ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2297/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2297/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra

recursului civil de față;

Prin Sentința civilă

nr. 545 din 09 aprilie 2008, Tribunalul Iași a respins ca nefondată acțiunea

reclamanților G.I.R. și G.I.M., în contradictoriu cu Primarul Municipiului

Iași, a respins pentru lipsa calității procesuale pasive acțiunea

reclamanților, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul de

Finanțe, P.M. și P.R.

Prima instanța a reținut că, prin acțiunea

înregistrată sub nr. 11777/2005, reclamanții au solicitat anularea Dispoziției

nr. 3451 din 27 octombrie 2005 emisă de Primarul Municipiului Iași, motivat de

faptul că, prin aceasta, s-a reținut în mod greșit o situație de fapt nereală,

în sensul că imobilul revendicat ar fi fost demolat.

Totodată,

contestatorii au mai promovat o acțiune înregistrată sub nr. 9266/99/2006 prin

care au solicitat și anularea Dispoziției nr. 1445 din 26 aprilie 2006 emisă de

Primarul Municipiului Iași, prin care s-a modificat dispoziția inițială emisă

sub nr. 3451 din 27 octombrie 2005.

Această din urmă

contestație a fost conexată, prin încheierea de ședință din 04 octombrie 2006,

la cea înregistrată sub numărul 1177/2005.

Contestatorii și-au

completat acțiunea introductivă cu o cerere de introducere în cauză a Statului

Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor, precum și a actualilor

deținători ai imobilului revendicat, P.M., deținătoarea apartamentului de la

etaj, și P.R., deținătoarea apartamentului de la parter imobilului situat în

Iași.

Au susținut

contestatorii că introducerea acestor pârâți în cauză se impune, întrucât au

solicitat restituirea în natură a imobilului.

Pârâtele P.R. și

P.M., prin întâmpinarea depusă, au invocat lipsa calității lor procesuale

pasive, motivat de faptul că nu au nici o obligație față de contestatori,

întrucât au dobândit imobilul în litigiu prin contractul de vânzare-cumpărare

din 09 octombrie 1963, de la vânzătorii N.A.A., S.C.I. și N.M., contract ce a

fost menținut prin Sentința civilă nr. 13272 din 24 noiembrie 2003, rămasă

irevocabilă prin Decizia Curți de Apel Iași din 17 februarie 2006.

Excepția astfel

invocată a fost admisă de instanța de fond, care a reținut că, atât pârâtele

P.M. și P.R., cât și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor nu au calitate

procesuală pasivă.

În privința pârâtelor

persoane fizice, instanța a reținut că, atâta timp cât acțiunea contestatorilor

de anulare a titlului de proprietate al acestora a fost respinsă irevocabil,

ele nu mai pot fi obligate la restituirea imobilului în natură, contestatorii

fiind îndreptățiți doar la măsuri reparatorii în echivalent, context în care

pârâtele nu au nici o calitate.

Și în privința calității

procesuale pasive a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor,

instanța a reținut că nici acesta nu are legitimare procesuală decât în

situația în care persoana îndreptățită optează pentru titluri de valoare

nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare.

Cum însă, în cauză,

s-a solicitat restituirea în natură a imobilului, instanța a admis excepțiile

lipsei calități procesuale pasive a celor trei pârâți.

Pe fondul cauzei,

prima instanța a reținut că acțiunea contestatorilor este nefondată, atâta timp

cât restituirea în natură nu este posibilă, respectiv că în mod legal li s-au

acordat acestora măsuri reparatorii prin despăgubiri conform Titlului VII din

Legea nr. 247/2005.

Prin Decizia civilă

nr. 153 din 8 octombrie 2008, Curtea de Apel Iași, secția civilă a respins

apelul contestatorilor G.I.R. și G.I.M., ca nefondat.

Pentru a pronunța

această hotărâre, au fost avute în vedere următoarele considerente de fapt și

de drept:

Potrivit art. 297 C.

proc. civ., cauzele de desființare a sentinței atacate și de trimitere a

pricinii spre rejudecare primei instanțe sunt expres și limitativ prevăzute de

legiuitor, ele rezumându-se la doar două situații, respectiv rezolvarea

procesului fără a intra în cercetarea fondului, ori dacă judecata s-a făcut în

lipsa părții care nu a fost legal citată.

