ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7158/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7158/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Cererea înregistrată sub nr. 3941/87 din

28 decembrie 2009, reclamantul V.P. a solicitat obligarea pârâtului Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 400.000 euro

echivalent în RON la cursul BNR din ziua executării, reprezentând daune morale.

În motivare,

reclamantul a arătat, în esență, că prin Sentința penală nr. 970 din 29

septembrie 1959 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București și

Decizia penală nr. 291 din 23 noiembrie 1959 a Tribunalului Militar al Regiunii

a II-a Militare București a fost condamnat la 8 ani închisoare corecțională și

3 ani interdicție corecțională.

A executat din

această pedeapsă 4 luni, 10 luni și 14 zile în „Arestul Securității” din Rahova

- București, Închisoarea Jilava, Colonia de muncă Luciu Giurgeni și Colonia de

muncă Strâmba, județul Tulcea.

În perioada

executării pedepsei regimul de detenție al închisorilor din România a fost unul

de exterminare a deținuților politici, care erau constant bătuți, torturați,

batjocoriți, înfometați și lipsiți de asistență medicală în problemele de

sănătate pe care le aveau.

Reclamantul a

susținut că a suferit inimaginabil, fiind bătut și amenințat de către gardieni

pentru că nu își realiza normele de muncă, peste puterile lui, în condiții de

subnutriție, a fost cazat în camere mici supraaglomerate și neaerisite, nu-și

putea asigura igiena elementară (băi la 3 săptămâni cu apă reglată ori prea

rece ori prea fierbinte pentru a nu putea fi folosită), nevoile fiziologice

erau satisfăcute într-un recipient colectiv din cameră emanând un miros greu de

suportat, a fost dus la carceră (o încăpere izolată total, fără lumină,

aerisire și cu salamandre în interior), a suferit de foame ca de o boală

permanentă, ruinându-și sănătatea.

Ca urmare a arestării

a suferit și familia sa, mama orbind, iar tatăl îmbolnăvindu-se de ciroză,

decedând amândoi. Soția sa a avut probleme în găsirea unui loc de muncă,

neprezentând încredere pentru că era soție de deținut politic și i s-a spus că

și fiica sa, studentă, poate suporta consecințe pentru că el nu a acceptat să

devină informator al securității.

După eliberarea din

detenție a fost permanent urmărit, ascultat, supravegheat de securitate, blamat

de opinia publică, personalitatea sa fiind marcată din aceste motive, a avut

permanent dificultăți în a-și găsi un loc de muncă, sarcinile de serviciu erau

mai mari decât ale celorlalți colegi de muncă, iar recunoașterea muncii sale nu

se făcea aproape deloc.

Cu privire la

condamnarea suferită, a conchis că este o condamnare politică de drept,

potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009. Aceasta și supravegherea sa

de către securitate ulterior punerii în libertate, regimul exterminator la care

a fost supus, dezumanizarea și umilințele la care a fost supus i-au creat un

prejudiciu care nu poate fi cuantificat. A apreciat că prezumția cauzării

prejudiciului pe care o instituie legea coroborată cu înscrisurile depuse și

celelalte probe pe care le va administra, pot conduce la stabilirea cuantumului

unor daune morale, astfel încât, statul, ai cărui reprezentanți i-au cauzat

suferințele, să fie obligat să repare prejudiciul care i-a fost produs.

Prin Sentința civilă

nr. 54 din 22 martie 2010, Tribunalul Teleorman, secția civilă, a admis în

parte acțiunea formulată de reclamant și a fost obligat pârâtul să plătească

reclamantului suma de 300.000 euro, echivalent în lei la data plății, cu titlu

de daune morale, precum și suma de 1.000 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că, în cauză, s-a probat pe deplin, cu

înscrisurile depuse la dosar și cu depozițiile martorilor audiați, că

reclamantul a fost condamnat pentru motive politice, aducându-se atingere

drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și privat de libertate

aproape 5 ani în închisorile și coloniile de muncă din România comunistă, timp

în care, prin tratamentul inuman aplicat au continuat să-i fie încălcate

aceleași drepturi și libertăți, i s-au produs daune sănătății fizice și traume

psihice care au persistat și după eliberarea din detenție, ba chiar i-au fost

amplificate prin hărțuirea continuă de către organele statale cu atribuții în

domeniu, amenințări la adresa familiei, neajunsuri la locul de muncă și izolare

în societate.

