ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7158/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Cererea înregistrată sub nr. 3941/87 din 28 decembrie 2009, reclamantul V.P. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 400.000 euro echivalent în RON la cursul BNR din ziua executării, reprezentând daune morale. În motivare, reclamantul a arătat, în esență, că prin Sentința penală nr. 970 din 29 septembrie 1959 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București și Decizia penală nr. 291 din 23 noiembrie 1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare București a fost condamnat la 8 ani închisoare corecțională și 3 ani interdicție corecțională. A executat din această pedeapsă 4 luni, 10 luni și 14 zile în „Arestul Securității” din Rahova - București, Închisoarea Jilava, Colonia de muncă Luciu Giurgeni și Colonia de muncă Strâmba, județul Tulcea.

În perioada executării pedepsei regimul de detenție al închisorilor din România a fost unul de exterminare a deținuților politici, care erau constant bătuți, torturați, batjocoriți, înfometați și lipsiți de asistență medicală în problemele de sănătate pe care le aveau. Reclamantul a susținut că a suferit inimaginabil, fiind bătut și amenințat de către gardieni pentru că nu își realiza normele de muncă, peste puterile lui, în condiții de subnutriție, a fost cazat în camere mici supraaglomerate și neaerisite, nu-și putea asigura igiena elementară (băi la 3 săptămâni cu apă reglată ori prea rece ori prea fierbinte pentru a nu putea fi folosită), nevoile fiziologice erau satisfăcute într-un recipient colectiv din cameră emanând un miros greu de suportat, a fost dus la carceră (o încăpere izolată total, fără lumină, aerisire și cu salamandre în interior), a suferit de foame ca de o boală permanentă, ruinându-și sănătatea.

Ca urmare a arestării a suferit și familia sa, mama orbind, iar tatăl îmbolnăvindu-se de ciroză, decedând amândoi. Soția sa a avut probleme în găsirea unui loc de muncă, neprezentând încredere pentru că era soție de deținut politic și i s-a spus că și fiica sa, studentă, poate suporta consecințe pentru că el nu a acceptat să devină informator al securității. După eliberarea din detenție a fost permanent urmărit, ascultat, supravegheat de securitate, blamat de opinia publică, personalitatea sa fiind marcată din aceste motive, a avut permanent dificultăți în a-și găsi un loc de muncă, sarcinile de serviciu erau mai mari decât ale celorlalți colegi de muncă, iar recunoașterea muncii sale nu se făcea aproape deloc.

Cu privire la condamnarea suferită, a conchis că este o condamnare politică de drept, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009. Aceasta și supravegherea sa de către securitate ulterior punerii în libertate, regimul exterminator la care a fost supus, dezumanizarea și umilințele la care a fost supus i-au creat un prejudiciu care nu poate fi cuantificat. A apreciat că prezumția cauzării prejudiciului pe care o instituie legea coroborată cu înscrisurile depuse și celelalte probe pe care le va administra, pot conduce la stabilirea cuantumului unor daune morale, astfel încât, statul, ai cărui reprezentanți i-au cauzat suferințele, să fie obligat să repare prejudiciul care i-a fost produs.

Prin Sentința civilă nr. 54 din 22 martie 2010, Tribunalul Teleorman, secția civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamant și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 300.000 euro, echivalent în lei la data plății, cu titlu de daune morale, precum și suma de 1.000 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, în cauză, s-a probat pe deplin, cu înscrisurile depuse la dosar și cu depozițiile martorilor audiați, că reclamantul a fost condamnat pentru motive politice, aducându-se atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și privat de libertate aproape 5 ani în închisorile și coloniile de muncă din România comunistă, timp în care, prin tratamentul inuman aplicat au continuat să-i fie încălcate aceleași drepturi și libertăți, i s-au produs daune sănătății fizice și traume psihice care au persistat și după eliberarea din detenție, ba chiar i-au fost amplificate prin hărțuirea continuă de către organele statale cu atribuții în domeniu, amenințări la adresa familiei, neajunsuri la locul de muncă și izolare în societate.