Prin urmare, faptul

că hotărârea instanței de fond nu a fost motivată, nu constituie o cauză care

să conducă la desființarea hotărârii, instanța de apel având posibilitatea să

substituie sau să complinească motivarea instanței de fond, dacă soluția

pronunțată este temeinică și legală.

Ca atare, Curtea a

constatat că sentința primei instanțe este legală, chiar dacă motivația dată de

instanța de fond nu răspunde punctual și distinct fiecărei apărări în parte

invocate de contestatori.

Prin urmare, acest

motiv de apel a fost respins ca nefondat, în contextul în care instanța și-a

asumat obligația complinirii motivării primei instanțe.

Cât privește critica

referitoare la neanalizarea temeiurilor de fapt și de drept ale pretenției

deduse judecații de către instanța de fond, Curtea a reținut că și aceasta este

nefondată.

Prima instanță a

reținut corect situația de fapt, respectiv că atâta timp cât notificatorii au

solicitat restituirea în natură a imobilului ce a aparținut autorilor lor, fără

însă a obține anularea titlului de proprietate a pârâtelor P.R. și P.M., în

cauză nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1, coroborat cu art. 20

din Legea nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 247/2005.

Astfel, s-a apreciat

ca dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 privind categoria

imobilelor ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001, se completează cu cele ale

art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care practic delimitează sfera imobilelor

care pot fi restituite în natură. Art. 20 alin. (1) prevede că: „imobilele

terenuri și construcții - preluate abuziv, indiferent de destinație, care sunt

deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o

societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o

autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori

asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană

juridică de drept public, vor fi restituite, persoanei îndreptățite, în natură,

prin decizie sau după caz prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale

unității deținătoare”.

Rezultă că, pentru a

putea dispune restituirea în natură a unui imobil preluat abuziv de către stat

în perioada de referință 1945 -1989, imobilul respectiv trebuie să se afle în

posesia uneia dintre persoanele juridice enunțate în dispoziția suscitată.

Pentru situațiile în

care imobilele preluate abuziv de stat nu se mai regăsesc în posesia statului,

a autorităților sale locale sau centrale sau a societăților ori companiilor la

care statul este acționar, astfel încât nu se mai poate dispune restituirea

lor, legiuitorul a prevăzut la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 că „în

cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri

reparatorii prin echivalent”.

În cauza de față,

atâta timp cât imobilul nu se mai află în posesia Consiliului Local Iași,

contestatorii nu mai pot beneficia de restituirea lui în natură, ci doar de

măsuri reparatorii prin echivalent, așa cum de altfel s-a și propus și dispus

prin dispozițiile contestate.

Curtea a constatat că

susținerile apelanților privind lipsa titlului valabil al statului, cu

consecința restituirii în natură a imobilului preluat abuziv, deși în parte

sunt corecte, trec sub tăcere faptul că acțiunea lor privind desființarea

titlului de proprietate, le-a fost respinsă, astfel încât bunul nu a mai putut

fi readus în patrimoniul statului, pentru a fi restituit în natură

contestatorilor.

Așa fiind, Curtea,

având în vedere și Sentința civilă nr. 13272 din 24 noiembrie 2003 a

Judecătoriei Iași, rămasă irevocabilă prin Decizia Curții de Apel Iași din 17

februarie 2006, a constatat că imobilul revendicat a rămas în posesia

dobânditorilor P.M. și R., aceștia fiind considerați ca fiind dobânditori de

bună-credință.

Prin urmare, chiar

dacă prin Decizia civilă nr. 3761 din 15 decembrie 1999 s-a reținut că

preluarea imobilului de către stat s-a făcut în temeiul unui titlu nul, Curtea

a reținut că acest aspect a fost analizat în cadrul dosarului nr. 5800/2003 al

Judecătoriei Iași, în care, prin Sentința civilă nr. 13272 din 24 noiembrie

2003, a fost respinsă acțiunea contestatorilor de anulare a titlului de

proprietate al pârâților P.