Atingerile aduse

libertății, suferințele fizice și psihice impun o reparație morală, prin

acordarea de despăgubiri.

Evident că evaluarea

cuantumului acestora presupune o doză de aproximare, neexistând nicăieri

criterii de stabilire precisă a daunelor. Totuși având în vedere importanța

valorilor sociale și individuale lezate (libertate, conștiință), consecințele

negative suferite de reclamant (chinuri fizice, înfometare, ruinarea sănătății)

traumele psihice suferite (hărțuire permanentă în timpul executării pedepsei și

mai ales în detenție) ținând seama și de faptul că reclamantul primește o

indemnizație acordată conform Decretului-lege nr. 118/1990, tribunalul a

apreciat ca fiind necesară și suficientă suma de 300.000 euro.

Deși suma pretinsă

prin acțiune este mai mare, tribunalul, recunoscând dreptul la reparație și

cuantificând despăgubirea, a urmărit să evite ca suferința reclamantului să se

transforme într-o sursă de îmbogățire fără just temei, în dauna statului.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel, în termenul prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc.

civ., pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și

reclamantul V.P.

Prin Decizia civilă

nr. 647A din 02 noiembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant V.P.; a admis

apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român, reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Teleorman; a

schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâtul să plătească

reclamantului suma de 60.000 euro, echivalent în RON la data plății, cu titlu de

daune morale și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Primul motiv de apel

susținut de apelantul pârât urmează a fi respins. Prin încheierea din 15

februarie 2010 tribunalul s-a pronunțat asupra excepției inadmisibilității

invocată de pârât, pe care a respins-o cu motivarea că reclamantul a fost

condamnat în baza art. 209 pct. 1 C. pen. anterior, pentru infracțiunea de

uneltire contra ordinii sociale, iar potrivit art. 1 alin. (2) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, condamnarea este prezumată ca având caracter politic,

nemaifiind necesară promovarea unei cereri separate pentru constatarea

caracterului politic al condamnării.

Această soluție este

corectă și este dată cu respectarea prevederilor legale, excepția

inadmisibilității cererii de despăgubiri fiind, în mod evident, nefondată, în

raport de prevederile clare ale art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr.

221/2009, care stabilesc caracterul politic al condamnării atunci când aceasta

a fost dispusă în baza art. 209 pct. 1 C. pen. din 1936, republicat în 1948, cu

modificările și completările ulterioare.

Potrivit art. 1 alin.

(4) și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, constatarea caracterului

politic al condamnării de către instanța de judecată, în cadrul unei cereri

distincte formulate în acest sens, este necesară doar în situația condamnărilor

prevăzute la art. 1 alin. (3) din aceeași lege, nu și în cazurile enumerate la

alin. (2) al aceluiași articol (în aceste cazuri caracterul politic al

condamnării fiind prezumat prin lege).

În ceea ce privește

cuantumul daunelor morale, critica apelantului-pârât cu privire la cuantumul

exagerat al acestora urmează a fi admisă.

De asemenea, Curtea

consideră neîntemeiată critica apelantului reclamant în ceea ce privește

cuantumul prea redus al daunelor morale, pentru considerentele ce urmează:

În absența unor

criterii legale pe baza cărora să se realizeze o cuantificare obiectivă a

daunelor morale, trebuie recunoscută puterea de apreciere a judecătorilor

fondului pe acest aspect. Jurisprudența are, în această materie, putere

creatoare, fiind chemată să se pronunțe, în condițiile în care dispozițiile

Legii nr. 221/2009, în vigoare la data sesizării instanței de fond, nu oferă

criterii stricte de cuantificare a daunelor.

În situația daunelor

morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă, în bani, a

acestora nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin

apreciere, raportat la elementele de fapt.

La stabilirea

cuantumului daunelor morale, ce constă generic în atingerea adusă valorilor ce

definesc personalitatea umană, se au în vedere consecințele negative, suferite

pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au

fost vătămate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute

consecințele vătămării de către victimă.

