ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1674/2011

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța reclamanta SC F.F. SRL a chemat în judecată pe pârâta D.C. CONSTANȚA (fosta C.C. Constanța) solicitând instanței să dispună obligarea pârâtei la restituirea contravalorii prețului achitat de reclamantă în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1404 din 08 iulie 2005, respectiv 11.800 lei, actualizat cu indicele de inflație și la plata contravalorii îmbunătățirilor efectuate la imobilul cumpărat în sumă de 179.458 lei, actualizate cu indicele de inflație. În exercitarea dreptului său de preemțiune, reclamanta a mai solicitat instanței să oblige pârâta să-i vândă imobilul “Spații cazare – Anexa Casa Arad”, iar în situația în care pârâta se opune, să pronunțe o hotărâre care să țină loc de vânzare-cumpărare pentru imobilul menționat, la prețul deja stabilit și plătit anterior.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, între D.C. CONSTANȚA și SC F.F. SRL s-a perfectat contractul de închiriere nr. 86 din 24 noiembrie 2003, prin care reclamanta a primit în folosința imobilul “Spatii cazare – Anexa Casa Arad”, pentru a fi folosit ca spații de cazare, după efectuarea amenajărilor corespunzătoare. Reclamanta a efectuat amenajările necesare cu aprobarea locatorului, pentru ca spațiul să poată fi folosit potrivit destinației pentru care a fost închiriat. În cursul anului 2005 SC F.F. SRL a solicitat efectuarea unei expertize tehnice pentru determinarea contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului, contravaloare stabilită la suma de 179.458 lei, valoarea imobilului fără îmbunătățiri fiind de 11.800 lei.

Întrucât locatorul nu putea să plătească locatarului contravaloarea îmbunătățirilor, părțile au hotărât să încheie un contract de vânzare-cumpărare, înțelegere finalizată prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1404 din 08 iulie 2005. Acest contract a fost anulat însă de către instanțele judecătorești, motiv pentru care părțile au fost repuse în situația anterioară, respectiv cea a contractului de închiriere nr. 86 din 24 noiembrie 2003. Ca urmare a desființării contractului de vânzare-cumpărare, pârâta trebuie să restituie prețul și, totodată să plătească contravaloarea îmbunătățirilor. La 27 mai 2010 F.C. CONSTANȚA a formulat cererea de intervenție în interes propriu prin care a solicitat admiterea primului capăt de cerere, respingerea capătului de cerere privind plata contravalorii îmbunătățirilor ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă și respingerea capătului trei de cerere ca fiind inadmisibil.

În motivarea cererii intervenienta a susținut că prin sentința civilă nr. 8516/COM/2006 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. 1951/118/2006 s-a constatat nulitatea absolută a vânzării imobilului litigios întrucât imobilul este proprietatea F.C. CONSTANȚA, făcând parte din fondul indivizibil al acesteia. Prin încheierea din 30 martie 2010 instanța a respins admiterea în principiu a cererii de intervenție, constatând că intervenienta principală nu pretinde un drept propriu în cauză întrucât își întemeiază capătul doi de cerere pe răspunderea contractuală deși nu este parte în contractul de închiriere, neavând drepturi și obligații rezultate din contract. Prin sentința civilă nr. 4262 din 10 august 2010, Tribunalul Constanța a anulat ca insuficient timbrată cererea de intervenție în interes propriu formulată de F.C.

CONSTANȚA la data de 31 mai 2010; a luat act de renunțarea reclamantei la judecata capătului 3 de cerere privind pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare pentru imobilul „Spații Cazare – Anexa Casa Arad”; a admis acțiunea formulată de reclamanta SC F.F. SRL în contradictoriu cu pârâta D.C. CONSTANȚA (fostă C. Constanța), astfel cum a fost modificată; a fost obligată pârâta să plătească reclamantei următoarele sume: - 11.800 lei + TVA, reprezentând restituire preț, sumă ce se va actualiza cu indicele de inflație de la data pronunțării prezentei hotărâri și până la data plății integrale; - 179.458 lei, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului închiriat, sumă ce se va actualiza cu indicele de inflație de la data pronunțării prezentei hotărâri și până la data plății integrale.

S-a instituit în favoarea reclamantei un drept de retenție asupra imobilului „Spații Cazare – Anexa Casa Arad”, situat în Satul de Vacanță – Constanța, până la achitarea întregului debit de către pârâtă. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 6050,66 lei – cheltuieli de judecată.

