ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2297/2010

Deliberând asupra recursului civil de față; Prin Sentința civilă nr. 545 din 09 aprilie 2008, Tribunalul Iași a respins ca nefondată acțiunea reclamanților G.I.R. și G.I.M., în contradictoriu cu Primarul Municipiului Iași, a respins pentru lipsa calității procesuale pasive acțiunea reclamanților, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul de Finanțe, P.M. și P.R. Prima instanța a reținut că, prin acțiunea înregistrată sub nr. 11777/2005, reclamanții au solicitat anularea Dispoziției nr. 3451 din 27 octombrie 2005 emisă de Primarul Municipiului Iași, motivat de faptul că, prin aceasta, s-a reținut în mod greșit o situație de fapt nereală, în sensul că imobilul revendicat ar fi fost demolat.

Totodată, contestatorii au mai promovat o acțiune înregistrată sub nr. 9266/99/2006 prin care au solicitat și anularea Dispoziției nr. 1445 din 26 aprilie 2006 emisă de Primarul Municipiului Iași, prin care s-a modificat dispoziția inițială emisă sub nr. 3451 din 27 octombrie 2005. Această din urmă contestație a fost conexată, prin încheierea de ședință din 04 octombrie 2006, la cea înregistrată sub numărul 1177/2005. Contestatorii și-au completat acțiunea introductivă cu o cerere de introducere în cauză a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor, precum și a actualilor deținători ai imobilului revendicat, P.M., deținătoarea apartamentului de la etaj, și P.R., deținătoarea apartamentului de la parter imobilului situat în Iași.

Au susținut contestatorii că introducerea acestor pârâți în cauză se impune, întrucât au solicitat restituirea în natură a imobilului. Pârâtele P.R. și P.M., prin întâmpinarea depusă, au invocat lipsa calității lor procesuale pasive, motivat de faptul că nu au nici o obligație față de contestatori, întrucât au dobândit imobilul în litigiu prin contractul de vânzare-cumpărare din 09 octombrie 1963, de la vânzătorii N.A.A., S.C.I. și N.M., contract ce a fost menținut prin Sentința civilă nr. 13272 din 24 noiembrie 2003, rămasă irevocabilă prin Decizia Curți de Apel Iași din 17 februarie 2006. Excepția astfel invocată a fost admisă de instanța de fond, care a reținut că, atât pârâtele P.M. și P.R., cât și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor nu au calitate procesuală pasivă.

În privința pârâtelor persoane fizice, instanța a reținut că, atâta timp cât acțiunea contestatorilor de anulare a titlului de proprietate al acestora a fost respinsă irevocabil, ele nu mai pot fi obligate la restituirea imobilului în natură, contestatorii fiind îndreptățiți doar la măsuri reparatorii în echivalent, context în care pârâtele nu au nici o calitate. Și în privința calității procesuale pasive a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor, instanța a reținut că nici acesta nu are legitimare procesuală decât în situația în care persoana îndreptățită optează pentru titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare. Cum însă, în cauză, s-a solicitat restituirea în natură a imobilului, instanța a admis excepțiile lipsei calități procesuale pasive a celor trei pârâți.

Pe fondul cauzei, prima instanța a reținut că acțiunea contestatorilor este nefondată, atâta timp cât restituirea în natură nu este posibilă, respectiv că în mod legal li s-au acordat acestora măsuri reparatorii prin despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Prin Decizia civilă nr. 153 din 8 octombrie 2008, Curtea de Apel Iași, secția civilă a respins apelul contestatorilor G.I.R. și G.I.M., ca nefondat. Pentru a pronunța această hotărâre, au fost avute în vedere următoarele considerente de fapt și de drept: Potrivit art. 297 C. proc. civ., cauzele de desființare a sentinței atacate și de trimitere a pricinii spre rejudecare primei instanțe sunt expres și limitativ prevăzute de legiuitor, ele rezumându-se la doar două situații, respectiv rezolvarea procesului fără a intra în cercetarea fondului, ori dacă judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată.

Prin urmare, faptul că hotărârea instanței de fond nu a fost motivată, nu constituie o cauză care să conducă la desființarea hotărârii, instanța de apel având posibilitatea să substituie sau să complinească motivarea instanței de fond, dacă soluția pronunțată este temeinică și legală. Ca atare, Curtea a constatat că sentința primei instanțe este legală, chiar dacă motivația dată de instanța de fond nu răspunde punctual și distinct fiecărei apărări în parte invocate de contestatori. Prin urmare, acest motiv de apel a fost respins ca nefondat, în contextul în care instanța și-a asumat obligația complinirii motivării primei instanțe. Cât privește critica referitoare la neanalizarea temeiurilor de fapt și de drept ale pretenției deduse judecații de către instanța de fond, Curtea a reținut că și aceasta este nefondată.