În speță, reclamantul

a fost condamnat prin Decizia penală nr. 2917 din 23 noiembrie 1959 a

Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militară București la 8 ani închisoare

corecțională și 3 ani interdicție corecțională, pentru infracțiunea de uneltire

contra ordinii sociale, în baza art. 209 alin. (3) C. pen. anterior,

reținându-se că a făcut parte dintr-o organizație contrarevoluționară ce avea

drept scop răsturnarea regimului democrat popular din RPR, că a participat la

ședințe și a luat cunoștință de scopurile acestei organizații, declarându-se de

acord cu ele.

Reclamantul a

executat efectiv pedeapsa de 4 ani 10 luni și 14 zile, fiind eliberat din

Colonia de muncă Strâmba, jud. Tulcea, la 25 iunie 1964. Din înscrisurile

depuse la dosar reiese că reclamantul a fost deținut, mai întâi, în arestul

securității din București, până în septembrie 1959, din 25 septembrie 1959 până

în mai 1960 la închisoarea Jilava, din mai 1960 și până în vara anului 1963 în

Colonia de muncă Luciu, Giurgeni, iar ulterior, până la eliberare, în Colonia

de muncă Strâmba, jud. Tulcea.

Condamnarea

reclamantului și executarea pedepsei în condițiile deja cunoscute ale

penitenciarelor și coloniilor de muncă din timpul regimului comunist i-au

produs acestuia suferințe morale și fizice, de natură să-i lezeze demnitatea,

onoarea și sănătatea fizică. În acest sens sunt declarațiile martorilor C.V. și

B.C., audiați în fața primei instanțe, martorii fiind deținuți împreună cu

reclamantul în Colonia de muncă de la Giurgeni.

Curtea a luat în

considerare, la aprecierea cuantumului despăgubirilor morale solicitate de

reclamant, durata detenției și intensitatea suferințelor fizice și psihice

suportate de cel deținut, prin raportare la condițiile de detenție dovedite

prin declarațiile martorilor, dar și cele ce se regăsesc în ampla lucrare cu

caracter istoric și documentar intitulată „Dicționarul penitenciarelor din

România Comunistă (1945 - 1967)”, apărută la Editura Polirom în anul 2008, sub

egida Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România (aflat în

subordinea Guvernului României), lucrare care descrie în amănunt, pe baza unor

date, documente și mărturii, acțiunile care au lezat drepturile și libertățile

omului în anii regimului comunist.

La dosarul cauzei a

fost depus un extras din această lucrare, referitor la centrul de anchetă al

securității din Calea Rahovei și Penitenciarul Jilava, din care rezultă

metodele de represiune folosite în aceste locuri de detenție. Nu a existat

niciun motiv pentru a crede că reclamantul ar fi fost supus unui regim de

detenție mai blând.

Prin raportare la

împrejurările care rezultă din acest document cu valoare științifică, precum și

la datele concrete ale cauzei, având în vedere și celelalte dovezi administrate

în cauză (înscrisuri eliberate de CNSAS, declarația martorului R.A.)

referitoare la presiunea psihică la care a fost supus reclamantul după

eliberare, Curtea a apreciat că întinderea despăgubirilor ce se impun a fi

acordate trebuie să conducă la repararea prejudiciului moral, cuantumul

acestora urmând a fi stabilit în raport de perioada îndelungată a detenției, de

atingerea adusă de această măsură prestigiului, demnității și de suferințele

fizice și psihice cauzate persoanei reclamantului. Întinderea daunelor morale

trebuie cuantificată în așa fel încât acestea să nu devină o sancțiune excesivă

pentru cel care le-a produs și nici o sursă de îmbogățire pentru cel care le

pretinde.

În raport de

criteriile menționate anterior, Curtea a apreciat că suma de 300.000 euro

stabilită de instanța de fond este excesivă, deoarece această sumă nu mai are

doar valoare de compensare morală pentru atingerea adusă valorilor umane, ci

devine o veritabilă sursă de îmbogățire pentru reclamant, ceea ce este contrar

scopului pentru care admisibilitatea acestor daune a fost recunoscută. De

asemenea, s-a menționat și împrejurarea că reclamantul beneficiază și de

indemnizația stabilită în temeiul Decretului Lege nr. 118/1990, în cuantum de 200

lei/an de detenție, indemnizație care se ridică în prezent la suma de 967 lei

net lunar.