Atingerile aduse libertății, suferințele fizice și psihice impun o reparație morală, prin acordarea de despăgubiri. Evident că evaluarea cuantumului acestora presupune o doză de aproximare, neexistând nicăieri criterii de stabilire precisă a daunelor. Totuși având în vedere importanța valorilor sociale și individuale lezate (libertate, conștiință), consecințele negative suferite de reclamant (chinuri fizice, înfometare, ruinarea sănătății) traumele psihice suferite (hărțuire permanentă în timpul executării pedepsei și mai ales în detenție) ținând seama și de faptul că reclamantul primește o indemnizație acordată conform Decretului-lege nr. 118/1990, tribunalul a apreciat ca fiind necesară și suficientă suma de 300.000 euro.

Deși suma pretinsă prin acțiune este mai mare, tribunalul, recunoscând dreptul la reparație și cuantificând despăgubirea, a urmărit să evite ca suferința reclamantului să se transforme într-o sursă de îmbogățire fără just temei, în dauna statului. Împotriva acestei sentințe au declarat apel, în termenul prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ., pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și reclamantul V.P.

Prin Decizia civilă nr. 647A din 02 noiembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant V.P.; a admis apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Teleorman; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 60.000 euro, echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune morale și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Primul motiv de apel susținut de apelantul pârât urmează a fi respins. Prin încheierea din 15 februarie 2010 tribunalul s-a pronunțat asupra excepției inadmisibilității invocată de pârât, pe care a respins-o cu motivarea că reclamantul a fost condamnat în baza art. 209 pct. 1 C. pen.

anterior, pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale, iar potrivit art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, condamnarea este prezumată ca având caracter politic, nemaifiind necesară promovarea unei cereri separate pentru constatarea caracterului politic al condamnării. Această soluție este corectă și este dată cu respectarea prevederilor legale, excepția inadmisibilității cererii de despăgubiri fiind, în mod evident, nefondată, în raport de prevederile clare ale art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care stabilesc caracterul politic al condamnării atunci când aceasta a fost dispusă în baza art. 209 pct. 1 C. pen. din 1936, republicat în 1948, cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit art. 1 alin. (4) și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, constatarea caracterului politic al condamnării de către instanța de judecată, în cadrul unei cereri distincte formulate în acest sens, este necesară doar în situația condamnărilor prevăzute la art. 1 alin. (3) din aceeași lege, nu și în cazurile enumerate la alin. (2) al aceluiași articol (în aceste cazuri caracterul politic al condamnării fiind prezumat prin lege). În ceea ce privește cuantumul daunelor morale, critica apelantului-pârât cu privire la cuantumul exagerat al acestora urmează a fi admisă. De asemenea, Curtea consideră neîntemeiată critica apelantului reclamant în ceea ce privește cuantumul prea redus al daunelor morale, pentru considerentele ce urmează: În absența unor criterii legale pe baza cărora să se realizeze o cuantificare obiectivă a daunelor morale, trebuie recunoscută puterea de apreciere a judecătorilor fondului pe acest aspect.

Jurisprudența are, în această materie, putere creatoare, fiind chemată să se pronunțe, în condițiile în care dispozițiile Legii nr. 221/2009, în vigoare la data sesizării instanței de fond, nu oferă criterii stricte de cuantificare a daunelor. În situația daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă, în bani, a acestora nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere, raportat la elementele de fapt. La stabilirea cuantumului daunelor morale, ce constă generic în atingerea adusă valorilor ce definesc personalitatea umană, se au în vedere consecințele negative, suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către victimă.

În speță, reclamantul a fost condamnat prin Decizia penală nr. 2917 din 23 noiembrie 1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militară București la 8 ani închisoare corecțională și 3 ani interdicție corecțională, pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale, în baza art. 209 alin. (3) C. pen. anterior, reținându-se că a făcut parte dintr-o organizație contrarevoluționară ce avea drept scop răsturnarea regimului democrat popular din RPR, că a participat la ședințe și a luat cunoștință de scopurile acestei organizații, declarându-se de acord cu ele.

Reclamantul a executat efectiv pedeapsa de 4 ani 10 luni și 14 zile, fiind eliberat din Colonia de muncă Strâmba, jud. Tulcea, la 25 iunie 1964. Din înscrisurile depuse la dosar reiese că reclamantul a fost deținut, mai întâi, în arestul securității din București, până în septembrie 1959, din 25 septembrie 1959 până în mai 1960 la închisoarea Jilava, din mai 1960 și până în vara anului 1963 în Colonia de muncă Luciu, Giurgeni, iar ulterior, până la eliberare, în Colonia de muncă Strâmba, jud. Tulcea. Condamnarea reclamantului și executarea pedepsei în condițiile deja cunoscute ale penitenciarelor și coloniilor de muncă din timpul regimului comunist i-au produs acestuia suferințe morale și fizice, de natură să-i lezeze demnitatea, onoarea și sănătatea fizică.

