ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 726/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 726/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București la 29 mai 2009, reclamanta SC ”N.O.” SRL a chemat în judecată

pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Administrația Finanțelor

Publice sector 2 solicitând să se dispună suspendarea executării Deciziei de

impunere nr. 112 din 27 martie 2009, privind obligațiile fiscale suplimentare

de plată stabilite de inspecția fiscală.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că a identificat și achiziționat în cursul anului 2007 un

număr de două terenuri învecinate, situate în zona orașului Târgu Mureș.

Achiziția terenurilor

a vizat edificarea de către reclamantă a unui centru de afaceri și comerț tip

„mall”. Întrucât la momentul achiziției terenurilor pe acestea se aflau anumite

clădiri dezafectate ce nu mai corespundeau necesităților de afaceri, aceste

clădiri au fost ulterior demolate, astfel încât pe terenul eliberat să se poată

realiza construcția centrului de afaceri și comerț.

Astfel, prin Decizia

de impunere nr. 112 din 27 martie 2009 având la bază Raportul de inspecție

fiscală nr. 712991din 16 martie 2009, s-au dispus obligații suplimentare de

plată aferente TVA solicitată la rambursare, conform demersului de taxă

înregistrat la 26 ianuarie 2009 concret, s-au stabilit în sarcina reclamantei

obligații suplimentare de plată TVA, în cuantum de 2.787.944 RON plus majorări

de întârziere în sumă de 359.206 RON, urmare a ajustării de către organul de

control a dreptului de deducere a taxei aferente achiziției de clădiri și

terenuri, în temeiul art. 145 alin. (4) lit. d) a Legii nr. 571/2003 privind

Codul fiscal.

Reclamanta a arătat

că împotriva deciziei de impunere a formulat contestație înregistrată la

organul fiscal la data de 27 aprilie 2009, prin care a invocat nelegalitatea

încadrării clădirilor (dezafectate) în categoria „bunuri de capital” precum și

tratamentul fiscal aplicat de către organul de control clădire dezafectată,

exprimându-și îndoiala cu privire la legalitatea actului atacat.

La 22 mai 2009

organul fiscal a instituit măsura popririi asupra disponibilității bănești ale

reclamantei.

Reclamanta a precizat

că măsura suspendării deciziei de impunere fiscală este justificată, având în

vedere serioasele îndoieli cu privire la legalitatea actului sus-amintit cât și

pericolul iminent și prejudiciile materiale constând în încetarea desfășurării

activității economice în condițiile în care proiectul este finanțat din credit

bancar.

Prin Sentința civilă

nr. 2782 din 26 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal a admis cererea reclamantei și a dispus

suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 112 din 27 martie 2009 până la

pronunțarea instanței de fond.

În motivarea soluției

judecătorul fondului a reținut că reclamanta a făcut dovada parcurgerii

prealabile, în condițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, contestația fiind

înregistrată la Direcția Finanțelor Publice a municipiului București, sub nr.

19854/27 aprilie 2009.

Cu privire la

îndeplinirea condiției cazului bine justificat, instanța de fond a făcut

aprecieri care vizează legalitatea raportului de inspecție fiscală.

S-a reținut că

încadrarea bunurilor imobile (clădiri și terenuri) în sfera de cuprindere a

art. 149 alin. (4) lit. d) din Legea nr. 571/2003 este neîntemeiată și de natură

să creeze îndoieli serioase în privința legalității actului.

Astfel, organul de

control fiscal a apreciat în mod greșit dispozițiile art. 149 alin. (4) lit. d)

din Legea nr. 571/2003, privind Codul fiscal, reprezentând dreptul de deducere

TVA aferentă achizițiilor de clădiri și terenuri.

În speță, pârâta a

aplicat același tratament fiscal atât pentru clădiri cât și pentru terenuri în

considerarea faptului că reclamanta a înregistrat în evidența contabilă, în

contul 212 „clădiri”, imobilul astfel achiziționat (clădiri plus terenuri) și a

declarat la Direcția impozite și Taxe Locale Târgu Mureș întreaga valoare a

imobilului pe clădiri.