În consecință, Curtea

a apreciat fondată critica formulată de apelantul-pârât privind întinderea

despăgubirii acordate și, urmare a reevaluării circumstanțelor cauzei, în

raport de argumentele de mai sus, a dispus obligarea pârâtului la despăgubiri

în cuantum de 60.000 euro echivalent în RON la data plății, reprezentând daune

morale.

Curtea a respins

motivul de apel susținut de către apelantul pârât, referitor la cheltuielile de

judecată, deoarece lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 221/2009 nu poate

atrage suportarea cheltuielilor de judecată de către reclamant, ci, conform

regulii generale prevăzute de art. 274 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile

cad în sarcina părții care a pierdut procesul, adică în sarcina pârâtului. Prin

sentința apelată, acesta a fost obligat la plata sumei de 1.000 RON cu titlu de

cheltuieli de judecată, constând în onorariul avocatului angajat de reclamant,

sumă care nu este excesivă în raport cu valoarea prejudiciului moral,

complexitatea cauzei și munca depusă de avocat.

Împotriva acestei

decizii, au declarat recurs, în termen legal, reclamantul V.P. și pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală

a Finanțelor Publice Teleorman.

În dezvoltarea

motivelor de recurs formulate, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Teleorman, a

arătat că, având în vedere aspectele reținute de instanța de apel, apreciază că

deși prin sentința atacată a redus cuantumul daunelor morale solicitat de către

intimatul reclamant, despăgubirile acordate sunt tot la nivel excesiv.

Deși instanța de apel

reține că întinderea daunelor morale trebuie cuantificată astfel încât aceasta

să nu devină o sancțiune excesivă pentru cel care le-a produs și sursă de

îmbogățire pentru cel care pretinde, cuantumul acordat de instanță îl consideră

în continuare excesiv, întrucât și această sumă nu mai are doar valoare de

compensare morală pentru atingerea adusă valorilor umane, ci devine o posibilă

sursă de îmbogățire pentru intimatul-pârât, fiind contrar scopului pentru care

a fost emisă Legea nr. 221/2009.

Solicită de asemenea,

ca instanța de recurs să aibă în vedere și împrejurarea că intimatul-reclamant

primește o indemnizație în sumă de 200 lei/an de detenție în temeiul

Decretului-lege nr. 118/1990.

Prin Legea nr.

221/2009, s-a urmărit în principal, ștergerea ope legis a tuturor consecințelor

penale ale condamnărilor cu caracter politic, repunerea în drepturi, în cazul

în care, prin hotărârea de condamnare s-a dispus decăderea din acestea sau

degradarea militară, afirmarea explicită a posibilității instanțelor de

judecată de a acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral dacă se apreciază, în

urma examinării tuturor circumstanțelor cauzelor, că reparația obținută prin

efectul Decretului-Lege nr. 118/1990, modificările și completările ulterioare

și O.U.G. nr. 214/1999 cu modificările și completările ulterioare, nu este

suficientă, și reglementarea unei posibilități speciale de rare a prejudiciului

material produs prin confiscarea unor bunuri ca efect al hotărârii condamnare

cu caracter politic.

Așa cum a motivat și

la instanța de apel, apreciază că datorită naturii lor patrimoniale, o evaluare

exactă, în bani, a daunelor morale nu este posibilă, întinderea despăgubirilor

realizându-se prin apreciere, raportat la elementele de fapt.

Astfel, nu poate fi

susținută ideea unui prejudiciu efectiv și a beneficiului nerealizat în cazul

daunelor morale, unde prejudiciul se localizează la nivelul valorilor

personalității umane, al suferințelor fizice și psihice.

Pentru o cuantificare

obiectivă a acestor despăgubiri, trebuie recunoscută puterea de apreciere a

judecătorilor fondului pe acest aspect.

În consecință,

solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat și motivat, calificarea

deciziei atacate, în sensul de a reanaliza și modifica suma acordată

reclamantului V.P.

În drept, prezentul

recurs se întemeiază pe prevederile art. 299 - 316 din C. proc. civ. și pe

actele normative invocate.

În dezvoltarea

motivelor de recurs formulate, reclamantul V.P. a arătat că hotărârea instanței

de apel este, practic nemotivată,în măsura în care nu cuprinde temeiurile de

fapt și de drept pentru care a fost admisă o cerere de apel și respinsă

cealaltă.

