchetul de pe lângă

Judecătoria Sector 2 București) T.V., L.V. (Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel Alba Iulia), faptele nefiind de natură penală;

2) Neînceperea urmăririi

penale față de B.M., procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 4,

sub aspectul infracțiunii prevăzută de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000

raportat la art. 246 C. pen. și art. 248

1

C. pen. (fapta nu este

prevăzută de legea penală), precum și sub aspectul infracțiunii prevăzută de art.

17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 (întrucât fapta nu există);

3) Disjungerea și

declinarea competenței de soluționare a cauzei privind pe avocații S.C., Z.A.,

O.R., M.M.C., L.L. și B.B.B., din cadrul Baroului București în favoarea Parchetului

de pe lângă Curtea de Apel București (competentă după locul săvârșirii

pretinselor fapte penale) pentru continuarea cercetărilor sub aspectul

infracțiunilor prevăzute de art. 288 C. pen., art. 289 C. pen., art. 290 C.

pen., art. 291 C. pen., art. 292 C. pen.

Pentru a dispune

această soluție, procurorul de caz a reținut, în esență că în ceea ce privește

soluționarea de către magistrații judecători și procurori a plângerilor

formulate de petiționară, aceștia și-au îndeplinit atribuțiile de serviciu ce

le reveneau în soluționarea plângerilor cu care au fost sesizați, respectând

dispozițiile legale care guvernează soluționarea unor astfel de cauze,

respectiv art. 275-278 C. proc. pen. și art. 278

1

C. proc. pen.

În orice cauză în

care există părți cu interese contrare, soluția dată de instanță în favoarea

uneia din părți, cu respectarea dispozițiilor de drept substanțial și

procesual, constituie, după caz, un avantaj patrimonial sau nepatrimonial (în

funcție de natura cauzei) pentru partea respectivă, însă acesta este unul legal

și trebuie privit ca fiind motivul și scopul procesului, respectiv împărțirea

dreptății, tranșarea unui litigiu între părți, rațiunea pentru care părțile

însele aleg să se adreseze instanței de judecată. De asemenea, simpla pierdere

a unui proces, în condițiile mai sus arătate, nu poate fi interpretată ca o

vătămare a intereselor legale ale părții respective, ci tocmai ca o confirmare

de către instituțiile abilitate, că interesul supus judecății nu este unul

legal, legitim.

Hotărârile

instanțelor judecătorești, indiferent de caracterul just/injust în opinia

petentei, al soluțiilor pronunțate, nu pot fi cenzurate decât de instanțele

superioare în cadrul căilor de atac. Chiar prezumând existența unor greșeli în

efectuarea urmăririi penale ori a judecării cauzei, acestea nu se transformă

automat în fapte cu caracter penal, atâta vreme cât nu rezultă niciun indiciu

privind obținerea de către magistrați, pentru ei înșiși ori pentru alții, a

unor avantaje patrimoniale sau nepatrimoniale, cu excepția situației analizei

în paragraful anterior.

Pentru considerentele

de mai sus, procurorul de caz a dispus neînceperea urmăririi penale sub

aspectul infracțiunii prevăzute de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000

raportat la art. 246 C. pen. față de magistrații D.M., B.M., T.M., B.M.A.

(Tribunalul Sibiu), P.A., L.A., V.N., C.V., C.O. (Curtea de Apel Alba Iulia), M.M.

(Tribunalul București), M.L., R.C., G.D. (Curtea de Apel București), A.M., Z.L.,

B.G. (Înalta Curte de Casație și Justiție), P.N., N.D., M.T., Ș.A. (Parchetul

de pe lângă Tribunalul București), O.I., T.M. (Parchetul de pe lângă

Judecătoria Sector 2 București), T.V., L.V. (Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel Alba Iulia), întrucât faptele nu sunt prevăzute de legea penală.

Referitor la fapta

menționată la punctul 2 al ordonanței s-a constatat că activitatea procurorului

B.M. nu a vătămat în vreun fel interesul legal al petiționarei, aceasta nefiind

împiedicată să formuleze plângere la instanță în termen legal iar prin această

activitate nu s-a obținut de către B.M. vreun avantaj de orice natură, pentru

sine sau pentru altul, deoarece îndeplinirea inadecvată a unei atribuții de

serviciu, dincolo de faptul că nu există nicio sancțiune pentru nerespectarea

termenului de răspuns de 20 de zile, nu a influențat în niciun fel cursul

procesului, nici la parchet, nici la instanța de judecată, instanța având

posibilitatea de a studia dosarul și de a dispune în consecință.