Prima instanță a reținut corect situația de fapt, respectiv că atâta timp cât notificatorii au solicitat restituirea în natură a imobilului ce a aparținut autorilor lor, fără însă a obține anularea titlului de proprietate a pârâtelor P.R. și P.M., în cauză nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1, coroborat cu art. 20 din Legea nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 247/2005. Astfel, s-a apreciat ca dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 privind categoria imobilelor ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001, se completează cu cele ale art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care practic delimitează sfera imobilelor care pot fi restituite în natură.

Art. 20 alin. (1) prevede că: „imobilele terenuri și construcții - preluate abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite, persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau după caz prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare”. Rezultă că, pentru a putea dispune restituirea în natură a unui imobil preluat abuziv de către stat în perioada de referință 1945 -1989, imobilul respectiv trebuie să se afle în posesia uneia dintre persoanele juridice enunțate în dispoziția suscitată.

Pentru situațiile în care imobilele preluate abuziv de stat nu se mai regăsesc în posesia statului, a autorităților sale locale sau centrale sau a societăților ori companiilor la care statul este acționar, astfel încât nu se mai poate dispune restituirea lor, legiuitorul a prevăzut la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 că „în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent”. În cauza de față, atâta timp cât imobilul nu se mai află în posesia Consiliului Local Iași, contestatorii nu mai pot beneficia de restituirea lui în natură, ci doar de măsuri reparatorii prin echivalent, așa cum de altfel s-a și propus și dispus prin dispozițiile contestate.

Curtea a constatat că susținerile apelanților privind lipsa titlului valabil al statului, cu consecința restituirii în natură a imobilului preluat abuziv, deși în parte sunt corecte, trec sub tăcere faptul că acțiunea lor privind desființarea titlului de proprietate, le-a fost respinsă, astfel încât bunul nu a mai putut fi readus în patrimoniul statului, pentru a fi restituit în natură contestatorilor. Așa fiind, Curtea, având în vedere și Sentința civilă nr. 13272 din 24 noiembrie 2003 a Judecătoriei Iași, rămasă irevocabilă prin Decizia Curții de Apel Iași din 17 februarie 2006, a constatat că imobilul revendicat a rămas în posesia dobânditorilor P.M. și R., aceștia fiind considerați ca fiind dobânditori de bună-credință.

Prin urmare, chiar dacă prin Decizia civilă nr. 3761 din 15 decembrie 1999 s-a reținut că preluarea imobilului de către stat s-a făcut în temeiul unui titlu nul, Curtea a reținut că acest aspect a fost analizat în cadrul dosarului nr. 5800/2003 al Judecătoriei Iași, în care, prin Sentința civilă nr. 13272 din 24 noiembrie 2003, a fost respinsă acțiunea contestatorilor de anulare a titlului de proprietate al pârâților P. Și în privința susținerilor apelanților formulate ca subsidiar, respectiv cererea acestora de obligare a Statului Român la plata unor despăgubiri bănești, reprezentând contravaloarea părții de 5/8 din imobilul preluat de stat și imposibil de restituite în natură, Curtea a constatat ca această cerere este lipsită de temei legal, întrucât în actuala reglementare a Legii nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, dar și prin O.U.G.

nr. 81/2007, pentru imobilele care au fost înstrăinate cu respectarea dispozițiilor legale sunt incidente dispozițiile art. 18 lit. d), care prevăd că măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent. Dispozițiile de mai sus se complinesc și cu cele ale art. 24 alin. (1) care prevăd că „dacă restituirea în natură nu este posibilă, entitatea învestită cu soluționarea notificării este obligată ca prin decizie sau dispoziție notificată, să acorde persoanei îndreptățite, în compensare alte bunuri sau servicii, ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale. Abia ulterior, după parcurgerea procedurii prevăzute prin Legea nr. 247/2005, astfel cum a fost modificată prin O.U.G.

nr. 81 din 29 iunie 2007, aceste propuneri vor fi convertite în titluri de plată care vor putea apoi, în funcție de opțiunea titularului dreptului, să fie transformate fie în despăgubiri în numerar, fie în acțiuni. Împotriva deciziei instanței de apel au formulat cerere de recurs la data de 4 noiembrie 2008, contestatorii G.R. și G.M., prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte: Prima critica adusă prin motivele de apel, pe care recurenții-contestatori înțeleg sa o reitereze în recurs, vizează nemotivarea hotărârii de prima instanța. Deși instanța a admis fără echivoc faptul că a existat aceasta neregularitate procedurala - lipsa de motivare a hotărârii judecătorești de prima instanța, a considerat în mod nelegal ca această carență poate să fie asanată prin decizia instanței de control judiciar, astfel încât soluția nelegală și nemotivată să fie practic salvată în apel.