În acest sens sunt declarațiile martorilor C.V. și B.C., audiați în fața primei instanțe, martorii fiind deținuți împreună cu reclamantul în Colonia de muncă de la Giurgeni. Curtea a luat în considerare, la aprecierea cuantumului despăgubirilor morale solicitate de reclamant, durata detenției și intensitatea suferințelor fizice și psihice suportate de cel deținut, prin raportare la condițiile de detenție dovedite prin declarațiile martorilor, dar și cele ce se regăsesc în ampla lucrare cu caracter istoric și documentar intitulată „Dicționarul penitenciarelor din România Comunistă (1945 - 1967)”, apărută la Editura Polirom în anul 2008, sub egida Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România (aflat în subordinea Guvernului României), lucrare care descrie în amănunt, pe baza unor date, documente și mărturii, acțiunile care au lezat drepturile și libertățile omului în anii regimului comunist.

La dosarul cauzei a fost depus un extras din această lucrare, referitor la centrul de anchetă al securității din Calea Rahovei și Penitenciarul Jilava, din care rezultă metodele de represiune folosite în aceste locuri de detenție. Nu a existat niciun motiv pentru a crede că reclamantul ar fi fost supus unui regim de detenție mai blând.

Prin raportare la împrejurările care rezultă din acest document cu valoare științifică, precum și la datele concrete ale cauzei, având în vedere și celelalte dovezi administrate în cauză (înscrisuri eliberate de CNSAS, declarația martorului R.A.) referitoare la presiunea psihică la care a fost supus reclamantul după eliberare, Curtea a apreciat că întinderea despăgubirilor ce se impun a fi acordate trebuie să conducă la repararea prejudiciului moral, cuantumul acestora urmând a fi stabilit în raport de perioada îndelungată a detenției, de atingerea adusă de această măsură prestigiului, demnității și de suferințele fizice și psihice cauzate persoanei reclamantului. Întinderea daunelor morale trebuie cuantificată în așa fel încât acestea să nu devină o sancțiune excesivă pentru cel care le-a produs și nici o sursă de îmbogățire pentru cel care le pretinde.

În raport de criteriile menționate anterior, Curtea a apreciat că suma de 300.000 euro stabilită de instanța de fond este excesivă, deoarece această sumă nu mai are doar valoare de compensare morală pentru atingerea adusă valorilor umane, ci devine o veritabilă sursă de îmbogățire pentru reclamant, ceea ce este contrar scopului pentru care admisibilitatea acestor daune a fost recunoscută. De asemenea, s-a menționat și împrejurarea că reclamantul beneficiază și de indemnizația stabilită în temeiul Decretului Lege nr. 118/1990, în cuantum de 200 lei/an de detenție, indemnizație care se ridică în prezent la suma de 967 lei net lunar. În consecință, Curtea a apreciat fondată critica formulată de apelantul-pârât privind întinderea despăgubirii acordate și, urmare a reevaluării circumstanțelor cauzei, în raport de argumentele de mai sus, a dispus obligarea pârâtului la despăgubiri în cuantum de 60.000 euro echivalent în RON la data plății, reprezentând daune morale.

Curtea a respins motivul de apel susținut de către apelantul pârât, referitor la cheltuielile de judecată, deoarece lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 221/2009 nu poate atrage suportarea cheltuielilor de judecată de către reclamant, ci, conform regulii generale prevăzute de art. 274 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile cad în sarcina părții care a pierdut procesul, adică în sarcina pârâtului. Prin sentința apelată, acesta a fost obligat la plata sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariul avocatului angajat de reclamant, sumă care nu este excesivă în raport cu valoarea prejudiciului moral, complexitatea cauzei și munca depusă de avocat. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal, reclamantul V.P.