Or, TVA aferentă

achiziționări terenurilor, nu se supune regulii de ajustare prevăzute de art.

149 alin. (4) lit. d) din Legea nr. 517/2003, pentru considerentul că

terenurilor nu li se aplică același tratament fiscal aplicabil clădirilor, în

aceste condiții fiind integral deductibilă.

Mai mult, organul de

control încadrează „clădirile dezafectate” achiziționate impunerii cu terenurile

în categoria „bunuri de capital”, respectiv active corporale fixe, fără a avea

în vedere dispozițiile art. 125

1

alin. (1) pct. 3 din legea nr.

571/2003, situație în care TVA aferentă achiziției lor nu se supune regulilor

de ajustare a taxei prevăzute de art. 149 alin. (4) lit. d) din Legea nr.

571/2003.

Totodată, s-a

apreciat că măsura suspendării se impune, fiind îndeplinită și condiția pagubei

iminente.

Executarea deciziei

de impunere ar pune reclamanta în situația de a nu putea finaliza proiectul de

edificare al centrului de comerț și afaceri, ceea ce ar conduce la

imposibilitatea desfășurării raporturilor contractuale cu banca creditoare,

aspecte de natură să creeze acesteia importante pagube iminente cât și

prejudicii materiale viitoare previzibile.

Împotriva acestei

sentințe, considerată nelegală și netemeinică a formulat recurs Administrația

Finanțelor Publice sector 2 (AFP sector 2), invocând ca temei dispozițiile art.

304

1

C. proc. civ.

Prin motivele de

recurs recurenta-intimată aduce, în esență, critici sentinței atacate în sensul

că în mod greșit instanța a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condițiile

impuse de legiuitor pentru a se putea dispune suspendarea executării actului

administrativ - fiscal contestat.

Recurenta-pârâtă

arată că nu a fost făcută dovada îndeplinirii procedurii prealabile prevăzută

de art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Cu privire la

condiția care vizează cazul bine justificat se susține că aceasta nu a fost

dovedită iar cele reținute de instanța de fond vizează aspecte de fond care nu

puteau fi cercetate cu ocazia soluționării cererii cu care a fost învestită,

respectiv suspendarea Deciziei de impunere nr. 112/2009.

Se arată că propria

culpă a reclamantei prin nerespectarea dispozițiilor legale ca urmare a

neînregistrării corecte a unor operațiuni contabile nu poate să conducă la

îndeplinirea condiției prevăzută de art. 14 din Legea nr. 554/2004 referitoare

la paguba iminentă, astfel cum a fost definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din

legea menționată.

De asemenea, se susține

că toate afirmațiile intimatei-reclamante sunt pur formale și nu au fost

dovedite astfel că în mod greșit a fost admisă cererea de suspendare.

Recurenta-pârâtă a

formulat și note scrise prin care a reiterat susținerile din cererea de recurs

precum și faptul că prin Decizia nr. 272 din 29 iulie 2009 Agenția Națională de

Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a

respins ca neîntemeiată contestația împotriva Deciziei nr. 112/2009.

Intimata-reclamantă a

formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat,

arătând că a parcurs etapa plângerii prealabile, astfel că nu mai avea

obligația ca înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ să

formuleze o nouă plângere administrativă înainte de a solicita suspendarea

actului administrativ fiscal.

În opinia

intimatei-reclamante au fost dovedite în cauză condițiile necesare pentru

suspendarea actului administrativ fiscal referitoare la cazul bine justificat

și paguba iminentă.

Înalta Curte de Casație

și Justiție, analizând recursul în raport de criticile formulate, de

înscrisurile care există la dosarul cauzei, de dispozițiile legale incidente

cât și prin prisma dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., constată că

acesta este nefondat.

Potrivit art. 14

alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „în cazuri bine justificate și pentru

prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a

autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare,

persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea

executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de

fond”.

Deci, pentru a admite

o cerere de suspendare a executării unui act administrativ, care este, ca

regulă generală, executoriu din oficiu, instanța de fond trebuie să constate și

să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiții cerute de art. 14

alin. (1) menționat, suspendarea executării unui act administrativ fiind o

măsură excepțională.