Nemotivarea hotărârii este în mod expres consacrată de lege ca motiv de casare în calea de atac a recursului, potrivit art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., cu atât mai mult nemotivarea constituie motiv de anulare a sentinței civile în calea de atac a apelului, neputând fi primită opinia potrivit căreia, instanța de apel va putea suplini această lipsă esențială a hotărârii pronunțate în prima instanță. S-a ajuns astfel la încălcarea unui principiu esențial al judecații, al independenței și imparțialității actului de justiție, fapt care atrage după sine nulitatea hotărârii.

Instanța de apel nu a răspuns tuturor apărărilor de drept invocate prin apel, înlăturând fără nici o justificare din motivarea sa analiza art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia „Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi”. Acest temei legal are caracter de excepție în raport de dispozițiile art. 1, coroborate cu dispozițiile art. 20 din Legea nr. 10/2001, dispoziții legale avute în vedere de instanța atunci când a respins apelul.

Dacă prin aceste dispoziții Legea nr. 10/2001 stabilește atât persoanele îndreptățite, modalitatea de despăgubire a acestora, cât și persoanele obligate la asigurarea despăgubirilor, art. 2 alin. (2) dobândește un caracter de excepție în raport de primele, motivat de faptul că prin voința legiuitorului s-a recunoscut calitatea de proprietar a persoanei deposedate încă de la data preluării abuzive. O dată recunoscută preluarea abuzivă, instanța va trebui să ordone emiterea deciziei de restituire în natură a imobilului pentru ca persoana îndreptățită să-și poată exercita prerogativele calității de proprietar.

Față de acest temei de drept, instanța avea doar obligația să țină seama de nulitatea titlului statului, asupra căruia s-a statuat în mod definitiv și irevocabil prin Decizia civilă nr. 3761 din 15 decembrie 1999 a Tribunalului Iași, nevalabilitatea decretului de despăgubire a familiei N. și, pe cale de consecință, să dispună emiterea deciziei de restituire în natură. Mai mult, instanța de apel a ignorat reglementările comunitare invocate în cauză, refuzând să dea eficiență juridică principiului aplicării cu prioritate a normelor de drept comunitar atunci când reglementarea internă, fie vine în contradicție cu cea europeana, fie nu asigură condițiile necesare și nu oferă garanțiile suficiente pentru ocrotirea drepturilor și libertăților fundamentale, cum este și dreptul de proprietate, drepturi consacrate prin Convenția la care și România este parte, încălcând astfel dispozițiile art. 20, alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituția României.

Acest caracter preeminent al dreptului comunitar, față de norma internă, se reflectă în obligația asumată prin tratatele de aderare a statelor membre de a abroga norma internă ori de câte ori aceasta nu este compatibilă cu cea internaționala iar, până la momentul abrogării, să lase fără eficiență juridică norma internă și să aplice cu prioritate dreptul comunitar. Această din urmă latură a obligației amintite se impune tuturor autorităților naționale și în special judecătorilor naționali, aceasta cu atât mai mult cu cât Curtea Europeana a Drepturilor Omului, ca instanță internațională, a sancționat în repetate rânduri ineficiența sistemului juridic național care nu a dovedit capacitatea respectării pe fond a dreptului de proprietate garantat prin Convenție și Protocoalele sale adiționale.

Asupra acestor aspecte instanța nu s-a pronunțat, fapt care atrage nelegalitatea și nulitatea hotărârii pronunțate. În măsura în care instanța ar fi ținut seama de reglementările Convenției, ar fi fost în măsură să primească cel puțin capătul de cerere subsidiar privind obligarea Statului Român la plata, cu titlu de despăgubiri, a contravalorii imobilului, soluție pronunțată cu caracter de practică judiciară constantă a Curții Europene. Ca reglementările internaționale cuprinse în tratatele și convențiile la care România a aderat, au prevalență față de dreptul intern când intră în coliziune cu acesta, a fost confirmat și de doctrina de specialitate.