și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Teleorman. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Teleorman, a arătat că, având în vedere aspectele reținute de instanța de apel, apreciază că deși prin sentința atacată a redus cuantumul daunelor morale solicitat de către intimatul reclamant, despăgubirile acordate sunt tot la nivel excesiv.

Deși instanța de apel reține că întinderea daunelor morale trebuie cuantificată astfel încât aceasta să nu devină o sancțiune excesivă pentru cel care le-a produs și sursă de îmbogățire pentru cel care pretinde, cuantumul acordat de instanță îl consideră în continuare excesiv, întrucât și această sumă nu mai are doar valoare de compensare morală pentru atingerea adusă valorilor umane, ci devine o posibilă sursă de îmbogățire pentru intimatul-pârât, fiind contrar scopului pentru care a fost emisă Legea nr. 221/2009. Solicită de asemenea, ca instanța de recurs să aibă în vedere și împrejurarea că intimatul-reclamant primește o indemnizație în sumă de 200 lei/an de detenție în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.

Prin Legea nr. 221/2009, s-a urmărit în principal, ștergerea ope legis a tuturor consecințelor penale ale condamnărilor cu caracter politic, repunerea în drepturi, în cazul în care, prin hotărârea de condamnare s-a dispus decăderea din acestea sau degradarea militară, afirmarea explicită a posibilității instanțelor de judecată de a acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral dacă se apreciază, în urma examinării tuturor circumstanțelor cauzelor, că reparația obținută prin efectul Decretului-Lege nr. 118/1990, modificările și completările ulterioare și O.U.G. nr. 214/1999 cu modificările și completările ulterioare, nu este suficientă, și reglementarea unei posibilități speciale de rare a prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri ca efect al hotărârii condamnare cu caracter politic.

Așa cum a motivat și la instanța de apel, apreciază că datorită naturii lor patrimoniale, o evaluare exactă, în bani, a daunelor morale nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere, raportat la elementele de fapt. Astfel, nu poate fi susținută ideea unui prejudiciu efectiv și a beneficiului nerealizat în cazul daunelor morale, unde prejudiciul se localizează la nivelul valorilor personalității umane, al suferințelor fizice și psihice. Pentru o cuantificare obiectivă a acestor despăgubiri, trebuie recunoscută puterea de apreciere a judecătorilor fondului pe acest aspect. În consecință, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat și motivat, calificarea deciziei atacate, în sensul de a reanaliza și modifica suma acordată reclamantului V.P.

În drept, prezentul recurs se întemeiază pe prevederile art. 299 - 316 din C. proc. civ. și pe actele normative invocate. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, reclamantul V.P. a arătat că hotărârea instanței de apel este, practic nemotivată,în măsura în care nu cuprinde temeiurile de fapt și de drept pentru care a fost admisă o cerere de apel și respinsă cealaltă. Deși decizia pronunțată de curtea de apel cuprinde 8 pagini, considerentele sunt de ordin general, hotărârea necuprinzând temeiurile de fapt și de drept care au format convingerea instanței de apel. Singurul argument pentru care instanța de apel a admis apelul declarat de intimatul-pârât și a redus cuantumul despăgubirilor fiind acela potrivit cu care întinderea despăgubirilor trebuie cuantificată în așa fel încât acestea să nu devină o sancțiune excesivă pentru cel care le-a produs și o sursă de îmbogățire pentru cel care le pretinde.

Apelul declarat de el nu a fost analizat și nici nu a fost motivată respingerea lui. Potrivit disp. art. 261 pct. 5 C. proc. civ. hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Din examinarea considerentelor deciziei recurate rezultă că aceasta nu este motivată. Motivarea propriu-zisă nu cuprinde o analiză a stării de fapt temeiurile pentru care au fost respinse cererile și apărările sale precum și elementele care au condus magistratul la o anumită convingere cu privire la situația de fapt. Această motivare echivalează, practic, cu o nemotivare a hotărârii, nemotivare sancționată de disp.

art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Motivarea insuficientă a hotărârilor judecătorești a fost argumentată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Albina împotriva României și Boldea împotriva României drept încălcare a art. 6 alin. (1). S-a reținut că, redarea narativă a celor reclamate de părți și a celor efectuate de instanță, cu o reproducere searbădă a textului legal aplicabil, fără o analiză suficientă a stării de fapt și a mecanismelor incidente, precum și fără a explica elementele ce au dus magistratul la o anumită convingere cu privire la cele petrecute în realitate, sunt departe de o argumentare suficientă a hotărârilor judecătorești și constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Nemotivarea hotărârii instanței de fond i-a produs o vătămare decurgând din imposibilitatea criticării hotărârii în măsura în care nu sunt clare temeiurile de fapt și de drept care au creat magistratului convingerea netemeiniciei cererii sale. În mod nelegal instanța de apel a admis apelul declarat de pârât și a respins apelul declarat de el.

