ÎCCJ, Decizia nr. 158/2011

ÎCCJ, Decizia nr. 158/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din actele dosarului

constată următoarele:

Prin Încheierea nr. 887 din 17 iunie 2011

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost admisă

cererea formulată de inculpatul B.L.C. și s-a dispus liberarea provizorie sub

control judiciar a acestuia.

S-a dispus ca pe

timpul liberării provizorii sub control judiciar inculpatul să respecte

obligațiile prevăzute de art. 160

2

alin. 3 C. proc. pen., respectiv:

a)să nu depășească

limita teritorială a țării fără încuviințarea instanței;

b)să se prezinte la

organul de urmărire penală sau, după caz, la instanța de judecată ori de câte

ori este chemat;

c)să se prezinte la

secția de poliție în a cărei rază teritorială locuiește inculpatul, conform

programului de supraveghere întocmit de organul de poliție;

d)să nu își schimbe

locuința fără încuviințarea instanței;

e)să nu dețină, să nu

folosească și să nu poarte nicio categorie de arme.

Conform art. 160

2

alin. (3

2

) C. proc. pen. s-a atras atenția inculpatului că în caz de

încălcare cu rea-credință a obligațiilor care-i revin, se va lua față de acesta

măsura arestării preventive.

S-a dispus punerea în

libertate a inculpatului B.L.C. de sub puterea mandatului de arestare

preventivă nr. 15/ U din 25 mai 2011 emis de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, dacă nu este arestat în altă cauză.

Prin cererea adresată

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 10 iunie 2011,

inculpatul B.L.C. a solicitat, în temeiul art. 160

2

și urm. C. proc.

pen., liberarea sa sub control judiciar.

În dezvoltarea

cererii, inculpatul a arătat că prin rezoluția nr. 160/ P din 20 mai 2011 s-a

dispus începerea urmăririi penale împotriva sa, alături de alte persoane, sub

aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 7 pct. 1 din Legea nr. 39/2003,

constând în aceea că ar fi inițiat și constituit un grup infracțional

organizat, fără să se arate, în concret, în ce anume constă fapta.

Susține inculpatul că

din probele administrate în cauză nu rezultă că ar fi avut un rol prestabilit,

cu sarcini precise și nu rezultă o continuitate cu privire Ia activitatea sa în

acel grup, așa cum prevede Legea nr. 39/2003. Deși a fost urmărit și i s-au

interceptat convorbirile telefonice și cele purtate în mediul ambiental timp de

mai multe luni - arată inculpatul - în sprijinul acuzațiilor ce i se aduc sunt

invocate doar convorbirile pe care le-a purtat în zilele de 19 octombrie 2010

și 24 decembrie 2010 din care, însă, nu rezultă săvârșirea vreunei infracțiuni,

fiind vorba de probleme obișnuite de serviciu, dezvoltând în continuare

argumentele care susțin, în opinia sa, această apărare.

Cu privire la cererea

de liberare sub control judiciar inculpatul a susținut că cererea este nu numai

admisibilă în principiu, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 160

2

alin. (1) și (2) C. proc. pen., ci și întemeiată, arătând că la dosarul cauzei

nu există date din care să rezulte că va încerca să comită alte fapte, iar în

raport cu stadiul actual al cercetărilor, nu poate influența buna desfășurare a

procesului penal, făcând referire și la circumstanțele sale personale favorabile.

Examinând actele și

lucrările dosarului, prima instanță a constatat că măsura arestării preventive

a inculpatului B.L.C. a fost dispusă pe o durată de 29 de zile prin încheierea nr.

759 din 24/25 mai 2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală,

pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 7 pct. 1 din Legea nr. 39/2003.

În fapt, s-a reținut

că inculpatul, în calitate de adjunct al șefului Biroului Vamal Constanța Sud

Agigea, în perioada 2010 - 2011 a inițiat și constituit un grup infracțional

organizat.