Astfel, s-a exprimat în literatura de specialitate faptul că dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului au dobândit, efect al ratificării Convenției prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, o forță constituțională și supralegislativă, forța recunoscută, de asemenea, și jurisprudenței europene în materia drepturilor omului, consecințe juridice de care instanța nu a ținut seama. Prevalența normelor de drept internațional cuprinse în Convențiile la care România a aderat, a fost confirmată chiar și de Curtea Constituțională. Prin urmare, jurisprudența nu are doar valoare informativă, ci are valoare normativă, pentru că doar în acest fel poate fi asigurat un tratament egal cetățenilor, esență a garanției cuprinsă în art. 6 al Convenției.

Recursul este întemeiat, pentru considerentele ce urmează; Actul de dispoziție al primei instanțe a fost calificat de însăși instanța de apel ca fiind neregulat întocmit dat fiind ca acesta nu cuprindea în mod complet, clar, pertinent, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la soluția litigiului cuprinsă în dispozitiv, reținând faptul concret ca instanța de fond nu a răspuns punctual și distinct fiecărei apărări în parte invocata de contestatori. În aceste condiții, constatând ca soluția pronunțată este temeinică și legală, instanța de apel a apreciat ca are posibilitatea reala de a substitui/complini motivarea hotărârii instanței de fond, Recurenții-contestatori au criticat hotărârea instanței de apel pentru faptul ca ea însăși nu a reușit, în circumstanțele particulare ale cauzei pendinte, să realizeze o analiză detaliată și aplicată a temeiurilor juridice invocate de această parte în susținerea pretenției concrete deduse judecății.

Recurenții-contestatori au solicitat răspunsuri directe, clare și pertinente asupra mai multor chestiuni juridice esențiale de care depindea, în accepțiunea lor, soluționarea pretenției de restituire în natură a imobilului în litigiu, anume (1) analiza art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 - „persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi” - și corelarea acestuia cu art. 20 din Legea nr. 10/2001 - dispoziții legale avute în vedere de instanța atunci când a respins apelul - (2) relevanța normelor de drept comunitar în activitatea instanțelor naționale în condițiile în care reglementarea internă, fie vine în contradicție cu cea europeană, fie nu asigură condițiile necesare și nu oferă garanțiile suficiente pentru ocrotirea drepturilor fundamentale (în speță dreptul de proprietate), (3) luarea în considerare în circumstanțele concrete ale cauzei, inclusiv a capătul de cerere subsidiar privind obligarea Statului Român la plata cu titlu de despăgubiri a contravalorii imobilului.

Nemotivarea hotărârii de primă instanță, dar și a celei pronunțate în apel - pe unele din aspectele esențiale ale raportului juridic dedus judecății - susținută în mod formal de recurenții-pârâți pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., au fost analizate în recurs din perspectiva dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., conform cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, "motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților", ceea ce înseamnă incidența dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Dispozițiile legale sus-menționate au fost prevăzute de legiuitor, atât în interesul unei bune administrări a justiției, cât și pentru a da posibilitatea instanțelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv și eficient al modului de desfășurare a procesului civil în fazele procesuale anterioare.

Dacă în ceea ce privește hotărârea de prima instanță nemotivată, pentru ipoteza în care soluția pronunțată este confirmată de instanța de apel, aceasta din urmă poate substitui/complini considerentele de fapt și de drept avute în vedere pentru dezlegarea pricinii, dat fiind caracterul devolutiv al apelului și dispozițiile art. 106 alin. (2) din C. proc. civ., în recurs, o altă neregularitate procedurală de aceeași natură săvârșită de instanța de apel, nu mai poate fi salvată, întrucât dispozițiile art. 314 din C. proc. civ. prescriu condiția existentei unor împrejurări de fapt pe deplin stabilite, în măsură să asigure cercetarea tuturor criticilor de nelegalitate.

O astfel de analiză detaliată și strict aplicată asupra chestiunilor de esență în lămurirea situației de fapt și de drept a imobilului în litigiu, era cerută chiar de complexitatea intrinsecă a cauzei (din perspectiva susținerilor părților, uneori contradictorii în cursul derulării procedurilor legale, apărărilor formulate, circumstanțelor administrării probatoriului, relevanței acestora pentru proces, etc.), de importanță deosebită a litigiului pentru fiecare din părțile din proces, de modalitatea concretă în care legiuitorul a înțeles să restabilească situația anterioară pentru titularul dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate în mod abuziv în patrimoniul fostului stat comunist, fără însă a ignora situațiile juridice deja create și angrenate de circuitul civil general (principiul stabilității și cel al securității raporturilor juridice civile) etc. Cum dispozițiile art. 261 alin. (1) C. proc.