Deși decizia

pronunțată de curtea de apel cuprinde 8 pagini, considerentele sunt de ordin

general, hotărârea necuprinzând temeiurile de fapt și de drept care au format

convingerea instanței de apel. Singurul argument pentru care instanța de apel a

admis apelul declarat de intimatul-pârât și a redus cuantumul despăgubirilor

fiind acela potrivit cu care întinderea despăgubirilor trebuie cuantificată în

așa fel încât acestea să nu devină o sancțiune excesivă pentru cel care le-a

produs și o sursă de îmbogățire pentru cel care le pretinde. Apelul declarat de

el nu a fost analizat și nici nu a fost motivată respingerea lui.

Potrivit disp. art.

261 pct. 5 C. proc. civ. hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de

drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au

înlăturat cererile părților.

Din examinarea

considerentelor deciziei recurate rezultă că aceasta nu este motivată.

Motivarea

propriu-zisă nu cuprinde o analiză a stării de fapt temeiurile pentru care au

fost respinse cererile și apărările sale precum și elementele care au condus

magistratul la o anumită convingere cu privire la situația de fapt.

Această motivare

echivalează, practic, cu o nemotivare a hotărârii, nemotivare sancționată de

disp. art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Motivarea

insuficientă a hotărârilor judecătorești a fost argumentată de Curtea Europeană

a Drepturilor Omului în cauza Albina împotriva României și Boldea împotriva

României drept încălcare a art. 6 alin. (1). S-a reținut că, redarea narativă a

celor reclamate de părți și a celor efectuate de instanță, cu o reproducere

searbădă a textului legal aplicabil, fără o analiză suficientă a stării de fapt

și a mecanismelor incidente, precum și fără a explica elementele ce au dus

magistratul la o anumită convingere cu privire la cele petrecute în realitate,

sunt departe de o argumentare suficientă a hotărârilor judecătorești și

constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Nemotivarea hotărârii

instanței de fond i-a produs o vătămare decurgând din imposibilitatea

criticării hotărârii în măsura în care nu sunt clare temeiurile de fapt și de

drept care au creat magistratului convingerea netemeiniciei cererii sale.

În mod nelegal

instanța de apel a admis apelul declarat de pârât și a respins apelul declarat

de el.

Potrivit art. 5 din

Legea nr. 221/2009, în redactarea în vigoare la introducerea acțiunii și

pronunțarea hotărârii în primă instanță "Orice persoană care a suferit

damnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau a

făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după

decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al

II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la

data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sau acordarea de

despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin

hotărâre de condamnare ca efect al măsurii administrative".

Prin O.U.G. nr. 62

din 30 iunie 2010, Legea nr. 221/2009 a fost modificată și completată în sensul

plafonării cuantumului despăgubirilor și inserării unor criterii, exempli

gratia, cu privire la stabilirea despăgubirilor reprezentând daune morale

pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnărilor cu caracter politic.

Această ordonanță a

fost declarată neconstituțională prin Deciziile 1354 din 20 octombrie 2010, nr.

1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 toate pronunțate

Curtea Constituționala, hotărâri obligatorii pentru instanțe. Astfel, la data

introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009,

modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a

solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii.

În sensul aplicării

principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croația,

paragraful 81).

Cu privire la

evaluarea daunelor morale, această chestiune este complexă în măsura în care

Legea nr. 221/2009, în redactarea anterioară O.U.G. nr. 62/2010, aplicabilă în

cauză, nu cuprinde criterii de cuantificare. În lipsa unor astfel de criterii

legale pe baza cărora să se realizeze o cuantificare obiectivă a daunelor

morale, judecătorul este cel chemat să aprecieze întinderea acestor despăgubiri.

Instanța de apel a

redus cuantumul despăgubirilor solicitate de la suma de 300.000 euro, stabilit

de instanța de fond la 60.000 euro cu unica motivare potrivit căreia aceste

daune au fost stabilite în mod excesiv de prima instanță, devenind o sursă de îmbogățire

pentru el. Mai reține Curtea că, reaprecierea întinderii despăgubirilor s-a

făcut ca urmare a reevaluării circumstanțelor cauzei, fără să se detalieze în

ce constă această reevaluare în condițiile în care se apreciază exact aceleași

circumstanțe enumerate și de tribunal. (Apreciază că această soluție este

nelegală.)

