ÎCCJ, Decizia nr. 4/2012

Asupra recursului de față; Din actele dosarului constată următoarele: Prin sentința nr. 1435 din 4 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Penală a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la dispozițiile art. 278 1 alin. (10) C. proc. pen., art. 278 alin. (3) și alin. (3 1 ) C. proc. pen. și art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen. A fost respinsă, ca nefondată plângerea formulată de petenta D.C.D. împotriva ordonanței din 2 noiembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, dispusă în Dosarul nr. 119/P/2010; a fost obligată petenta la plata cheltuielilor judiciare statului.

Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că prin ordonanța procurorului nr. 119/P/2010 din data de 2 noiembrie 2010, adoptată în Dosarul nr. 119/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, Secția de Combatere a Corupției – menținută la controlul administrativ ierarhic prevăzut de art. 278 C. proc. pen. prin rezoluția nr. 675/II/2 din 23 noiembrie 2010 a procurorului șef al Secției de Combatere a Corupției din cadrul organului judiciar susmenționat, în temeiul prevederilor art. 228 alin. (4) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) și lit. b) C. proc. pen., art. 42-45 C. proc. pen. raportat la art. 30 alin. (1) lit. a) C. proc.

pen. și art. 28 1 pct. 1 lit. d) C. proc. pen., s-a dispus; 1) Neînceperea urmăririi penale sub aspectul infracțiunii prevăzută de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 246 C. pen. față de magistrații D.M., B.M., T.M., B.M.A. (Tribunalul Sibiu) P.A., L.A., V.N., C.V., C.O. (Curtea de Apel Alba Iulia), M.M. (Tribunalul București), M.L., R.C., G.D. (Curtea de Apel București), A.M., Z.L., B.G. (Înalta Curte de Casație și Justiție) P.N., N.D., M.T., Ș.A. (Parchetul de pe lângă Tribunalul București), O.I., T.M. (Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 2 București) T.V., L.V. (Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia), faptele nefiind de natură penală; 2) Neînceperea urmăririi penale față de B.M., procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 4, sub aspectul infracțiunii prevăzută de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 246 C. pen.

și art. 248 1 C. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală), precum și sub aspectul infracțiunii prevăzută de art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 (întrucât fapta nu există); 3) Disjungerea și declinarea competenței de soluționare a cauzei privind pe avocații S.C., Z.A., O.R., M.M.C., L.L. și B.B.B., din cadrul Baroului București în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București (competentă după locul săvârșirii pretinselor fapte penale) pentru continuarea cercetărilor sub aspectul infracțiunilor prevăzute de art. 288 C. pen., art. 289 C. pen., art. 290 C. pen., art. 291 C. pen., art. 292 C. pen.

Pentru a dispune această soluție, procurorul de caz a reținut, în esență că în ceea ce privește soluționarea de către magistrații judecători și procurori a plângerilor formulate de petiționară, aceștia și-au îndeplinit atribuțiile de serviciu ce le reveneau în soluționarea plângerilor cu care au fost sesizați, respectând dispozițiile legale care guvernează soluționarea unor astfel de cauze, respectiv art. 275-278 C. proc. pen. și art. 278 1 C. proc. pen.

În orice cauză în care există părți cu interese contrare, soluția dată de instanță în favoarea uneia din părți, cu respectarea dispozițiilor de drept substanțial și procesual, constituie, după caz, un avantaj patrimonial sau nepatrimonial (în funcție de natura cauzei) pentru partea respectivă, însă acesta este unul legal și trebuie privit ca fiind motivul și scopul procesului, respectiv împărțirea dreptății, tranșarea unui litigiu între părți, rațiunea pentru care părțile însele aleg să se adreseze instanței de judecată. De asemenea, simpla pierdere a unui proces, în condițiile mai sus arătate, nu poate fi interpretată ca o vătămare a intereselor legale ale părții respective, ci tocmai ca o confirmare de către instituțiile abilitate, că interesul supus judecății nu este unul legal, legitim.

Hotărârile instanțelor judecătorești, indiferent de caracterul just/injust în opinia petentei, al soluțiilor pronunțate, nu pot fi cenzurate decât de instanțele superioare în cadrul căilor de atac. Chiar prezumând existența unor greșeli în efectuarea urmăririi penale ori a judecării cauzei, acestea nu se transformă automat în fapte cu caracter penal, atâta vreme cât nu rezultă niciun indiciu privind obținerea de către magistrați, pentru ei înșiși ori pentru alții, a unor avantaje patrimoniale sau nepatrimoniale, cu excepția situației analizei în paragraful anterior. Pentru considerentele de mai sus, procurorul de caz a dispus neînceperea urmăririi penale sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 246 C. pen.

față de magistrații D.M., B.M., T.M., B.M.A. (Tribunalul Sibiu), P.A., L.A., V.N., C.V., C.O. (Curtea de Apel Alba Iulia), M.M. (Tribunalul București), M.L., R.C., G.D. (Curtea de Apel București), A.M., Z.L., B.G. (Înalta Curte de Casație și Justiție), P.N., N.D., M.T., Ș.A. (Parchetul de pe lângă Tribunalul București), O.I., T.M. (Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 2 București), T.V., L.V. (Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia), întrucât faptele nu sunt prevăzute de legea penală. Referitor la fapta menționată la punctul 2 al ordonanței s-a constatat că activitatea procurorului B.M. nu a vătămat în vreun fel interesul legal al petiționarei, aceasta nefiind împiedicată să formuleze plângere la instanță în termen legal iar prin această activitate nu s-a obținut de către B.M.