Și în privința

susținerilor apelanților formulate ca subsidiar, respectiv cererea acestora de

obligare a Statului Român la plata unor despăgubiri bănești, reprezentând

contravaloarea părții de 5/8 din imobilul preluat de stat și imposibil de

restituite în natură, Curtea a constatat ca această cerere este lipsită de

temei legal, întrucât în actuala reglementare a Legii nr. 10/2001 astfel cum a

fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, dar și prin O.U.G. nr.

81/2007, pentru imobilele care au fost înstrăinate cu respectarea dispozițiilor

legale sunt incidente dispozițiile art. 18 lit. d), care prevăd că măsurile

reparatorii se stabilesc numai în echivalent.

Dispozițiile de mai

sus se complinesc și cu cele ale art. 24 alin. (1) care prevăd că „dacă

restituirea în natură nu este posibilă, entitatea învestită cu soluționarea

notificării este obligată ca prin decizie sau dispoziție notificată, să acorde

persoanei îndreptățite, în compensare alte bunuri sau servicii, ori să propună

acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale. Abia ulterior, după

parcurgerea procedurii prevăzute prin Legea nr. 247/2005, astfel cum a fost

modificată prin O.U.G. nr. 81 din 29 iunie 2007, aceste propuneri vor fi

convertite în titluri de plată care vor putea apoi, în funcție de opțiunea

titularului dreptului, să fie transformate fie în despăgubiri în numerar, fie

în acțiuni.

Împotriva deciziei

instanței de apel au formulat cerere de recurs la data de 4 noiembrie 2008,

contestatorii G.R. și G.M., prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub

următoarele aspecte:

Prima critica adusă

prin motivele de apel, pe care recurenții-contestatori înțeleg sa o reitereze

în recurs, vizează nemotivarea hotărârii de prima instanța.

Deși instanța a admis

fără echivoc faptul că a existat aceasta neregularitate procedurala - lipsa de

motivare a hotărârii judecătorești de prima instanța, a considerat în mod

nelegal ca această carență poate să fie asanată prin decizia instanței de

control judiciar, astfel încât soluția nelegală și nemotivată să fie practic

salvată în apel.

Nemotivarea hotărârii

este în mod expres consacrată de lege ca motiv de casare în calea de atac a

recursului, potrivit art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., cu atât mai mult

nemotivarea constituie motiv de anulare a sentinței civile în calea de atac a

apelului, neputând fi primită opinia potrivit căreia, instanța de apel va putea

suplini această lipsă esențială a hotărârii pronunțate în prima instanță.

S-a ajuns astfel la

încălcarea unui principiu esențial al judecații, al independenței și

imparțialității actului de justiție, fapt care atrage după sine nulitatea

hotărârii.

Instanța de apel nu a

răspuns tuturor apărărilor de drept invocate prin apel, înlăturând fără nici o

justificare din motivarea sa analiza art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

potrivit căruia „Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu

valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care

o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire,

conform prevederilor prezentei legi”.

Acest temei legal are

caracter de excepție în raport de dispozițiile art. 1, coroborate cu

dispozițiile art. 20 din Legea nr. 10/2001, dispoziții legale avute în vedere

de instanța atunci când a respins apelul.

Dacă prin aceste

dispoziții Legea nr. 10/2001 stabilește atât persoanele îndreptățite,

modalitatea de despăgubire a acestora, cât și persoanele obligate la asigurarea

despăgubirilor, art. 2 alin. (2) dobândește un caracter de excepție în raport

de primele, motivat de faptul că prin voința legiuitorului s-a recunoscut

calitatea de proprietar a persoanei deposedate încă de la data preluării

abuzive.

O dată recunoscută

preluarea abuzivă, instanța va trebui să ordone emiterea deciziei de restituire

în natură a imobilului pentru ca persoana îndreptățită să-și poată exercita

prerogativele calității de proprietar.

Față de acest temei

de drept, instanța avea doar obligația să țină seama de nulitatea titlului

statului, asupra căruia s-a statuat în mod definitiv și irevocabil prin Decizia

civilă nr. 3761 din 15 decembrie 1999 a Tribunalului Iași, nevalabilitatea

decretului de despăgubire a familiei N. și, pe cale de consecință, să dispună

emiterea deciziei de restituire în natură.