Potrivit disp. art.

998 C. civ. „Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe

acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”.

Prejudiciul moral,

practic, este de neestimat deoarece lezarea libertății, demnității și onoarei

unei persoane nu pot fi evaluate cu exactitate. Intervenția instanței de

judecată în acest sens constituie o nouă ingerință în dreptul persoanei la

aceste valori esențiale ale personalității umane. Cu atât mai mult cu cât,

potrivit reglementarii legale în vigoare (Legea nr. 221/2009), acordarea unor

despăgubiri se face numai în temeiul unei hotărâri judecătorești care se

pronunță ca urmare a unui proces ale cărui dezbaterii presupun retrăirea

suferințelor cauzate de condamnare.

Suma de 400.000 euro

solicitată prin acțiunea introductivă cu titlul de daune morale se apropie de

prejudiciul suferit având în vedere paguba suferită anterior anului 1989 prin

tratamentele inumane, umilință, teroarea, represiunea și prigoana politică la

care a fost supus el și familia sa.

Simpla constatare a

violării drepturilor omului, chiar și legiferată nu constituie prin ea însăși o

satisfacție echitabilă și suficientă.

Acordarea

despăgubirilor bănești pentru daune morale are un caracter de substituție și

compensație pentru consecințele violării drepturilor omului; prin aprecierea

multilaterală a tuturor consecințelor negative ale prejudiciului și ale

implicațiilor acestora se realizează astfel o evaluare a despăgubirii ce

urmează să compenseze prejudiciul și nu o evaluare a prejudiciului ca atare;

evaluarea reparațiilor pentru compensarea prejudiciului moral se face pe baza

unui minim de argumente și de indicii din care să rezulte afectarea drepturilor

personale nepatrimoniale.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului prin jurisprudența sa susține toate criteriile menționate

mai sus pentru evaluarea daunelor morale iar Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, ratificată și de România, prevede la art. 1 obligația respectării

drepturilor omului, așa cum ele sunt definite în această convenție.

Dincolo de

suferințele fizice și traumele psihice dovedite cu prisosință prin proba

testimonială coroborată cu înscrisurile depuse în cauză trebuie avută în vedere

și durata acestor suferințe, care au fost nu numai în perioada de detenție ci

și la eliberarea din închisoare prin urmărirea și supravegherea sa continuă,

chemarea la sediul securității și intimidarea sa, amenințarea permanentă a sa

și a familiei sale cu repercusiuni grave.

Prin urmare

prejudiciile suferite prin condamnarea sa politică suferințele fizice, traumele

psihice, umilirea, izolarea în societate, neajunsurile la locul de muncă,

îmbolnăvirea și decesul părinților ca urmare a suferințelor cauzate de

condamnarea sa, atingerile aduse libertății și demnității ființei umane, toate

acestea impun o reparație morală prin acordarea de despăgubiri. Deși sunt

foarte greu de cuantificat, despăgubirile trebuie să reprezinte o acoperire,

măcar parțială, a prejudiciului încercat de-a lungul a zeci de ani de

suferințe.

Trebuie avută în

vedere împrejurarea că a fost condamnat la o vârsta foarte tânără, de numai 21

de ani, perioada de formare profesională a pierdut-o în închisoare după cum

și-a pierdut toate înscrisurile (fotografii din copilărie, adolescență, caiete

cu însemnării etc.) care îi aminteau de tinerețea dinainte de închisoare.

În toată perioada

detenției a muncit timp de 960 de zile, așa cum rezultă din fișa privind munca

depusă și nu a primit decât o foaie de drum cu ajutorul căreia a ajuns la

eliberare la domiciliu. Răsplata au fost pedepsele frecvente cu carcera cu

regim sever și condițiile inumane de detenție.

Urmărirea,

supravegherea și persecuția nu au încetat nici ulterior punerii sale în

libertate, din înscrisurile pe care le depune în recurs (rapoarte, note

informative, transcrieri ale convorbirilor telefonice etc.) rezultă că

suferințele psihice s-au întins pe parcursul a 30 de ani. Nu se poate aprecia

astfel că, acordarea despăgubirii de 300.000 euro (atât cât a apreciat prima

instanță) este una excesivă iar el s-ar îmbogăți pe seama pârâtului, ai cărui

prepuși l-au supus unui astfel de tratament.