vreun avantaj de orice natură, pentru sine sau pentru altul, deoarece îndeplinirea inadecvată a unei atribuții de serviciu, dincolo de faptul că nu există nicio sancțiune pentru nerespectarea termenului de răspuns de 20 de zile, nu a influențat în niciun fel cursul procesului, nici la parchet, nici la instanța de judecată, instanța având posibilitatea de a studia dosarul și de a dispune în consecință. Pentru considerentele de mai sus, procurorul de caz a dispus față de B.M., prim procuror, neînceperea urmăririi penale sub aspectul infracțiunii prevăzută de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 246 C. pen. și la art. 248 1 C. pen., fapta nefiind de natură penală, precum și sub aspectul infracțiunii prevăzută de art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, întrucât mențiunile asupra cărora petenta a apreciat că ar fi false sunt, în fapt, corespunzătoare adevărului, astfel că fapta nu există.

Prin adresa nr. 46/ C din 15 aprilie 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. - Cabinet procuror șef, reanalizându-se memoriul formulat la data de 26 noiembrie 2010 de către D.C.D., s-a apreciat că acest demers judiciar suplimentar în cadrul Ministerului Public constituie în realitate plângere în baza art. 278 1 C. proc. pen., pentru a cărei soluționare a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție conform art. 278 1 alin. (13) C. proc. pen. Înalta Curte de Casație și Justiție s-a învestit cu soluționarea plângerii în baza art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen. procedând la examinarea în fond a demersului judiciar susmenționat a constatat că aceasta este netemeinică.

S-a reținut că procurorul de caz Claudia Roșu era competentă, potrivit legilor în vigoare și Regulamentul de ordine interioară al D.N.A., făcând parte din D.N.A. – structura centrală, să cerceteze presupuse fapte de corupție sesizate de petiționari în contra unui procuror al D.N.A. – servicii teritoriale. Totodată, s-a menționat că potrivit dispozițiilor art. 222 alin. (2) C. proc. pen., petiționarul este obligat să indice, în concret, organului de urmărire penală care sunt mijloacele de probă de natură să confirme acuzele formulate; în speță petiționara a înșiruit o serie de documente, înscrisuri, emise de instanțele de judecată ori de procurorii din cadrul unor parchete, din care a tras concluzia de natură subiectivă, că faptele alegate se circumscriu în mod clar unor infracțiuni de corupție.

Procurorul de caz, în evaluarea judiciară a probelor administrate în faza investigativ-preliminară a constatat că cele sesizate de petiționara D.C.D. se bazează pe supoziții și presupuneri care nu au legătură cu realitatea probatorie, astfel că, în mod just, nu se putea justifica emiterea unui act de acuzare în cauză. Prima instanță a apreciat că procurorul de caz în exercitarea rolului său activ a admis toate probele necesare și suficiente, astfel încât soluția sa este legală și temeinică. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs petenta.

Analizând recursul cu prioritate prin prisma excepției admisibilității căii de atac invocată de către reprezentantul parchetului, având în vedere și precizările oral formulate de către recurenta petentă referitoare la obiectul căii de atac, respectiv aspectele de procedură și de fond soluționate de către prima instanță, se constată că obiectul căii de atac exercitată este constituit de soluția dispusă de prima instanță asupra plângerii întemeiată pe dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen. Astfel, se constată că recursul este inadmisibil și va fi respins, pentru considerentele ce urmează.

Dând eficiență principiului stabilit prin art. 129 din Constituția României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum și a celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor determinate prin art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru persoane aflate în situații identice. Revine așadar, părții interesate obligația sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.

Potrivit dispozițiilor din Partea specială, Titlul II, Capitolul III, Secțiunile I și II C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate. Astfel, potrivit art. 385 1 C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare pe calea recursului, exclusiv hotărârile judecătorești nedefinitive, determinate de lege. În speța supusă analizei cererea de recurs are ca obiect o sentință definitivă pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, asupra unei plângeri formulată în procedura reglementată de dispozițiile art. 278 1 C. proc.

pen.; așa fiind, exercitarea căii de atac a recursului împotriva acestei sentințe este inadmisibilă, nefiind prevăzută de lege, astfel după cum rezultă din dispozițiile art. 278 1 alin. (10) C. proc. pen., modificat prin Legea nr. 202/2010, recunoașterea unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesual penală constituind încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, reprezentând o soluție inadmisibilă. Pentru considerentele ce preced, se va constata că cererea de recurs este inadmisibilă și urmează a fi respinsă în temeiul dispozițiilor art. 278 1 alin. (10) C. proc. pen., raportat la art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc.

pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petenta D.C.D. împotriva sentinței nr. 1435 din 4 octombrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 3479/1/2011. Obligă recurenta petentă la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 9 ianuarie 2012.