ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 96/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1795 din 20

octombrie 2009, în rejudecare, Tribunalul Prahova a respins excepțiile lipsei

calității procesuale pasive a SC E. SA, a tardivității introducerii acțiunii, a

lipsei calității procesuale a pârâtei A.V.A.S., a admis în parte acțiunea

reclamanților N.A., N.D.A. și N.G.C., împotriva pârâtei A.V.A.S., a constatat

ca imobilul situat în Câmpina, jud. Prahova, având un teren de 221 mp, a fost

preluat fără titlu valabil de către stat și a obligat pârâta A.V.A.S. să emită

în favoarea reclamanților, dispoziție în baza Legii nr. 10/2001 prin care să le

acorde acestora despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001, în calitate de

moștenitori legali ai defunctului N.G., imposibil de restituit în natură,

despăgubiri ce urmează să fie stabilite și calculate de Comisia Centrală de

Stabilire a Despăgubirilor, a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind

obligarea pârâtei SC E. SA să emită dispoziție de restituire în natură a terenului

in litigiu, a obligat parata A.V.A.S. la 8000 lei cheltuieli de judecată către reclamanți,

a obligat reclamanții la 4000 lei cheltuieli de judecată către pârâta SC E. SA.

Pentru a pronunța această soluție,

tribunalul a reținut că, din analiza probelor administrate în cauză, a rezultat

că autorul reclamanților a dobândit în timpul vieții, la data de 18 mai 1985,

în urma decesului autoarei sale, prin moștenire, imobilul în litigiu, pe care l-a

oferit spre donație la data de 20 mai 1985, Statului Roman, donat efectiv

acestuia la data de 04 iulie 1985, donație acceptată de către stat, ocazie cu

care s-au încheiat în formă autentificată oferta de donație nr. 4432/1985, contractul

de donație nr. 2044/1985, decizia nr. 1110/1985, ulterior, acest teren a fost

dat în administrarea fostei I.C. Câmpina, în prezent SC E. SA, care a edificat

diferite construcții, instalații la data 06 octombrie 1986 pe acest teren,

astfel încât, începând cu 1994 s-a procedat la privatizarea acestei societăți.

Ca atare, s-a apreciat ca atât timp

cât terenul în litigiu a fost dobândit de către autorul reclamanților prin

moștenire de la autoarea sa, N.A., iar ulterior, acesta l-a donat Statului Român

în temeiul Decretului nr. 478/1954, înseamnă că o asemenea donație de

predare-primire a terenului în litigiu a avut un caracter abuziv, întrucât

actul normativ sus-menționat în baza căruia s-au întocmit actele respective, a

avut drept scop deposedarea proprietarilor, persoane fizice sau juridice, de

imobilele proprietatea lor și trecerea forțată în proprietatea statului a

acestor bunuri, fiind în realitate o naționalizare forțată în folosul statului.

Or, în condițiile în care autorul

reclamanților a fost constrâns datorită legislației în vigoare la data de 20

mai 1985 să ofere spre donație, să doneze terenul în litigiu, teren preluat

abuziv de către Statul Roman, iar la data intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001, acest teren se afla în proprietatea SC E. SA, societatea privatizată

de către A.V.A.S., cu capital în totalitate privat, teren pe care se află o

serie de construcții edificate de fosta I.C. Câmpina, înseamnă că acest teren a

fost trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, respectiv că

reclamanții au dreptul să solicite pârâtei A.V.A.S. să emită în favoarea lor o

dispoziție prin care să li se acorde despăgubiri pentru terenul imposibil de

restituit în natură.

De altfel, chiar dacă pârâta A.V.A.S.

nu mai deține în prezent terenul în litigiu, nu înseamnă în mod automat că

aceasta nu poate fi obligată să emită dispoziție în favoarea reclamanților

privind acordarea despăgubirilor pentru terenul în litigiu, întrucât această

pârâtă a fost cea care a procedat la efectuarea privatizării, calitate în baza

căreia răspunde pentru modul în care a dispus înstrăinarea patrimoniului fostei

societăți proprietate de stat.