civ. au caracter imperativ, iar încălcarea lor este sancționată cu nulitatea actului procedural în cauză, în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., urmează a se înlătura consecințele acestei încălcări prin desființarea hotărârii recurate. S-a avut în vedere și împrejurarea că, lipsa motivării sau insuficiența motivării, în forma și limitele circumscrise de textul de lege sus-menționat, mai ales în privința unor aspecte relevante pentru cauză, redate deja în paragrafele anterioare a fost privită în jurisprudența instanțelor naționale, cu atât mai mult cu cât neregularitatea procedurală s-a succedat în fața instanțelor fondului, ca fiind echivalentă necercetării fondului cauzei, situație care atrage după sine, sancțiunea casării hotărârii, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin urmare, în raport de aceste aspecte care configurează conținutul unor neregularități procedurale evidente, dar și esențiale în raport cu judecata anterioară, luând în considerare și jurisprudența instanțelor de judecată, Înalta Curte a făcut aplicația dispozițiilor art. 312 alin (1), (2), (3) și (5) C. proc. civ. - text de lege care prescrie soluțiile ce pot fi pronunțate de instanța de recurs. Soluția de casare a hotărârii pronunțate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță s-a impus, așadar, din necesitatea respectării principiului dublului grad de jurisdicție, conform căruia o pricină trebuie să fie judecată în fond, din perspectiva legalității, a normelor de drept aplicabile, dar și a temeiniciei, a aprecierii probelor administrate în cauză, atât în fața primei instanțe, cât și în fața instanței de apel.

Este important de arătat și că, în ceea ce privește calea de atac extraordinară a recursului, examinarea pe fond a acesteia înseamnă cercetarea motivelor de casare-modificare invocate de recurent, iar nu examinarea fondului litigiului ca atare, a situației de fapt și de drept susținute prin cererea introductivă de instanță. Toate aceste considerente de fapt și de drept s-au impus a fi avute în vedere de instanța de recurs în configurarea soluției pronunțate și ca o garanție a respectării dreptului prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia orice persoană are dreptul ca o instanță să judece orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, pentru situația de față, în sistemul dublului grad de jurisdicție.

Această dispoziție de drept convențional consacră nu numai dreptul concret de acces la o instanță de judecată, ci și toate celelalte garanții cu privire la organizarea și compunerea instanței, cu privire la desfășurarea procesului civil, la tranșarea pe fond a litigiului, la obținerea unei soluții asupra temeiniciei pretenției, inclusiv la motivarea hotărârii judecătorești pronunțate etc., aspecte care înseamnă, în esență, conținutul intrinsec al dreptului la un proces echitabil. În procesul de elaborare a unei hotărârii judecătorești, ca act final al oricărei judecăți, instanța trebuie să pună de acord, prin motivare, faptele alegate, probele administrate în cauză, respectiv consecințele desprinse din operațiunea de apreciere a acestora, în raport de regulile de drept aplicabile raportului juridic litigios.

Numai astfel se asigură, pe de o parte, transparența actului de justiție, și, pe de altă parte, se oferă în mod real justițiabililor posibilitatea de a fi convinși că s-a făcut dreptate și că judecătorul a examinat cauza sub toate aspectele susținute, probate, dar și relevante pentru cauză. În plus, enunțarea considerațiilor de fapt și de drept pe care judecătorul s-a întemeiat la data pronunțării hotărârii judecătorești, sunt importante și din perspectiva posibilității conferite părții interesate de a aprecia asupra șanselor de succes într-o eventuală cale de atac ordinară sau extraordinară subsecventă celei în care a obținut deja hotărârea judecătorească. Toate aceste considerații de fapt și de drept redate în paragrafele anterioare au menirea să justifice soluția propusă, respectiv admiterea recursului formulat de contestatori, casarea deciziei instanței de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Este nevoie, așadar, de o preocupare reală din partea instanței de trimitere de a pune de acord, prin motivare, datele ce rezultă din cuprinsul înscrisurilor existente la dosar, cu susținerile părților - care prezintă punctual și persuasiv elemente de fapt concrete ce se impun a fi cercetate, valorificate, înlăturate de instanța, în mod argumentat - toată această preocupare în scopul realizării unei judecăți echitabile în sensul dispozițiilor legale interne și internaționale (prevederile art. 6 din CEDO.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Admite recursul declarat de reclamanții G.R. și G.M. împotriva Deciziei nr. 153 din 8 octombrie 2008 a Curții de Apel Iași, secția civilă, pe care o casează. Trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 aprilie 2010.