Mai mult, instanța de

apel a ignorat reglementările comunitare invocate în cauză, refuzând să dea

eficiență juridică principiului aplicării cu prioritate a normelor de drept

comunitar atunci când reglementarea internă, fie vine în contradicție cu cea

europeana, fie nu asigură condițiile necesare și nu oferă garanțiile suficiente

pentru ocrotirea drepturilor și libertăților fundamentale, cum este și dreptul

de proprietate, drepturi consacrate prin Convenția la care și România este

parte, încălcând astfel dispozițiile art. 20, alin. (2) și art. 148 alin. (2)

din Constituția României.

Acest caracter

preeminent al dreptului comunitar, față de norma internă, se reflectă în

obligația asumată prin tratatele de aderare a statelor membre de a abroga norma

internă ori de câte ori aceasta nu este compatibilă cu cea internaționala iar,

până la momentul abrogării, să lase fără eficiență juridică norma internă și să

aplice cu prioritate dreptul comunitar.

Această din urmă

latură a obligației amintite se impune tuturor autorităților naționale și în

special judecătorilor naționali, aceasta cu atât mai mult cu cât Curtea

Europeana a Drepturilor Omului, ca instanță internațională, a sancționat în

repetate rânduri ineficiența sistemului juridic național care nu a dovedit

capacitatea respectării pe fond a dreptului de proprietate garantat prin

Convenție și Protocoalele sale adiționale.

Asupra acestor

aspecte instanța nu s-a pronunțat, fapt care atrage nelegalitatea și nulitatea

hotărârii pronunțate.

În măsura în care

instanța ar fi ținut seama de reglementările Convenției, ar fi fost în măsură

să primească cel puțin capătul de cerere subsidiar privind obligarea Statului

Român la plata, cu titlu de despăgubiri, a contravalorii imobilului, soluție

pronunțată cu caracter de practică judiciară constantă a Curții Europene.

Ca reglementările

internaționale cuprinse în tratatele și convențiile la care România a aderat,

au prevalență față de dreptul intern când intră în coliziune cu acesta, a fost

confirmat și de doctrina de specialitate.

Astfel, s-a exprimat

în literatura de specialitate faptul că dispozițiile Convenției Europene a

Drepturilor Omului au dobândit, efect al ratificării Convenției prin Legea nr.

30 din 18 mai 1994, o forță constituțională și supralegislativă, forța

recunoscută, de asemenea, și jurisprudenței europene în materia drepturilor

omului, consecințe juridice de care instanța nu a ținut seama.

Prevalența normelor

de drept internațional cuprinse în Convențiile la care România a aderat, a fost

confirmată chiar și de Curtea Constituțională.

Prin urmare,

jurisprudența nu are doar valoare informativă, ci are valoare normativă, pentru

că doar în acest fel poate fi asigurat un tratament egal cetățenilor, esență a

garanției cuprinsă în art. 6 al Convenției.

Recursul este

întemeiat, pentru considerentele ce urmează;

Actul de dispoziție

al primei instanțe a fost calificat de însăși instanța de apel ca fiind

neregulat întocmit dat fiind ca acesta nu cuprindea în mod complet, clar,

pertinent, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la soluția

litigiului cuprinsă în dispozitiv, reținând faptul concret ca instanța de fond

nu a răspuns punctual și distinct fiecărei apărări în parte invocata de

contestatori.

În aceste condiții,

constatând ca soluția pronunțată este temeinică și legală, instanța de apel a

apreciat ca are posibilitatea reala de a substitui/complini motivarea hotărârii

instanței de fond,

Recurenții-contestatori

au criticat hotărârea instanței de apel pentru faptul ca ea însăși nu a reușit,

în circumstanțele particulare ale cauzei pendinte, să realizeze o analiză

detaliată și aplicată a temeiurilor juridice invocate de această parte în

susținerea pretenției concrete deduse judecății.