Apărările pârâtelor în sensul că

terenul în litigiu a fost preluat valabil de către stat și că actele de donație

n-au fost desființate, producând efecte juridice cu privire la preluarea legală

a terenului, nu au fost avute în vedere, întrucât, la stabilirea caracterului

abuziv sau neabuziv de trecere a terenului în proprietatea statului, se ține

seama nu numai de contractul de donație, de oferta de donație, de acceptarea

acesteia de către părțile implicate, ci și de actul normativ în baza căruia au

fost încheiate aceste acte, de condițiile istorice, politice în care au fost

întocmite.

Prin decizia civilă nr. 48 din 9

martie 2010, Curtea de apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, a respins ca nefondat apelul pârâtei A.V.A.S. București, a

obligat apelanta-pârâtă A.V.A.S. București la 1000 lei cheltuieli de judecată

către intimații-reclamanți.

Pentru a pronunța această hotărâre,

au fost avute în vedere următoarele considerente de fapt și de drept:

Pârâtă A.V.A.S., prin sentința

apelată a fost obligată să emită în favoarea reclamanților o dispoziție prin

care să acorde acestora despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001, fiind astfel

căzută „în pretenții”, împrejurare față de care Curtea constată că în mod legal

instanța a dispus obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Cât privește susținerea apelantei în

sensul că nu a dat dovadă de rea-credință sau nu a manifestat o comportare

neglijentă în apărarea sa, aceasta nu poate fi luată în considerare, atâta timp

cât legea nu face distincție sub acest aspect și nu stabilește nicio excepție

de la obligația de a plăti cheltuielile de judecată față de partea care a câștigat

procesul.

Referitor la susținerea apelantei în

sensul că cheltuielile de judecată sunt în mod arbitrar stabilite, Curtea a constatat

că și aceasta este nefondată, întrucât la dosarul de fond există chitanța de

plată a onorariului de avocat, iar cuantumul cheltuielilor de judecată nu este

exagerat față de natura litigiului.

Nefondată a fost apreciata și

critica prin care s-a susținut că apelanta-pârâta, fiind o instituție a

statului, aceasta nu ar datora cheltuieli de judecată, deoarece legea nu prevede

o astfel de excepție, iar A.V.A.S. fiind o instituție cu personalitate

juridică, este titular de drepturi și obligații, ceea ce înseamnă ca atâta timp

cât poate să stea în judecată, poate fi obligată și la plata cheltuielilor de judecată.

Văzând și dispozițiile art. 274 C.

proc. civ., apelanta-pârâtă A.V.A.S. București a fost obligata la plata sumei

de 1000 lei cheltuieli de judecată către intimații-reclamanți, reprezentând

onorariu avocat.

Împotriva deciziei instanței de apel

a formulat cerere de recurs, la data de 30 aprilie 2010, pârâta A.V.A.S., prin

care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:

Prima critica se referă la interpretarea

și aplicarea eronată a dispozițiilor legale, în raport de situația de fapt

existentă. Așa cum rezultă din probele cauzei, A.V.A.S. a fost obligată nelegal

la plata cheltuielilor de judecata, deoarece nu se poate reține reaua-credință

sau apărarea neglijenta în acest proces.

Nu s-a luat in considerare că, prin

cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat restituirea în natură

a imobilului, ca obiect principal al acțiunii. Față de această împrejurare, și

în consens cu principiul prevăzut de Legea nr. 10/2001, și anume restituirea în

natură a imobilelor, care se poate face numai în condițiile art. 21 din Legea

10/2001 de către unitatea deținătoare și nu de către A.V.A.S., nejustificat și

nelegal a fost obligată A.V.A.S. la plata cheltuielile de judecată.

Mai mult decât atât, A.V.A.S. și-a

executat obligațiile legale în raport de situația existentă în prezenta cauză,

iar cheltuielile de judecată sunt arbitrar stabilite, deoarece nu sunt

justificate prin dovezi clare, ca fiind conforme în raport de costurile reale ale

procesului.

