ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1708/2011

Asupra recursului de față În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 151 din 3 decembrie 2010, Tribunalul Olt a dispus condamnarea inculpatului M.M. (fiul lui I. și M.E.) pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3) teza l C. pen. cu aplicarea art. 3201 alin. (1) – (7) C. proc. pen., la 7 ani închisoare și 1 an pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza Il-a și lit. b) C. pen. În baza art. 36 alin. (1) rap. la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. și art. 35 alin. (3) C. pen., s-a contopit pedeapsa principală de 10 ani închisoare și cea complementară de interzicere a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza Il-a și lit. b) C. pen.

pe durată de 4 ani pronunțată de Tribunalul Olt prin sentința penală nr. 159 din 16 decembrie 2008 în Dosarul nr. 4081/104/2008, definitivă prin Decizia nr. 3128 din 6 octombrie 2009 a I.C.C.J. în același dosar, cu pedepsele principală și complementară de mai sus în sensul că, a aplicat inculpatului M.M. pedeapsa principală de 10 ani închisoare alături de pedeapsa complementară de interzicere a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a Il-a și lit. b) C. pen. pe durată de 4 ani. În baza art. 36 alin. (3) C. pen., s-a dedus din durata pedepsei închisorii perioada executată cu începere din data de 12 octombrie 2009. În baza art. 71 alin. (1) C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a Il-a și lit. b) C. pen.

pe timpul detenției. A obligat pe inculpat la plata sumei de 30.000 lei cu titlul de despăgubiri pentru daune morale către partea civilă O.M., asistată de curator N.F. A fost obligat inculpatul la plata sumei de 900 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a constatat că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt emis la 1 iulie 2010 cu nr. 246/P/2010, a fost trimis în judecată inculpatul M.M. pentru comiterea infr. prev. de art. 197 alin. (1) și (3) teza I C. pen. La termenul de judecată din data de 30 noiembrie 2010, în condițiile în care începând cu data de 25 noiembrie 2010 au intrat în vigoare prevederile art. 3201 alin. (1) - (5) C. proc.

pen. introduse prin art. 18 pct. 43 din Legea nr. 202/2010, instanța a luat act că inculpatul a declarat personal că recunoaște fapta penală de viol prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3) teza I C. pen. și este de acord ca judecata să se facă doar pe baza probelor administrate în cursul fazei de urmărire penală. Instanța a dat eficiență juridică declarației de recunoaștere a faptei penale și acordului acestuia ca judecata să se facă doar pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, în condițiile normei menționată anterior, și să soluționeze în mod corespunzător acțiunea penală, dar și acțiunea civilă.

în privința acestei din urmă acțiuni, s-a constatat că nu se mai impune administrarea de probe, întrucât cele existente la dosar sunt suficiente pentru stabilirea nivelului despăgubirilor pentru daune morale, ce au făcut obiect al acestei acțiuni civile, doar pe baza obligației voluntare a inculpatului și astfel nu se impune disjungerea acestei acțiuni conform prevederilor art. 3201 alin. (5) C. proc. pen. Aceste din urmă constatări au avut la bază nu numai temeiurile menționate mai sus, ci și argumente care vizează incidența în cauză a normei art. 3201 alin. (1)-(7) C. proc. pen. În primul rând, s-a constatat că, deși declarația inculpatului de recunoaștere a faptei penale și de manifestare a acordului său de a avea loc judecata pe baza probelor menționate mai sus a avut loc după începerea cercetării judecătorești, condițiile impuse în acest sens de către norma de procedură de la art. 3201 alin. (1) C. proc.

pen., s-au constatat ca îndeplinite, întrucât instanța este în drept conform normelor de procedură de la art. 321 C. proc. pen. să efectueze schimbări în ordinea de efectuare a actelor de cercetare judecătorească, ceea ce înseamnă că este în drept să revină și la un astfel de act ce se poate efectua până la începerea cercetării judecătorești. Argumentele de temeinicie a acestei schimbări a ordinii cercetării judecătorești s-au impus în raport de necesitatea de bună desfășurare a procesului penal, în condiții de prezență a inculpatului care a și fost ascultat, după cum s-a arătat. În al doilea rând, s-a constatat că rațiunile care au determinat impunerea acestor norme de procedură de la art. 3201 alin. (1)-(6) C. proc.