Recurenții-contestatori

au solicitat răspunsuri directe, clare și pertinente asupra mai multor

chestiuni juridice esențiale de care depindea, în accepțiunea lor, soluționarea

pretenției de restituire în natură a imobilului în litigiu, anume (1) analiza

art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 - „persoanele ale căror imobile au fost

preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data

preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii

judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi” - și

corelarea acestuia cu art. 20 din Legea nr. 10/2001 - dispoziții legale avute

în vedere de instanța atunci când a respins apelul - (2) relevanța normelor de

drept comunitar în activitatea instanțelor naționale în condițiile în care

reglementarea internă, fie vine în contradicție cu cea europeană, fie nu

asigură condițiile necesare și nu oferă garanțiile suficiente pentru ocrotirea

drepturilor fundamentale (în speță dreptul de proprietate), (3) luarea în

considerare în circumstanțele concrete ale cauzei, inclusiv a capătul de cerere

subsidiar privind obligarea Statului Român la plata cu titlu de despăgubiri a

contravalorii imobilului.

Nemotivarea hotărârii

de primă instanță, dar și a celei pronunțate în apel - pe unele din aspectele

esențiale ale raportului juridic dedus judecății - susținută în mod formal de

recurenții-pârâți pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., au

fost analizate în recurs din perspectiva dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5

C. proc. civ., conform cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, în

mod obligatoriu, "motivele de fapt și de drept care au format convingerea

instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților", ceea

ce înseamnă incidența dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Dispozițiile legale

sus-menționate au fost prevăzute de legiuitor, atât în interesul unei bune

administrări a justiției, cât și pentru a da posibilitatea instanțelor de

judecată superioare de a exercita un control efectiv și eficient al modului de

desfășurare a procesului civil în fazele procesuale anterioare.

Dacă în ceea ce

privește hotărârea de prima instanță nemotivată, pentru ipoteza în care soluția

pronunțată este confirmată de instanța de apel, aceasta din urmă poate

substitui/complini considerentele de fapt și de drept avute în vedere pentru

dezlegarea pricinii, dat fiind caracterul devolutiv al apelului și dispozițiile

art. 106 alin. (2) din C. proc. civ., în recurs, o altă neregularitate

procedurală de aceeași natură săvârșită de instanța de apel, nu mai poate fi

salvată, întrucât dispozițiile art. 314 din C. proc. civ. prescriu condiția

existentei unor împrejurări de fapt pe deplin stabilite, în măsură să asigure

cercetarea tuturor criticilor de nelegalitate.

O astfel de analiză

detaliată și strict aplicată asupra chestiunilor de esență în lămurirea

situației de fapt și de drept a imobilului în litigiu, era cerută chiar de

complexitatea intrinsecă a cauzei (din perspectiva susținerilor părților,

uneori contradictorii în cursul derulării procedurilor legale, apărărilor

formulate, circumstanțelor administrării probatoriului, relevanței acestora

pentru proces, etc.), de importanță deosebită a litigiului pentru fiecare din

părțile din proces, de modalitatea concretă în care legiuitorul a înțeles să

restabilească situația anterioară pentru titularul dreptului de proprietate

asupra imobilelor preluate în mod abuziv în patrimoniul fostului stat comunist,

fără însă a ignora situațiile juridice deja create și angrenate de circuitul

civil general (principiul stabilității și cel al securității raporturilor

juridice civile) etc.

Cum dispozițiile art.

261 alin. (1) C. proc. civ. au caracter imperativ, iar încălcarea lor este

sancționată cu nulitatea actului procedural în cauză, în condițiile art. 105

alin. (2) C. proc. civ., urmează a se înlătura consecințele acestei încălcări

prin desființarea hotărârii recurate.