Cuantumul daunelor

morale se stabilește raportat la beneficiarul direct al despăgubirilor și, prin

apreciere, ca urmare a aplicării de către instanțele de judecată a criteriilor

referitoare la perioada în care persoanele care au suferit condamnări cu

caracter politic au fost supuse măsurii privative de libertate, la consecințele

negative suferite de cei în cauză în plan fizic și psihic, importanța valorilor

lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au

percepute consecințele vătămării, măsura în care le-a fost afectată situația

familială, profesională și socială.

Prin Rezoluția nr.

1.096 privind măsurile de lichidare a moștenirii fostelor regimuri totalitare

comuniste din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care se

referă la măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare

comuniste, se prevede în mod expres faptul că măsurile care trebuie luate în

vederea reabilitării victimelor justiției totalitare comuniste trebuie să

stabilească reparații care nu vor fi mai mici decât ale celor condamnați pe

nedrept pentru comiterea de crime. Instanța de apel a apreciat, nemotivat, că

suma de 300.000 euro reprezenta o îmbogățire a sa pe seama intimatului-pârât

fără să se analizeze toate aspectele prejudiciului care i-a fost cauzat, și cu

precădere, după executarea condamnării politice.

Dacă ar fi fost avute

în vedere toate consecințele în plan personal, profesional, familial, moral și

social ale condamnării sale politice din timpul executării pedepsei cât și

ulterior, până în anul 1990 nu s-ar fi putut reduce cuantumul despăgubirilor la

1/5 din suma la care a fost obligat intimatul inițial fără o motivare solidă,

în fapt și în drept a hotărârii pronunțate. I-a produs suferințe retrăirea

anilor de detenție, urmărire și supraveghere evocați în acest proces și nu a

înțeles de ce a mai fost necesar un proces dureros dacă s-a apreciat că erau

suficiente măsurile reparatorii aplicate în temeiul Decretului-lege nr. 8/1990.

În raport de

argumentele ce preced apreciază că despăgubirile solicitate prin acțiunea

introductivă se apropie de o despăgubire echitabilă și solicită admiterea

recursului și modificarea deciziei recurate în sensul stabilirii cuantumului

acestor despăgubiri la nivelul sumei de 400.000 euro.

Își întemeiază

cererea pe disp. art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., art. 998 - 99 C. civ.,

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată că, recursurile sunt nefondate, pentru următoarele argumente:

Procedând la

inserarea textului art. 5 în Legea nr. 221/2009, în forma sa inițială, legiuitorul,

a permis o dezdăunare pecuniară a celor care au suferit cea mai cruntă și

umilitoare degradare a vieții, și anume privarea de libertate, în urma unor

procese desfășurate în absența unor garanții procedurale minime și în baza unor

dispoziții legale incompatibile cu caracterul democratic al unui Stat de Drept.

Legiuitorul nu a

stabilit însă și criteriile în baza cărora se va face aprecierea unor asemenea

suferințe, dar această împrejurare nu poate lăsa liberă calea interpretării

conform căreia, suferința fiind reflecția unei stări sufletești pe care fiecare

persoană o resimte și o trăiește în mod diferit și individual, nu poate fi

cuantificată, doar în scopul de a face, în fapt, inaplicabile dispozițiile art.

5 din Legea nr. 221/2009.

Această așa-zisă imposibilitate

de cuantificare a prejudiciului moral ca urmare a unor arestări și condamnări

politice devine, în realitate, un pretext de a nu aplica o dispoziție legală

sau de a pronunța soluții în care imposibilitatea de cuantificare devine

motivul acordării unor despăgubiri derizorii, ceea ce nu este, desigur, cazul

în prezenta speță.

În toate litigiile,

indiferent că este vorba despre alte litigii civile în care se solicită, ca și

capăt de cerere accesoriu, acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral,

sau de litigii de contencios administrativ, de muncă ori de asigurări sociale,

în ipoteza solicitării de despăgubiri pentru prejudiciu moral suferit de către

reclamant, subzistă dificultăți similare, ceea ce nu înseamnă că instanța se va

orienta întotdeauna spre acordarea de sume derizorii, ci va avea în vedere, la

stabilirea în concret a sumelor, toate circumstanțele specifice speței și

situației personale a reclamantului.