A.V.A.S. „este o instituție de

specialitate a administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în

subordinea Guvernului”, astfel cum prevede O.U.G. nr. 23/2004. Totodată, O.U.G

nr. 88/1997, modificată, prevede la art. 9 alin. (1) că „veniturile încasate de

instituțiile publice implicate, din vânzarea acțiunilor emise societățile

comerciale și din dividende se varsă la bugetul de stat sau, după caz, la

bugetele locale”.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele ce urmează:

Instanța de apel a procedat corect

atunci când a confirmat soluția de prima instanța referitoare la plata

cheltuielilor de judecată, reținând cu prioritate faptul relevant, in măsură să

fundamenteze obligația stabilită in sarcina acestei părți, anume faptul că, prin

sentința de primă instanță a fost obligată să emită în favoarea reclamanților o

dispoziție prin care să acorde acestora despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001.

S-a stabilit, astfel, îndeplinirea condiției

prescrise de norma procedurală referitoare la „partea care cade în pretenții...”,

care in contextul solicitării exprese a cheltuielilor de către partea adversa,

justifică, din perspectivă strict procedurală, inserarea obligației in

dispozitivul soluției pronunțate în primă instanță.

Susținerea recurentei-pârâte conform

căreia aceasta nu a dat dovadă de rea-credință, respectiv că nu a manifestat o

comportare neglijentă în apărarea sa, nu poate fi primită, întrucât norma

procedurala incidentă - art. 274 C. proc. civ. - nu face nici o distincție din

această perspectivă și nici nu stabilește vreo excepție de la obligația de a

plăti cheltuielile de judecată față de partea care a câștigat procesul, cum

corect s-a motivat de către instanța de apel.

Nu se poate reține nici faptul că

cheltuielile de judecată au fost stabilite în mod arbitrar, cât timp la dosarul

cauzei există dovada, chitanța de plată a onorariului de avocat, cuantumul

cheltuielilor de judecată nefiind nicidecum exagerat față de natura litigiului

și complexitatea cauzei.

Dreptul de a cere plata

cheltuielilor de judecata se naște pentru partea care a câștigat procesul, ca

efect al hotărârii judecătorești prin care cealaltă parte a căzut in pretenții.

Practica judecătoreasca a conturat

nu numai ideea ca dispozițiile art. 274 C. proc. civ. sunt aplicabile in raport

de culpa procesuala a părții care a pierdut procesul, ci și cerința ca în

analiza culpei să se aibă în vedere prejudiciului real creat părții care a

achitat cheltuielile de judecata, toate aceste elemente conturând instituția

răspunderii civile delictuale pe tărâm procesual civil.

În mod real, pentru a statua asupra

cheltuielilor de judecată - onorariul de avocat, trebuie avute în vedere, atât

dispozițiile de drept intern - dispozițiile art. 132 din Statutul profesiei de

avocat, art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ., cât și principiile stabilite

de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care au impus ideea că

onorariul avocatului poate fi încuviințat de instanța de judecată, ca și

cheltuială de judecată, dacă este necesar (activitatea desfășurată de avocat

este utilă instanței de judecată), real și rezonabil.

Împrejurarea ca recurenta-pârâtă

este o instituție a statului, nu înseamnă, așa cum de altfel s-a și reținut in

mod judicios de către instanța de apel, că aceasta nu ar datora părții câștigătoare

cheltuieli de judecată, întrucât legea nu prevede o astfel de excepție, ceea ce

înseamnă ca A.V.A.S., instituție cu personalitate juridică, titulară de

drepturi și obligații, poate nu numai să stea în judecată ca orice altă persoană

juridică, ci și să suporte plata efectivă a cheltuielilor de judecată.

Este motivul pentru care, și in

recurs, pe același temei de drept - dispozițiile art. 274 C. proc. civ. - dat

fiind soluția pronunțată, recurenta-pârâtă A.V.A.S. București va fi obligată la

plata sumei de 1000 lei, cheltuieli de judecată către intimații-reclamanți,

reprezentând onorariu avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 48 din 9 martie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurenta A.V.A.S. la plata

sumei de 3000 lei către intimații N.A., N.D.A. și N.G.C., reprezentând

cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 13 ianuarie 2011.