S-a avut în vedere și

împrejurarea că, lipsa motivării sau insuficiența motivării, în forma și

limitele circumscrise de textul de lege sus-menționat, mai ales în privința

unor aspecte relevante pentru cauză, redate deja în paragrafele anterioare a

fost privită în jurisprudența instanțelor naționale, cu atât mai mult cu cât

neregularitatea procedurală s-a succedat în fața instanțelor fondului, ca fiind

echivalentă necercetării fondului cauzei, situație care atrage după sine,

sancțiunea casării hotărârii, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Prin urmare, în

raport de aceste aspecte care configurează conținutul unor neregularități

procedurale evidente, dar și esențiale în raport cu judecata anterioară, luând

în considerare și jurisprudența instanțelor de judecată, Înalta Curte a făcut

aplicația dispozițiilor art. 312 alin (1), (2), (3) și (5) C. proc. civ. - text

de lege care prescrie soluțiile ce pot fi pronunțate de instanța de recurs.

Soluția de casare a

hotărârii pronunțate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță

s-a impus, așadar, din necesitatea respectării principiului dublului grad de

jurisdicție, conform căruia o pricină trebuie să fie judecată în fond, din

perspectiva legalității, a normelor de drept aplicabile, dar și a temeiniciei,

a aprecierii probelor administrate în cauză, atât în fața primei instanțe, cât

și în fața instanței de apel.

Este important de

arătat și că, în ceea ce privește calea de atac extraordinară a recursului,

examinarea pe fond a acesteia înseamnă cercetarea motivelor de

casare-modificare invocate de recurent, iar nu examinarea fondului litigiului

ca atare, a situației de fapt și de drept susținute prin cererea introductivă

de instanță.

Toate aceste

considerente de fapt și de drept s-au impus a fi avute în vedere de instanța de

recurs în configurarea soluției pronunțate și ca o garanție a respectării

dreptului prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, conform căruia orice persoană are dreptul ca o instanță să judece orice

contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil,

pentru situația de față, în sistemul dublului grad de jurisdicție.

Această dispoziție de

drept convențional consacră nu numai dreptul concret de acces la o instanță de

judecată, ci și toate celelalte garanții cu privire la organizarea și

compunerea instanței, cu privire la desfășurarea procesului civil, la tranșarea

pe fond a litigiului, la obținerea unei soluții asupra temeiniciei pretenției,

inclusiv la motivarea hotărârii judecătorești pronunțate etc., aspecte care

înseamnă, în esență, conținutul intrinsec al dreptului la un proces echitabil.

În procesul de

elaborare a unei hotărârii judecătorești, ca act final al oricărei judecăți,

instanța trebuie să pună de acord, prin motivare, faptele alegate, probele

administrate în cauză, respectiv consecințele desprinse din operațiunea de

apreciere a acestora, în raport de regulile de drept aplicabile raportului

juridic litigios.

Numai astfel se

asigură, pe de o parte, transparența actului de justiție, și, pe de altă parte,

se oferă în mod real justițiabililor posibilitatea de a fi convinși că s-a

făcut dreptate și că judecătorul a examinat cauza sub toate aspectele

susținute, probate, dar și relevante pentru cauză.

În plus, enunțarea

considerațiilor de fapt și de drept pe care judecătorul s-a întemeiat la data

pronunțării hotărârii judecătorești, sunt importante și din perspectiva

posibilității conferite părții interesate de a aprecia asupra șanselor de

succes într-o eventuală cale de atac ordinară sau extraordinară subsecventă

celei în care a obținut deja hotărârea judecătorească.

Toate aceste

considerații de fapt și de drept redate în paragrafele anterioare au menirea să

justifice soluția propusă, respectiv admiterea recursului formulat de

contestatori, casarea deciziei instanței de apel și trimiterea cauzei spre

rejudecare la aceeași instanță.

Este nevoie, așadar,

de o preocupare reală din partea instanței de trimitere de a pune de acord,

prin motivare, datele ce rezultă din cuprinsul înscrisurilor existente la

dosar, cu susținerile părților - care prezintă punctual și persuasiv elemente

de fapt concrete ce se impun a fi cercetate, valorificate, înlăturate de

instanța, în mod argumentat - toată această preocupare în scopul realizării

unei judecăți echitabile în sensul dispozițiilor legale interne și

internaționale (prevederile art. 6 din CEDO.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Admite recursul

declarat de reclamanții G.R. și G.M. împotriva Deciziei nr. 153 din 8 octombrie

2008 a Curții de Apel Iași, secția civilă, pe care o casează.

Trimite cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 aprilie 2010.