Nimic nu este de

neprețuit, doar că unele împrejurări, prin efectele pe care le produc asupra

ființei umane sunt mai greu de încadrat într-o abordare strict pecuniară.

Astfel, anii de

detenție ai reclamantului, în închisorile regimului comunist, în care nu

exista, decât poate pe hârtie, noțiunea de drepturi ale deținutului, separarea de

familie, suferințele fizice și psihice, nu sunt chestiuni abstracte, ci implică

aprecieri de ordin subiectiv, deși, în cauză, în raport de datele speței,

suferința reclamantului, a fost cât se poate de obiectivă.

Anii de detenție în

care, fără îndoială reclamantul a suportat tot felul de corecții pe care, în

prezent, Curtea Europeană a Drepturilor Omului le apreciază ca fiind tratament

inuman sau degradant, și-au pus amprenta asupra întregii familii.

Nu este de neglijat,

în tot acest context, și excluderea socială pe care au avut a o îndura membrii

familiilor celor care erau trimiși după gratii, în urma unor procese încheiate

cu condamnări politice.

Departe de a

beneficia de spiritul solidarității umane, de sprijinul comunității, părinții,

soțiile și copii unor asemenea condamnați suportau ceea ce se cheamă „oprobiul

public” concretizat prin excluderea din viața socială, piedici în accesul la

educație și formare profesională.

Tribunalul a acordat

reclamantului suma de 300.000 euro, iar Curtea a redus această sumă la 60.000

euro.

Înalta Curte

apreciază că suma acordată de prima instanță este nepotrivit de mare, fără ca,

prin această apreciere, să aibă, vreun moment, intenția de a subestima

suferința și greutățile cu care s-au confruntat reclamantul și familia sa.

Împrejurările care

conturează dreptul acestuia la despăgubiri pentru prejudiciul moral s-au

întâmplat cu destul de mulți ani în urmă, în vreme ce cuantificarea se

realizează în prezent, astfel încât Înalta Curte apreciază că, suma de 60.000

euro acordată de instanța de apel este deopotrivă suficientă și îndestulătoare

pentru a atenua, chiar și parțial, efectele devastatoare pe care detenția

reclamantului le-a avut asupra sa și a familiei sale. La aprecierea acestui

cuantum Înalta Curte are în vedere și împrejurarea că reclamantul beneficiază

de indemnizația stabilită în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.

Nu este astfel

justificată obiecțiunea recurentului-pârât privind așa-zisa sursă de îmbogățire

a reclamantului, în condițiile în care dreptul la despăgubiri materiale pentru

prejudicial moral este recunoscut de lege, iar stabilirea cuantumului acestora

a fost lăsat de legiuitor la aprecierea instanței de judecată.

Înalta Curte constată

a fi nerelevante argumentele recurentului-reclamant referitoare la plafonarea

cuantumului despăgubirilor prin O.U.G. nr. 62/2010 și declararea

neconstituțională a dispozițiilor acestui act normativ, în condițiile în care

instanța de apel nu a reținut ca temei dispozițiile acestui act normativ atunci

când a redus cuantumul despăgubirilor stabilit de prima instanță.

De asemenea este

neîntemeiată critica acestuia întemeiată pe disp. art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., întrucât instanța de apel a confirmat starea de fapt și de drept reținută

de prima instanță, însă a apreciat că suma acordată ca despăgubire este prea

mare raportat la prejudiciul moral suferit de recurent. Întrucât pentru

stabilirea unui prejudiciu moral nu există criterii prestabilite, rămâne la

latitudinea instanței de judecată întinderea prejudiciului și cuantificarea

acestuia.

Sunt considerentele

pentru care Înalta Curte nu reține ca fiind incidente în cauză motivele de

recurs invocate de recurenți motiv pentru care în temeiul disp. art. 312 alin.

(1) C. proc. civ. respinge ambele recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de reclamantul V.P. și de pârâtul Statul Român prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Teleorman împotriva Deciziei civile nr.

647 A din 02 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 octombrie 2011.