pen. și de drept material penal de la art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., sunt cele de oportunitate, în sensul că prin acordarea valorii juridice superioare a actului procesual de recunoaștere al inculpatului, autoritățile judiciare evită efectuarea de cheltuieli materiale care erau impuse de procedurile judiciare atâta timp cât judecata se desfășoară doar pe baza probelor administrate la urmărirea penală și cel mult a înscrisurilor în circumstanțiere administrate la termenul de judecată la care s-a dat declarația respectivă de recunoaștere.

Or, în cauza de față, deși s-a depășit momentul începerii cercetării judecătorești și s-a trecut la audierea părților și a primilor doi martori, efectele sunt deopotrivă de însemnate, deoarece se evită alte cheltuieli materiale legate de audierea martorilor, dintre care cel admis la propunerea inculpatului și a celui rezultat din dezbateri, fără a mai pune la socoteală eventualele probe ce s-ar administra în cursul cercetării judecătorești la instanțele de control judiciar. În al treilea rând, s-a constatat că în privința normei de drept material penal de la art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., în vigoare de la data de 25 noiembrie 2010, cu caracter favorabil inculpatului față de norma anterioară, operează normele imperative privind aplicarea legii penale mai favorabile de la art. 13 alin. (1) C. pen.

Pe baza probelor administrate în cauză în cursul urmăririi penale, a declarației de recunoaștere a faptei penale dată de inculpat și pe baza acordului său ca judecata să aibă loc în condițiile menționate mai sus, conform art. 3201 alin. (1)-(7) C. proc. pen., instanța a reținut următoarea stare de fapt: În după amiaza zilei de 8 ianuarie 2009 la invitația verișorului său, martorul P.G.P., partea vătămată minoră împreună cu inculpatul M.M. și cu prietena acestuia au plecat din comuna Coteana, jud. Olt, în comuna Mărunței din același județ, la domiciliul martorului N.M.R. pentru a participa la o petrecere organizată de acesta din urmă. Se mai reține că aici cei menționați au ascultat muzică și au dansat până în jurul orei 24,30, când prietena inculpatului a invocat probleme de sănătate și a plecat de la petrecere.

În aceste condiții partea vătămată a rămas singură împreună cu cei 4 tineri menționați mai sus. După circa 30 minute de la plecarea prietenei inculpatului, acesta împreună cu ceilalți 3 tineri au mers afară unde s-au înțeles să profite de victimă în sensul de a întreține raporturi intime cu aceasta. Mai întâi, la victima ce se afla singură în cameră a intrat martorul N.M.R., care a întreținut raporturi sexuale cu victima după ca a împins-o în pat, atunci când a constatat că aceasta nu este de acord. In timp ce martorul și cu victima întrețineau raporturi intime, inculpatul M.M. a intrat în camera în care se aflau cei doi și Ie-a făcut o fotografie cu telefonul său mobil, la îndemnul băieților care se aflau afară.

După ce din camera victimei a ieșit martorul N.M.R., acesta a purtat o discuție cu victima în care i-a pretins în prezența inculpatului să întrețină raporturi intime și cu acesta. Constatând refuzul victimei, inculpatul a constrâns-o pe aceasta prin amenințarea că va da publicității fotografiile făcute în timpul actului sexual. Ca urmare inculpatul a rândul său a întreținut un raport intim cu victima, iar la terminarea actului sexual a constatat că victima s-a plâns că se simte rău, astfel că a dat dovadă de înțelegere și nu a mai permis ca și ceilalți băieți să aibă raporturi intime cu aceasta. Fapta comisă de către inculpat, așa cum a fost descrisă și reținută mai sus, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de viol prev. de art. 197 alin. (1) și (3) teza I C. pen.