În concret, s-a

arătat că la data de 19 noiembrie 2010 orele 14:09:35, inculpatul B.L.C. a

intervenit pe lângă inculpatul T.D.I.pentru rezolvarea unei operațiuni vamale

pentru o persoană cunoscută acestuia.

La data de 24

decembrie 2010, inculpatul C.S. i-a anunțat pe unii membri ai grupului

infracțional organizat, printre care inculpatul T.D.I., care l-a anunțat, la

rândul său, pe inculpatul B.L.C. , adjunct al șefului Biroului Vamal Constanța

Sud Agigea, că intenționează să se retragă din grup, din cauza dizidentelor

interne.

La data de 24

decembrie 2010 (orele 13:06:49), în cursul unei discuții purtate cu inculpatul T.D.I.,

B.L.C. și-a exprimat temerile legate de scindarea grupului infracțional

organizat, ca urmare a atitudinii dizidente a inculpatului C.S., materializată

în trimiterea unei brigăzi de control la Biroul Vamal Constanța Sud Agigea.

La data de 24

decembrie 2010 (orele 13:54:50), inculpatul B.L.C. , într-o nouă discuție

purtată cu inculpatul T.D.I., s-a referit pe larg la posibilitatea scindării

grupului infracțional organizat.

Inculpatul B.L.C. a

primit un aparat telefonic special, dotat cu o cartelă nouă, de la membrii

grupului infracțional, schimbat periodic, pentru a comunica direct cu aceștia,

în special cu inculpații Bogatu Eugen și T.D.I..

La data de 27

decembrie 2010 (orele 20:00:45), inculpatul B.L.C. îi relatează inculpatului T.D.I.că

a discutat personal cu C.S. pentru aplanarea diferendelor apărute în interiorul

grupului infracțional organizat.

Judecătorul care a

dispus arestarea preventivă a inculpatului B.L.C. (alături de alți 27 de

inculpați) a apreciat că sunt indicii temeinice că acesta a comis fapta pentru

care este cercetat și că este incident cazul prevăzut de art. 148 lit. f) C.

proc. pen., pedeapsa prevăzută de lege fiind mai mare de 4 ani și existând

probe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol pentru ordinea

publică.

În baza acestei

încheieri a fost emis mandatul de arestare preventivă nr. 15/U din 25 mai 2011.

Prin Încheierea nr. 143

din 31 mai 2011, pronunțată în Dosarul nr. 4454/1/2011, Înalta Curte de Casație

și Justiție, completul de 5 judecători, a respins, ca nefondate recursurile

declarate de inculpați, inclusiv de inculpatul B.L.C. , împotriva încheierii de

arestare preventivă din 25 mai 2011.

La data de 14 iunie

2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis cererea

inculpatului B.L.C. de revocare a măsurii arestării preventive, apreciind că din

datele existente în cauză până la acest moment procesual nu rezultă că acesta a

comis infracțiunea de care este acuzat.

Întrucât încheierea

menționată nu era definitivă, inculpatul B.L.C. și-a susținut la termenul din

16 iunie 2011 cererea de liberare provizorie sub control judiciar.

Cu privire la această

cerere, prima instanță a constatat că sunt îndeplinite condițiile de

admisibilitate a cererii formulate de inculpat, atât condiția pozitivă

prevăzută de art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen., cât și cerințele

negative prevăzute de art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen.

În ceea ce privește

prima condiție, referitoare la cuantumul pedepsei închisorii prevăzută de lege,

prima instanță a constatat că infracțiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003

pentru care este cercetat inculpatul este sancționată cu închisoare de la 5 la

20 de ani, așadar o limită maximă mai mare decât cea de 18 ani închisoare

prevăzută de art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen.

