ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 96/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1795 din 20 octombrie 2009, în rejudecare, Tribunalul Prahova a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a SC E. SA, a tardivității introducerii acțiunii, a lipsei calității procesuale a pârâtei A.V.A.S., a admis în parte acțiunea reclamanților N.A., N.D.A. și N.G.C., împotriva pârâtei A.V.A.S., a constatat ca imobilul situat în Câmpina, jud. Prahova, având un teren de 221 mp, a fost preluat fără titlu valabil de către stat și a obligat pârâta A.V.A.S.

să emită în favoarea reclamanților, dispoziție în baza Legii nr. 10/2001 prin care să le acorde acestora despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001, în calitate de moștenitori legali ai defunctului N.G., imposibil de restituit în natură, despăgubiri ce urmează să fie stabilite și calculate de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtei SC E. SA să emită dispoziție de restituire în natură a terenului in litigiu, a obligat parata A.V.A.S. la 8000 lei cheltuieli de judecată către reclamanți, a obligat reclamanții la 4000 lei cheltuieli de judecată către pârâta SC E. SA.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că, din analiza probelor administrate în cauză, a rezultat că autorul reclamanților a dobândit în timpul vieții, la data de 18 mai 1985, în urma decesului autoarei sale, prin moștenire, imobilul în litigiu, pe care l-a oferit spre donație la data de 20 mai 1985, Statului Roman, donat efectiv acestuia la data de 04 iulie 1985, donație acceptată de către stat, ocazie cu care s-au încheiat în formă autentificată oferta de donație nr. 4432/1985, contractul de donație nr. 2044/1985, decizia nr. 1110/1985, ulterior, acest teren a fost dat în administrarea fostei I.C. Câmpina, în prezent SC E. SA, care a edificat diferite construcții, instalații la data 06 octombrie 1986 pe acest teren, astfel încât, începând cu 1994 s-a procedat la privatizarea acestei societăți.

Ca atare, s-a apreciat ca atât timp cât terenul în litigiu a fost dobândit de către autorul reclamanților prin moștenire de la autoarea sa, N.A., iar ulterior, acesta l-a donat Statului Român în temeiul Decretului nr. 478/1954, înseamnă că o asemenea donație de predare-primire a terenului în litigiu a avut un caracter abuziv, întrucât actul normativ sus-menționat în baza căruia s-au întocmit actele respective, a avut drept scop deposedarea proprietarilor, persoane fizice sau juridice, de imobilele proprietatea lor și trecerea forțată în proprietatea statului a acestor bunuri, fiind în realitate o naționalizare forțată în folosul statului.

Or, în condițiile în care autorul reclamanților a fost constrâns datorită legislației în vigoare la data de 20 mai 1985 să ofere spre donație, să doneze terenul în litigiu, teren preluat abuziv de către Statul Roman, iar la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acest teren se afla în proprietatea SC E. SA, societatea privatizată de către A.V.A.S., cu capital în totalitate privat, teren pe care se află o serie de construcții edificate de fosta I.C. Câmpina, înseamnă că acest teren a fost trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, respectiv că reclamanții au dreptul să solicite pârâtei A.V.A.S. să emită în favoarea lor o dispoziție prin care să li se acorde despăgubiri pentru terenul imposibil de restituit în natură.

De altfel, chiar dacă pârâta A.V.A.S. nu mai deține în prezent terenul în litigiu, nu înseamnă în mod automat că aceasta nu poate fi obligată să emită dispoziție în favoarea reclamanților privind acordarea despăgubirilor pentru terenul în litigiu, întrucât această pârâtă a fost cea care a procedat la efectuarea privatizării, calitate în baza căreia răspunde pentru modul în care a dispus înstrăinarea patrimoniului fostei societăți proprietate de stat.

Apărările pârâtelor în sensul că terenul în litigiu a fost preluat valabil de către stat și că actele de donație n-au fost desființate, producând efecte juridice cu privire la preluarea legală a terenului, nu au fost avute în vedere, întrucât, la stabilirea caracterului abuziv sau neabuziv de trecere a terenului în proprietatea statului, se ține seama nu numai de contractul de donație, de oferta de donație, de acceptarea acesteia de către părțile implicate, ci și de actul normativ în baza căruia au fost încheiate aceste acte, de condițiile istorice, politice în care au fost întocmite. Prin decizia civilă nr. 48 din 9 martie 2010, Curtea de apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul pârâtei A.V.A.S.

București, a obligat apelanta-pârâtă A.V.A.S. București la 1000 lei cheltuieli de judecată către intimații-reclamanți. Pentru a pronunța această hotărâre, au fost avute în vedere următoarele considerente de fapt și de drept: Pârâtă A.V.A.S., prin sentința apelată a fost obligată să emită în favoarea reclamanților o dispoziție prin care să acorde acestora despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001, fiind astfel căzută „în pretenții”, împrejurare față de care Curtea constată că în mod legal instanța a dispus obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată. Cât privește susținerea apelantei în sensul că nu a dat dovadă de rea-credință sau nu a manifestat o comportare neglijentă în apărarea sa, aceasta nu poate fi luată în considerare, atâta timp cât legea nu face distincție sub acest aspect și nu stabilește nicio excepție de la obligația de a plăti cheltuielile de judecată față de partea care a câștigat procesul.