Pentru considerentele

de mai sus, procurorul de caz a dispus față de B.M., prim procuror, neînceperea

urmăririi penale sub aspectul infracțiunii prevăzută de art. 13

2

din

Legea nr. 78/2000, raportat la art. 246 C. pen. și la art. 248

1

C.

pen., fapta nefiind de natură penală, precum și sub aspectul infracțiunii

prevăzută de art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, întrucât mențiunile asupra

cărora petenta a apreciat că ar fi false sunt, în fapt, corespunzătoare

adevărului, astfel că fapta nu există.

Prin adresa nr. 46/ C

din 15 aprilie 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție – D.N.A. - Cabinet procuror șef, reanalizându-se memoriul formulat la

data de 26 noiembrie 2010 de către D.C.D., s-a apreciat că acest demers

judiciar suplimentar în cadrul Ministerului Public constituie în realitate

plângere în baza art. 278

1

C. proc. pen., pentru a cărei soluționare

a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție conform art. 278

1

alin. (13) C. proc. pen.

Înalta Curte de

Casație și Justiție s-a învestit cu soluționarea plângerii în baza art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen. procedând la examinarea în fond a demersului judiciar

susmenționat a constatat că aceasta este netemeinică.

S-a reținut că

procurorul de caz Claudia Roșu era competentă, potrivit legilor în vigoare și

Regulamentul de ordine interioară al D.N.A., făcând parte din D.N.A. –

structura centrală, să cerceteze presupuse fapte de corupție sesizate de

petiționari în contra unui procuror al D.N.A. – servicii teritoriale. Totodată,

s-a menționat că potrivit dispozițiilor art. 222 alin. (2) C. proc. pen.,

petiționarul este obligat să indice, în concret, organului de urmărire penală

care sunt mijloacele de probă de natură să confirme acuzele formulate; în speță

petiționara a înșiruit o serie de documente, înscrisuri, emise de instanțele de

judecată ori de procurorii din cadrul unor parchete, din care a tras concluzia

de natură subiectivă, că faptele alegate se circumscriu în mod clar unor

infracțiuni de corupție.

Procurorul de caz, în

evaluarea judiciară a probelor administrate în faza investigativ-preliminară a

constatat că cele sesizate de petiționara D.C.D. se bazează pe supoziții și

presupuneri care nu au legătură cu realitatea probatorie, astfel că, în mod

just, nu se putea justifica emiterea unui act de acuzare în cauză.

Prima instanță a

apreciat că procurorul de caz în exercitarea rolului său activ a admis toate

probele necesare și suficiente, astfel încât soluția sa este legală și

temeinică.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs petenta.

Analizând recursul cu

prioritate prin prisma excepției admisibilității căii de atac invocată de către

reprezentantul parchetului, având în vedere și precizările oral formulate de

către recurenta petentă referitoare la obiectul căii de atac, respectiv aspectele

de procedură și de fond soluționate de către prima instanță, se constată că

obiectul căii de atac exercitată este constituit de soluția dispusă de prima

instanță asupra plângerii întemeiată pe dispozițiile art. 278

1

C.

proc. pen. Astfel, se constată că recursul este inadmisibil și va fi respins,

pentru considerentele ce urmează.

Dând eficiență

principiului stabilit prin art. 129 din Constituția României, revizuită,

privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum

și a celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea

fundamentală, respectiv exigențelor determinate prin art. 13 din Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, legea

procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru

persoane aflate în situații identice.

Revine așadar, părții

interesate obligația sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii

procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control

judiciar al hotărârii atacate.

Potrivit

dispozițiilor din Partea specială, Titlul II, Capitolul III, Secțiunile I și II

C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea

acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost

reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și

ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere

reformarea hotărârii atacate.

Astfel, potrivit art.

385

1

C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare pe calea

recursului, exclusiv hotărârile judecătorești nedefinitive, determinate de

lege.

În speța supusă

analizei cererea de recurs are ca obiect o sentință definitivă pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, asupra unei plângeri

formulată în procedura reglementată de dispozițiile art. 278

1

C.

proc. pen.; așa fiind, exercitarea căii de atac a recursului împotriva acestei

sentințe este inadmisibilă, nefiind prevăzută de lege, astfel după cum rezultă

din dispozițiile art. 278

1

alin. (10) C. proc. pen., modificat prin

Legea nr. 202/2010, recunoașterea unei căi de atac în alte condiții decât cele

prevăzute de legea procesual penală constituind încălcare a principiului

legalității acestora și, din acest motiv, reprezentând o soluție inadmisibilă.

Pentru considerentele

ce preced, se va constata că cererea de recurs este inadmisibilă și urmează a

fi respinsă în temeiul dispozițiilor art. 278

1

alin. (10) C. proc.

pen., raportat la art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de petenta D.C.D. împotriva sentinței nr. 1435

din 4 octombrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în Dosarul nr. 3479/1/2011.

Obligă recurenta

petentă la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 9 ianuarie 2012.