La individualizarea pedepsei au fost avute în vedere criteriile generale prev. de art. 72 alin. (1) C.p. între care limitele de pedeapsă reduse cu o treime ca efect al prevederilor art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. dar și criteriile cu caracter personal, între care conduita procesuală de recunoaștere a faptei penale și vârsta relativ redusă a inculpatului dar și de antecedentele penale ale acestuia prin condamnările la pedepsele de 1000 lei amendă penală pentru o infracțiune intenționată prev. de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 61/1991 prin sentința penală nr. 789 pronunțată la data de 16 octombrie 2008 de Judecătoria Slatina și de 10 ani închisoare pentru infracțiunea de viol prev. de art. 197 alin. (1) și (3) teza a II-a C. pen.

prin sentința penală nr. 159 pronunțată la 16 decembrie 2008 de Tribunalul Olt. În aceste condiții, instanța a stabilit că aplicarea unei pedepse principale de 7 ani închisoare satisface scopul preventiv și funcțiile coercitivă și educativă ale acestei sancțiuni. Întrucât noua infracțiune a fost concurentă cu aceea pentru care a fost condamnat la pedeapsa de 10 ani închisoare prin sentința penală nr. 799 pronunțată la data de 16 decembrie 2008 de Tribunalul Olt, întrucât aceasta din urmă a rămas definitivă la data de 6 octombrie 2009, s-a făcut aplicarea regulilor prev. de art. art. 36 alin. (1) rap. la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. și art. 35 alin. (3) C. pen., inculpatul urmând să execute pedeapsa cea mai grea, de 10 ani închisoare și pedeapsa complementară de interzicere a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a și lit. b) C. pen.

pe durată de 4 ani. Cu privire la latura civilă a procesului s-a constatat că sunt întrunite condițiile răspunderii delictuale prev. de art. 998, 999 C. civ. pentru obligarea inculpatului la plata de despăgubiri pentru daune morale, concludent în acest sens fiind acordul de voință al inculpatului care fost de acord cu pretențiile părții civile chiar la nivelul solicitat de aceasta. Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, prin Decizia penală nr. 19 din 26 ianuarie 2011, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt și inculpatul M.M. împotriva sentinței primei instanțe. În baza art. 88 C. pen., s-a dedus prevenția inculpatului din pedeapsă, la zi.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele: Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de apel formulate, precum și din oficiu, sub toate aspectele, potrivit art. 371 alin. (2) C. proc. pen., s-a constatat că instanța de fond a reținut o stare de fapt corectă și concordantă cu probele administrate în cauză, iar încadrarea juridică este, de asemenea, justă. În ceea ce privește motivul de apel formulat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt, prin care s-a solicitat desființarea cu trimitere spre rejudecare, întrucât în mod nelegal s-a aplicat art. 3201 C. proc. pen., astfel că procedura folosită de instanță nu este prevăzută de lege (întrucât inculpatul putea să recunoască săvârșirea faptelor până la începerea cercetării judecătorești, moment procesual care a fost depășit în cauză, iar aceasta trebuia judecată conform procedurii de drept comun), instanța a reținut că acest motiv este neîntemeiat.

Astfel, s-a apreciat că instanța de fond în mod corect a dat eficiență declarației inculpatului de recunoaștere a faptei și acordului acestuia ca judecata să se facă doar pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, în condițiile prevăzute de art. 3201 C. proc. pen., soluționând în mod corespunzător latura penală civilă a cauzei. Este adevărat că potrivit textului arătat această declarație poate fi făcută de inculpat până la începerea cercetării judecătorești la instanța de fond, însă trebuie avute în vedere și rațiunile care au stat la baza introducerii acestui text legal, respectiv scurtarea duratei procedurii și reducerea cheltuielilor materiale determinate de desfășurarea procedurilor potrivit dreptului comun.