Îndeplinirea

condițiilor cazului bine justificat și a iminenței unei pagube sunt supuse

aprecierii judecătorului, care efectuează o analiză sumară a aparenței

dreptului, pe baza circumstanțelor de fapt și de drept ale cauzei. Acestea

trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate și

să facă verosimilă iminența producerii unei pagube în cazul particular supus

evaluării.

Cazul bine justificat

este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o

împrejurare legată de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o

îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ.

Îndoiala serioasă

asupra legalității actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma

unei cercetări sumare a aparenței dreptului, pentru că în cadrul procedurii

suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii,

nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

Or, în speță,

motivele invocate de intimata-reclamantă nu au caracterul unor indicii aparente

care să răstoarne prezumția de legalitate a actului administrativ fiscal, ci

necesită o analiză pe fond a raportului juridic dedus judecății.

După cum se constată,

prima instanța soluționând cererea de suspendare a intrat în cercetarea

fondului în ceea ce privește legalitatea Deciziei de impunere nr. 112/2009,

fapt de altfel nepermis, întrucât cererea de chemare în judecată are un alt

obiect, respectiv suspendarea actului administrativ fiscal.

Prin urmare, în mod

greșit instanța de fond a apreciat ca fiind îndeplinită condiția „cazului bine

justificat” deoarece în cuprinsul hotărârii recurate nu sunt indicate fapte sau

împrejurări de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității

actului administrativ fiscal fără a fi analizat fondul cauzei, care este

atributul instanței care va soluționa eventuala cerere referitoare la anularea

Deciziei de impunere nr. 112/2009.

Mai mult, prin

Decizia nr. 272/2009 a fost soluționată contestația împotriva Deciziei de

impunere nr. 112/2009, ce formează obiectul cererii de suspendare în sensul

respingerii ca neîntemeiată.

În acest context este

nefondată critica recurentei-pârâte privind neîndeplinirea condiției

referitoare la plângerea prealabilă întrucât Decizia nr. 272/2009 reprezintă

chiar soluția la plângerea administrativă prealabilă.

Cât privește

criticile referitoare la îndeplinirea condiției pagubei iminente, Înalta Curte

constată, de asemenea, că argumentele reținute în sentința atacată sunt

nefondate, pentru că paguba iminentă nu se prezumă, ci trebuie dovedită de

persoana lezată, prin probe concludente.

Intimata-reclamantă

nu a administrat nici un fel de probă de natură să formeze convingerea

instanței în sensul iminenței unei pagube materiale greu sau imposibil de

înlăturat ulterior în cazul în care în final actul ar fi anulat, astfel încât

să se circumscrie caracterului de excepție al suspendării executării actului

administrativ, conform fizionomiei pe care legea în prezent în vigoare o

conferă acestei instituții juridice.

Mai mult, în cazul

actelor administrativ fiscale prin care se dispune în sarcina persoanei

vătămate plata unei sume de bani, îndeplinirea condiției prevenirii unei pagube

iminente nu este dovedită și demonstrată prin simpla susținere că plata sumei

respective conduce la producerea unui prejudiciu în patrimoniul acesteia,

întrucât astfel s-ar ajunge la concluzia că această cerință este presupusă în

majoritatea actelor administrative din această categorie, ceea ce ar contraveni

caracterului de excepție al instituției suspendării executării actelor

administrative în reglementarea Legii nr. 554/2004.

În concluzie, în

raport de cele reținute mai sus, instanța de fond a apreciat în mod greșit că

sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare pentru a fi admisă

cererea de suspendare a actului administrativ fiscal în cauză.

Având în vedere toate

considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I,

alin. (3) C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu

modificările și completările ulterioare, va admite recursul, va casa sentința

recurată și va respinge cererea de suspendare formulată de reclamantă ca

neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Administrația

Finanțelor Publice - sector 2 împotriva Sentinței civile nr. 2782 din 26 iunie

2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și

fiscal.

Casează sentința

atacată și respinge cererea de suspendare formulată de reclamanta SC ”N.O.”

SRL.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 11 februarie 2009