Însă, pornind de la

dispozițiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 39/2003 conform cărora pedeapsa

pentru faptele prevăzute la alin. (1) nu poate fi mai mare decât sancțiunea

prevăzută de lege pentru infracțiunea cea mai gravă care intră în scopul

grupului infracțional organizat, prin Decizia nr. VII/2009 pronunțată în recurs

în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, a

statuat că cererile de liberare sub control judiciar sau sub cauțiune sunt

admisibile în ipoteza săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din

Legea nr. 39/2003, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea cea mai

gravă care intră în scopul grupului infracțional organizat nu depășește 18 ani.

Or, în speță,

potrivit actelor dosarului de urmărire penală, infracțiunile ce ar intra în

scopul grupului infracțional organizat sunt infracțiuni de corupție pentru care

legea prevede pedepse cu închisoarea sub limita de 18 ani, astfel că, din acest

punct de vedere, cererea inculpatului B.L.C. este admisibilă.

De asemenea, prima

instanță a constatat că sunt îndeplinite și condițiile negative cerute de art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen. conform cărora „liberarea provizorie nu se acordă în

cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe

învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca

să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau

experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea

fapte"

Din analiza actelor

și lucrărilor dosarului, prima instanță a constatat că circumstanțele cauzei nu

oferă indicii pe care să se întemeieze în mod rezonabil aprecierea că, lăsat în

libertate, inculpatul ar întreprinde acte de natură a influența bunul mers al

procesului penal sau că există pericolul de săvârșire a altor infracțiuni.

În aprecierea

temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar, în absența

unor criterii legale, Înalta Curte consideră că trebuie să se raporteze, atât

la elemente care țin de circumstanțele concrete ale cauzei, cât și la datele

care circumstanțiază persoana inculpatului.

Fapta pentru care

este cercetat inculpatul - inițiere și constituire a unui grup infracțional

organizat - este deosebit de gravă, dar prima instanță a constatat fragilitatea

probelor/ indiciilor invocate în susținerea învinuirii (o convorbire telefonică

din data de 24 noiembrie 2010 și câteva convorbiri telefonice din 24 decembrie 2010

pe care le-ar fi purtat inculpatul B.L.C. cu alte persoane, din care cu greu

s-ar putea trage concluzia implicării acestuia într-o activitate

infracțională).

Pe de altă parte,

natura, gravitatea și efectele faptei nu pot constitui criterii care să îl

excludă de plano pe inculpat de la beneficiul legal și constituțional al

liberării provizorii, în lipsa unor elemente capabile să demonstreze că

eliberarea acestuia ar aduce cu adevărat prejudicii ordinii publice or, în

speță, acuzarea nu a indicat asemenea date, iar existenta lor nu este susținută

nici de actele dosarului.

A considera că o

persoană acuzată de o faptă de o anumită gravitate trebuie arestată preventiv

și menținută în această stare până la soluționarea fondului cauzei, fără

posibilitatea de a fi pusă în libertate în cursul procedurii este nepermis,

fiind contrar scopului instituției liberării provizorii sub control judiciar,

așa cum este reglementată în art. 160

1

și 160

2

C. proc.

pen.

Art. 136 alin. (1) C.

proc. pen., prevede că în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu

detenție pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a

procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau

inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea

pedepsei se poate lua față de acesta una din măsurile preventive: reținerea,

obligarea de a nu părăsi localitatea sau țara, arestarea preventivă.

Potrivit alineatului

2 al aceluiași articol, scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin

liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune.

Pe de altă parte,

regula respectării libertății individuale stabilită în art. 5 din Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, consacrată și

de legislația internă, inclusiv la nivel constituțional, permite derogări numai

în cazuri excepționale care reclamă protejarea interesului public.

Tulburarea ordinii

publice provocată ca urmare a comiterii unei infracțiuni nu poate constitui un

motiv pertinent și suficient pentru refuzul de liberare din detenție provizorie

decât dacă indicii concrete demonstrează că prin lăsarea acuzatului în

libertate, ordinea publică ar fi realmente amenințată. Or, în speță, asemenea

indicii nu există.