Pentru a dispune astfel prima instanță a reținut, în esență, că efect al nulității contractului de vânzare-cumpărare, reclamanta este îndreptățită la restituirea prețului plătit, în temeiul faptei licite a îmbogățirii fără justă cauză și că în temeiul art. 969 C. civ., pârâta este obligată să plătească reclamantei contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului închiriat, potrivit concluziilor raportului de expertiză întocmit prin acordul parților la data de 30 iunie 2005. În ceea ce privește cererea de intervenție principală, instanța de fond a aplicat sancțiunea prevăzută de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 dat fiind faptul că intervenienta nu și-a îndeplinit obligația de a-și timbra cererea în cuantumul stabilit de instanță.

Împotriva acestei hotărâri dar și a încheierii pronunțate la 30 martie 2010 a declarat apel F.C. CONSTANȚA criticându-le pentru nelegalitate și netemeinicie sub următoarele aspecte: - hotărârea pronunțată este netemeinică și nelegală întrucât imobilul Cazare Arad este proprietatea apelantei-interveniente iar solicitările reclamantei nu reprezintă o înțelegere a acestuia cu pârâta de a frauda intervenienta. - prima instanță a încălcat dispozițiile art. 129 C. proc. civ., neexercitându-și rolul activ impus de lege.

- nu s-a putut afla adevărul în cauză întrucât cererea de intervenție a fost respinsă „brutal”; scopul cererii de intervenție nu a fost acela de a pretinde bani de la părți, situație în care cererea nu putea fi apreciată ca fiind evaluabilă în bani; - hotărârea primei instanțe este nelegală și din perspectiva soluției date în privința celorlalte două capete de cerere întrucât obiectul acestor cereri era neevaluabil în bani, iar taxa de timbru stabilită de instanța a fost excesivă și ea încalcă accesul liber la justiție; - modul de soluționare a capătului de cerere privind plata contravalorii îmbunătățirilor este de asemenea netemeinic, întrucât C. nu a aprobat decât suma de 76 milioane lei vechi ,cu acest titlu ; - cererea de reducere a taxei de timbru formulată la 10 august 2010, a fost soluționată nelegal întrucât deși a solicitat amânarea judecării cauzei așteptând ca instanța să se pronunțe asupra cererii de reducere a taxei de timbru, ce avea și calea de atac a reexaminării, totuși instanța a trecut la judecarea cauzei pe fondul său; La 20 septembrie 2010, apelanta și-a completat motivele de apel și cu critici vizând modul de soluționare a cauzei pe fond, arătând că după dezafilierea din 17 decembrie 2002 C. Constanța nu mai avea nici un drept de dispoziție sau folosință asupra imobilului.

Apelanta – intervenientă F.C. CONSTANȚA a formulat cerere de reducere a taxei de timbru aferentă exercitării căii de atac a apelului, taxă stabilită de instanța de apel. La 27 septembrie 2010, instanța de apel prin încheierea interlocutorie pronunțată a admis în parte cererea de reducere a taxei de timbru și a dispus reducerea acesteia la suma de 1.268 lei, pentru considerentele expuse în acea hotărâre. Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 147/COM din 25 octombrie 2010, a respins ca nefondat apelul intervenientei principale F.C.

CONSTANȚA, reținând, în esență, următoarele: - tribunalul a respins în mod întemeiat cererea de intervenție în interes propriu formulată la 10 noiembrie 2009 motivat de neîntrunirea condițiilor de admisibilitate; - cum acțiunea principală era una evaluabilă în bani, impunerea plății taxei de timbru și cererii de intervenție s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale; - cuantumul excesiv al taxei de timbru stabilit de instanță în sarcina intervenientei nu poate fi invocat în calea de atac a apelului exercitat împotriva încheierii de respingere de principiu a intervenției întrucât: instanța a stabilit această obligație în raport de disp.

Legii 146/1997, a acordat chiar o reducere substanțială a taxei de timbru, iar cererea de reexaminare a reducerii taxei de timbru a fost respinsă; - nu se poate imputa primei instanțe lipsa rolului activ în aflarea adevărului în cauză determinată de „respingerea brutală de principiu a cererii de intervenție”, atâta vreme cât intervenienta a înțeles să intervină în proces formulând o cerere de intervenție ale cărei condiții de admisibilitate au fost reținute în mod temeinic și legal ca fiind neîndeplinite de către prima instanță; - nu a rezultat din actele și înscrisurile cauzei că s-a exercitat calea de atac împotriva respingerii cererii de reducere a taxei de timbru iar prima instanță ignorând acest aspect, ar fi procedat nelegal la soluționarea cauzei pe fond; - în ceea ce privește celelalte critici ce vizează modul de soluționare a acțiunii principale a reclamantei, pe fondul acesteia, s-a reținut că nu se impune analiza acestora atâta vreme cât cererea formulată de F.C.