Or, în cauză, deși până la intrarea în vigoare a dispozițiilor art. 3201 C. proc. pen. instanța de fond a audiat partea vătămată, inculpatul și doi martori, totuși nu se poate ignora faptul că prin recunoașterea inculpatului și aplicarea acestei proceduri nu se mai administrează celelalte probe și astfel se scurtează durata procesului penal și se evită alte cheltuieli suplimentare legate de audierea martorilor și administrarea altor probe, precum și, în mod evident, cheltuieli determinate de administrarea unor probe în căile de atac. S-a apreciat ca fiind corectă și observația instanței de fond în sensul că norma de drept de la art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., în vigoare de la data de 25 noiembrie 2010, deși cuprinsă în legea de procedură, este totuși o normă de drept substanțial, ce privește limitele de pedeapsă și individualizarea acesteia, și, întrucât este mai favorabilă inculpatului, se impune aplicarea acesteia potrivit art. 13 C. pen.

În ceea ce privește motivul de apel formulat de parchet prin care s-a arătat că instanța de fond trebuia să se pronunțe mai întâi asupra admisibilității cererii formulate de inculpat pentru aplicarea procedurii prev. de art. 3201 C. proc. pen., se constată că și acesta este neîntemeiat, în practicarea încheierii de ședință de la 30 noiembrie 2020, când s-a amânat pronunțarea în cauză, fiind consemnat în mod expres faptul că instanța de fond a admis cererea formulată de inculpat, după care a constatat că nu se mai impune audierea martorilor.

Cu privire la motivul de apel formulat de parchet prin care s-a arătat că pedeapsa de 7 ani închisoare aplicată inculpatului fără reținerea de circumstanțe atenuante este greșit individualizată, instanța având în vedere limitele de pedeapsă reduse cu câte 1/3, s-a constatat că și acest motiv este neîntemeiat, de vreme ce, astfel cum s-a arătat mai sus, s-a apreciat că în mod corect instanța de fond a aplicat procedura prevăzută de art. 3201 C. proc. pen., astfel că a avut în vedere în mod just limitele de pedeapsă reduse cu o treime, pedeapsa situându-se între 6 ani și 8 luni închisoare și 16 ani și 8 luni închisoare. S-a reținut că pedeapsa de 7 ani închisoare este legal aplicată, situându-se între aceste limite astfel cum au fost reduse.

În ceea ce privește cuantumul pedepsei aplicate inculpatului, criticat prin motivele de apel formulate de acesta, s-a reținut că pedeapsa a fost just individualizată, cu respectarea criteriilor generale prev. de art. 72 C. pen., având în vedere limitele de pedeapsă astfel cum au fost indicate mai sus, gradul de pericol social al faptei, modalitatea și împrejurările comiterii acesteia, urmarea produsă, persoana și conduita inculpatului, care a recunoscut fapta; totodată, în mod corect nu s-au reținut în favoarea inculpatului circumstanțe atenuante, în condițiile în care acesta a mai fost condamnat anterior la o pedeapsă de 10 ani închisoare tot pentru o infracțiune de viol prev. de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen.

S-a mai constatat că nu se impune nici majorarea pedepsei, în cadrul apelului declarat de parchet în defavoarea inculpatului, având în vedere împrejurările comiterii faptei și atitudinea inculpatului; totodată, nu poate fi ignorat nici faptul că cel care a întreținut primul raport sexual cu partea vătămată, N.M.R. (despre care partea vătămată a declarat că a constrâns-o la aceasta, agresând-o fizic) a fost scos de sub urmărire penală pentru infracțiunea prev. de art. 198 C. pen. Prin recursul declarat, reprezentantul Ministerului Public a invocat temeiul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 172 C. proc. pen., în sensul greșitei aplicări a prevederilor art. 3201 C. proc. pen., întrucât inculpatul putea declara doar până la începutul cercetării judecătorești că recunoaște faptele din rechizitoriu.