Referitor la susținerea apelantei în sensul că cheltuielile de judecată sunt în mod arbitrar stabilite, Curtea a constatat că și aceasta este nefondată, întrucât la dosarul de fond există chitanța de plată a onorariului de avocat, iar cuantumul cheltuielilor de judecată nu este exagerat față de natura litigiului. Nefondată a fost apreciata și critica prin care s-a susținut că apelanta-pârâta, fiind o instituție a statului, aceasta nu ar datora cheltuieli de judecată, deoarece legea nu prevede o astfel de excepție, iar A.V.A.S. fiind o instituție cu personalitate juridică, este titular de drepturi și obligații, ceea ce înseamnă ca atâta timp cât poate să stea în judecată, poate fi obligată și la plata cheltuielilor de judecată.

Văzând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ., apelanta-pârâtă A.V.A.S. București a fost obligata la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată către intimații-reclamanți, reprezentând onorariu avocat. Împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs, la data de 30 aprilie 2010, pârâta A.V.A.S., prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte: Prima critica se referă la interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor legale, în raport de situația de fapt existentă. Așa cum rezultă din probele cauzei, A.V.A.S. a fost obligată nelegal la plata cheltuielilor de judecata, deoarece nu se poate reține reaua-credință sau apărarea neglijenta în acest proces.

Nu s-a luat in considerare că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat restituirea în natură a imobilului, ca obiect principal al acțiunii. Față de această împrejurare, și în consens cu principiul prevăzut de Legea nr. 10/2001, și anume restituirea în natură a imobilelor, care se poate face numai în condițiile art. 21 din Legea 10/2001 de către unitatea deținătoare și nu de către A.V.A.S., nejustificat și nelegal a fost obligată A.V.A.S. la plata cheltuielile de judecată. Mai mult decât atât, A.V.A.S. și-a executat obligațiile legale în raport de situația existentă în prezenta cauză, iar cheltuielile de judecată sunt arbitrar stabilite, deoarece nu sunt justificate prin dovezi clare, ca fiind conforme în raport de costurile reale ale procesului.

A.V.A.S. „este o instituție de specialitate a administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului”, astfel cum prevede O.U.G. nr. 23/2004. Totodată, O.U.G nr. 88/1997, modificată, prevede la art. 9 alin. (1) că „veniturile încasate de instituțiile publice implicate, din vânzarea acțiunilor emise societățile comerciale și din dividende se varsă la bugetul de stat sau, după caz, la bugetele locale”. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează: Instanța de apel a procedat corect atunci când a confirmat soluția de prima instanța referitoare la plata cheltuielilor de judecată, reținând cu prioritate faptul relevant, in măsură să fundamenteze obligația stabilită in sarcina acestei părți, anume faptul că, prin sentința de primă instanță a fost obligată să emită în favoarea reclamanților o dispoziție prin care să acorde acestora despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001.

S-a stabilit, astfel, îndeplinirea condiției prescrise de norma procedurală referitoare la „partea care cade în pretenții...”, care in contextul solicitării exprese a cheltuielilor de către partea adversa, justifică, din perspectivă strict procedurală, inserarea obligației in dispozitivul soluției pronunțate în primă instanță. Susținerea recurentei-pârâte conform căreia aceasta nu a dat dovadă de rea-credință, respectiv că nu a manifestat o comportare neglijentă în apărarea sa, nu poate fi primită, întrucât norma procedurala incidentă - art. 274 C. proc. civ. - nu face nici o distincție din această perspectivă și nici nu stabilește vreo excepție de la obligația de a plăti cheltuielile de judecată față de partea care a câștigat procesul, cum corect s-a motivat de către instanța de apel.

Nu se poate reține nici faptul că cheltuielile de judecată au fost stabilite în mod arbitrar, cât timp la dosarul cauzei există dovada, chitanța de plată a onorariului de avocat, cuantumul cheltuielilor de judecată nefiind nicidecum exagerat față de natura litigiului și complexitatea cauzei. Dreptul de a cere plata cheltuielilor de judecata se naște pentru partea care a câștigat procesul, ca efect al hotărârii judecătorești prin care cealaltă parte a căzut in pretenții. Practica judecătoreasca a conturat nu numai ideea ca dispozițiile art. 274 C. proc. civ. sunt aplicabile in raport de culpa procesuala a părții care a pierdut procesul, ci și cerința ca în analiza culpei să se aibă în vedere prejudiciului real creat părții care a achitat cheltuielile de judecata, toate aceste elemente conturând instituția răspunderii civile delictuale pe tărâm procesual civil.

În mod real, pentru a statua asupra cheltuielilor de judecată - onorariul de avocat, trebuie avute în vedere, atât dispozițiile de drept intern - dispozițiile art. 132 din Statutul profesiei de avocat, art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ., cât și principiile stabilite de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care au impus ideea că onorariul avocatului poate fi încuviințat de instanța de judecată, ca și cheltuială de judecată, dacă este necesar (activitatea desfășurată de avocat este utilă instanței de judecată), real și rezonabil.

Împrejurarea ca recurenta-pârâtă este o instituție a statului, nu înseamnă, așa cum de altfel s-a și reținut in mod judicios de către instanța de apel, că aceasta nu ar datora părții câștigătoare cheltuieli de judecată, întrucât legea nu prevede o astfel de excepție, ceea ce înseamnă ca A.V.A.S., instituție cu personalitate juridică, titulară de drepturi și obligații, poate nu numai să stea în judecată ca orice altă persoană juridică, ci și să suporte plata efectivă a cheltuielilor de judecată. Este motivul pentru care, și in recurs, pe același temei de drept - dispozițiile art. 274 C. proc. civ. - dat fiind soluția pronunțată, recurenta-pârâtă A.V.A.S. București va fi obligată la plata sumei de 1000 lei, cheltuieli de judecată către intimații-reclamanți, reprezentând onorariu avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 48 din 9 martie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurenta A.V.A.S. la plata sumei de 3000 lei către intimații N.A., N.D.A. și N.G.C., reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 ianuarie 2011.