Ori de câte ori acest

risc nu poate fi în mod rezonabil reținut, persoana acuzată este îndreptățită

să obțină punerea sa în libertate, înainte de a fi judecată.

Sub un alt aspect, o

mare pondere în aprecierea temeinicei unei cereri de liberare provizorie trebuie

să o aibă datele care țin de persoana inculpatului.

În acest sens,

jurisprudența CEDO a statuat că pericolul pe care îl prezintă inculpatul și

care i-ar atrage starea de detenție provizorie nu trebuie apreciat numai pe

baza gravității faptei, a sancțiunilor penale și a celor civile care îl

amenință pe inculpat și că în cauză intervin și alte circumstanțe cum ar fi:

caracterul inculpatului, moralitatea sa, domiciliul, profesia, resursele

materiale, legătura cu familia (cauza Neumaister c. Austriei).

Or, inculpatul B.L.C.

are un domiciliu stabil, are familie organizata, doi copii minori în

întreținere, nu are antecedente penale, este absolvent de studii superioare,

are resurse financiare.

Prima instanță a

apreciat că nu poate fi reținut ca un argument întemeiat pentru respingerea

cererii de liberare provizorie sub control judiciar faptul că a trecut un timp

scurt de la data luării măsurii arestării preventive întrucât inculpatul are

dreptul, conferit de art. 160

1

C. proc. pen. ca și de art. 23 alin.

(7) din Constituția României, de a formula o asemenea cerere pe tot parcursul

procesului penal.

În condițiile

arătate, prima instanță a apreciat că scopul măsurilor preventive - așa cum

este definit de art. 136 alin. (1) C. proc. pen. - poate fi realizat și prin liberarea

provizorie a inculpatului, cu impunerea unui control judiciar care presupune

respectarea condițiilor restrictive de drepturi ce vor fi stabilite de

instanță.

Împotriva acestei

încheieri a declarat recurs, în termen legal, Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție.

Analizând cauza prin

prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat și va fi respins,

pentru considerentele ce urmează:

Dispozițiile art. 160

2

alin. (1) și (2) C. proc. pen. prevăd condițiile concrete în care liberarea

provizorie sub control judiciar poate fi acordată:

Liberarea provizorie

sub control judiciar reprezintă o măsură preventivă, neprivativă de libertate,

a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanței (art. 160

2

alin.

(1) C. proc. pen.) și care presupune îndeplinirea unor condiții, expres

reglementate, privind cuantumul pedepsei închisorii prevăzută de lege pentru

infracțiunea comisă, forma de vinovăție cu care aceasta a fost săvârșită și

inexistența datelor din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe

învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni, sau că acesta va încerca

să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau

experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea

fapte.

De asemenea, o

condiție ce rezultă implicit din reglementarea normativă precizată o constituie

preexistența măsurii arestării luate față de învinuit sau inculpat.

Raportând

considerațiile teoretice expuse cauzei concrete deduse judecății, analizând

actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că prin Încheierea nr. 154

din 21 iunie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul

de 5 judecători, în Dosarul nr. 5137/1/2011, inculpatul B.L.C. a fost pus în

stare de libertate.

În această situație

nu este îndeplinită condiția preexistenței măsurii arestării preventive a

inculpatului, așa cum prevăd dispozițiile art. 160

1

C. proc. pen.

Pentru considerentele

ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen. raportat la art. 160

9

C. proc. pen., recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție

va fi respins, ca nefondat.

Onorariul

apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat B.L.C. , până la

prezentarea apărătorului ales, în sumă de 25 RON, se va plăti din fondul

Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de Ministerul Public, Parchetul De Pe Lângă Înalta

Curte De Casație Și Justiție, D.N.A., împotriva Încheierii nr. 887 din 17 iunie

2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul

nr. 4937/1/2011.

Onorariul

apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat B.L.C. , până la

prezentarea apărătorului ales, în sumă de 25 RON, se va plăti din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 27 iunie 2011.