Or, la data de 5 octombrie 2010, când au fost audiați inculpatul și partea vătămată, acesta nu a recunoscut fapta și era începută cercetarea judecătorească. În concluzie, a solicitat înlăturarea dispozițiilor art. 3201 C. proc. pen. și aplicarea unei pedepse în cadrul limitelor legale. Recursul parchetului este fondat. Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, rezultă că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 3201 C. proc. pen. Potrivit dispozițiilor art. 3201 alin. (1) și (2) C. proc. pen., introdus prin art. 18 pct. 43 din Legea nr. 202/2010, publicată în M.Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010, în vigoare din 25 noiembrie 2010, "până la începerea cercetării judecătorești, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în actul de sesizare a instanței și solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

Judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, doar atunci când inculpatul declară că recunoaște în totalitate faptele reținute în actul de sesizare a instanței și nu solicită administrarea de probe, cu excepția înscrisurilor în circumstanțiere pe care le poate administra la acest termen de judecată". Potrivit alineatului 3 al aceluiași text, la termenul de judecată, instanța întreabă pe inculpat dacă solicită ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în faza de urmărire penală." Din interpretarea textului mai sus-enunțat, rezultă că legiuitorul a instituit o serie de condiții pentru ca judecata în primă instanță să poată avea loc în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, și anume: - Să existe o triplă manifestare de voință a inculpatului, în sensul că recunoaște în integralitate a faptelor reținute în rechizitoriu, solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală și că nu solicită administrarea de probe; - Această manifestare de voință a inculpatului să aibă loc până la momentul procesual al începerii cercetării judecătorești, marcat de citirea actului de sesizare în fața instanței; - în lipsa acestei manifestări de voință expresă a inculpatului, instanța, în baza rolului activ,

să îl întrebe pe inculpat dacă solicită ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în faza de urmărire penală. În cauză, așa cum rezultă din actele dosarului, începerea cercetării judecătorești a avut loc la data de 5 octombrie 2010, termen la care inculpatul a fost ascultat și nu a recunoscut săvârșirea faptei. Ulterior, la termenul din 30 noiembrie 2010, când au avut loc și dezbaterile pe fondul cauzei, instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 3201 C. proc. pen., procedând la ascultarea inculpatului, care a recunoscut în totalitate fapta pentru care a fost trimis în judecată. Or, la momentul aplicării dispozițiilor art. 3201 C. proc. pen., instanța începuse cercetarea judecătorească, astfel că nu mai puteau fi incidente prevederile arătate.

Drept urmare, se constată că în mod greșit prima instanță a făcut aplicarea dispozițiilor art. 3201 C. proc. pen. și a soluționat cauza doar în baza probelor administrate la urmărirea penală. La momentul constatării incidenței dispozițiilor art. 3201 C. proc. pen., instanța începuse cercetarea judecătorească, administrând probele indicate în rechizitoriu și urma să asculte martorul rezultat din dezbateri, N.M.R. și martorul propus în apărarea inculpatului, l.C.A. Așa fiind, pentru continuarea cercetării judecătorești în cauză, în condițiile celor patru principii fundamentale, caracteristice fazei de judecată - oralitate, publicitate, nemijlocire și contradictorialitate - se impune casarea hotărârilor și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

Pentru considerentele mai sus-arătate, se va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova împotriva Deciziei penale nr. 19 din 26 ianuarie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, privind pe intimatul inculpat M.M., va fi casată decizia atacată și sentința penală nr. 151 din 3 decembrie 2010 a Tribunalului Olt și se va trimite cauza spre rejudecare la prima instanță. Ultimul act procedural rămas valabil de la care procesul penal își va relua cursul este încheierea din 9 noiembrie 2010 a Tribunalului Olt. Se constată că recurentul inculpat este arestat în altă cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova împotriva Deciziei penale nr. 19 din 26 ianuarie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, privind pe intimatul inculpat M.M. Casează decizia atacată și sentința penală nr. 151 din 3 decembrie 2010 a Tribunalului Olt și trimite cauza spre rejudecare la prima instanță. Ultimul act procedural rămas valabil de la care procesul penal își va relua cursul este încheierea din 9 noiembrie 2010 a Tribunalului Olt. Constată că recurentul inculpat este arestat în altă cauză. Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 200 lei pentru apărarea intimatului inculpat, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 28 aprilie 2011.