a fost anulată ca netimbrată, apelanta nereușind din punct de vedere procedural să pătrundă în procesul legal între SC F.F. SRL și D.C. CONSTANȚA. Împotriva acestei decizii a declarat recurs intervenienta în interes propriu F.C. CONSTANȚA solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea dosarului pentru rejudecare primei instanțe. Recurenta-intervenientă își subsumează criticile motivelor de modificare reglementate de art. 304 punctele 7,8 și 9 C. proc. civ. astfel: I. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină și cuprinde motive contradictorii ori apărări străine de natura pricinii. Argumentația adusă de recurentă în sprijinul acestei critici vizează faptul că instanța nu motivează legalitatea contractului de închiriere din perspectiva faptului că deși instanțele de fond, apel și recurs au anulat contractul de vânzare-cumpărare nr. 14/2005, părțile au reactivat prin act adițional acest contract, fără acceptul proprietarului F.C.

ceea ce constituie o sfidare a Legii nr. 109/1996 a Cooperației, că instanțele au avut în vedere instituirea dreptului de retenție asupra imobilului F.C. de către cumpărătorul fraudulos, că instanța nu a motivat de ce F.C. nu avea interes să respingă cererea reclamantei de restituire a dreptului de retenție, încălcând astfel prevederile art. 13 și art. 480 C. civ. II. Instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Argumentele aduse în sprijinul acestei critici se referă la faptul că prin pretinsa sfidare a art. 480 C. civ. instanța de apel a apreciat că un proprietar nu are dreptul de a cenzura anumite pretinse îmbunătățiri efectuate de un terț fără încuviințarea sa, cu condiția instituirii unui drept de retenție.

III. Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. În cadrul acestei critici recurenta precizează că instanța de apel a încălcat grav art. 49 C. proc. civ. față de faptul că intervenienta a demonstrat interesul său în cauza dată fiind finalitatea procesului, aceea de a se stabili lucrările care au fost efectuate în imobilul proprietatea sa – parte din fondul indivizibil al Cooperației de Consum „apărat” de art. 161 și art. 167 din Legea nr. 1996 de art. 6 lit. j) din Legea nr. 1/2005 și de art. 480-482 C. civ. Înalta Curte, examinând decizia atacată, prin prisma criticilor formulate constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Primele trei critici de nelegalitate subsumate art. 304 pct. 7 nu pot fi primite întrucât vizează probleme de fond ce nu pot fi analizate în această fază procesuală, dată fiind soluția de respingere în principiu a cererii de intervenție iar a patra este lipsită de consistență întrucât nu identifică în cuprinsul încheierii din 30 martie 2010 – singura hotărâre asupra căreia instanța de recurs este chemată să-și exercite controlul de legalitate - motivele contradictorii ori străine de natura pricinii sau nemotivarea. Motivarea instanței de control judiciar se raportează în mod legal la examenul prealabil al admisibilității în principiu a cererii de intervenție, impus de art. 49 alin. (2) C. proc.

civ., din perspectiva existenței sau nu a unui drept propriu/personal al intervenientului principal, astfel că nu se poate reproșa instanței nemotivarea sub aspecte ce exced cadrului procesual impus de evocatul articol. Cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este, de asemenea, nefondat față de faptul că instanțele nu și-au depășit limitele învestirii, neschimbând și calificând corect actul dedus judecății, pricina neavând caracterul unei acțiuni în revendicare astfel cum pretinde recurenta făcând trimitere la art. 480 C. civ., dreptul litigios fiind un drept de creanță avându-și izvorul în contractul de închiriere față de care recurenta intervenientă are caracterul de terț.

Nici ultimul motiv de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este fondat întrucât nu se poate reține încălcarea de către instanța de control judiciar a art. 49 C. proc. civ., întrucât, așa cum s-a arătat și mai înainte, în verificarea condițiilor de admisibilitate a cererii de intervenție, instanța a cercetat nu numai interesul legitim al părții de a interveni în proces ci și existența unui drept propriu în cauză ce nu a fost însă dovedit în condițiile legii față de faptul că reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe răspunderea contractuală, intervenienta principală nefiind parte în contract. În considerarea celor ce preced Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul intervenientei iar în temeiul art. 274 C. proc.

civ. va admite cererea intimatei – reclamante SC F.F. SRL CONSTANȚA, de obligare a recurentei – interveniente la plata a 1000 lei cheltuieli de judecată, urmând a respinge cererea intimatei – pârâtei D.C. CONSTANȚA având același obiect, ca nedovedită, conform art. 1169 C. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de recurenta-intervenientă F.C. CONSTANȚA împotriva deciziei nr. 147/COM din 25 octombrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta să plătească intimatei-reclamante 1000 lei cheltuieli de judecată. Respinge cererea de cheltuieli de judecată formulată de intimata – pârâtă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 mai 2011.