Potrivit art. 5 din Legea nr. 221/2009, în redactarea în vigoare la introducerea acțiunii și pronunțarea hotărârii în primă instanță "Orice persoană care a suferit damnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sau acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare ca efect al măsurii administrative". Prin O.U.G.

nr. 62 din 30 iunie 2010, Legea nr. 221/2009 a fost modificată și completată în sensul plafonării cuantumului despăgubirilor și inserării unor criterii, exempli gratia, cu privire la stabilirea despăgubirilor reprezentând daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnărilor cu caracter politic. Această ordonanță a fost declarată neconstituțională prin Deciziile 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 toate pronunțate Curtea Constituționala, hotărâri obligatorii pentru instanțe. Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii.

În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croația, paragraful 81). Cu privire la evaluarea daunelor morale, această chestiune este complexă în măsura în care Legea nr. 221/2009, în redactarea anterioară O.U.G. nr. 62/2010, aplicabilă în cauză, nu cuprinde criterii de cuantificare. În lipsa unor astfel de criterii legale pe baza cărora să se realizeze o cuantificare obiectivă a daunelor morale, judecătorul este cel chemat să aprecieze întinderea acestor despăgubiri. Instanța de apel a redus cuantumul despăgubirilor solicitate de la suma de 300.000 euro, stabilit de instanța de fond la 60.000 euro cu unica motivare potrivit căreia aceste daune au fost stabilite în mod excesiv de prima instanță, devenind o sursă de îmbogățire pentru el.

Mai reține Curtea că, reaprecierea întinderii despăgubirilor s-a făcut ca urmare a reevaluării circumstanțelor cauzei, fără să se detalieze în ce constă această reevaluare în condițiile în care se apreciază exact aceleași circumstanțe enumerate și de tribunal. (Apreciază că această soluție este nelegală.) Potrivit disp. art. 998 C. civ. „Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”. Prejudiciul moral, practic, este de neestimat deoarece lezarea libertății, demnității și onoarei unei persoane nu pot fi evaluate cu exactitate. Intervenția instanței de judecată în acest sens constituie o nouă ingerință în dreptul persoanei la aceste valori esențiale ale personalității umane.

Cu atât mai mult cu cât, potrivit reglementarii legale în vigoare (Legea nr. 221/2009), acordarea unor despăgubiri se face numai în temeiul unei hotărâri judecătorești care se pronunță ca urmare a unui proces ale cărui dezbaterii presupun retrăirea suferințelor cauzate de condamnare. Suma de 400.000 euro solicitată prin acțiunea introductivă cu titlul de daune morale se apropie de prejudiciul suferit având în vedere paguba suferită anterior anului 1989 prin tratamentele inumane, umilință, teroarea, represiunea și prigoana politică la care a fost supus el și familia sa. Simpla constatare a violării drepturilor omului, chiar și legiferată nu constituie prin ea însăși o satisfacție echitabilă și suficientă.

Acordarea despăgubirilor bănești pentru daune morale are un caracter de substituție și compensație pentru consecințele violării drepturilor omului; prin aprecierea multilaterală a tuturor consecințelor negative ale prejudiciului și ale implicațiilor acestora se realizează astfel o evaluare a despăgubirii ce urmează să compenseze prejudiciul și nu o evaluare a prejudiciului ca atare; evaluarea reparațiilor pentru compensarea prejudiciului moral se face pe baza unui minim de argumente și de indicii din care să rezulte afectarea drepturilor personale nepatrimoniale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin jurisprudența sa susține toate criteriile menționate mai sus pentru evaluarea daunelor morale iar Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată și de România, prevede la art. 1 obligația respectării drepturilor omului, așa cum ele sunt definite în această convenție.

Dincolo de suferințele fizice și traumele psihice dovedite cu prisosință prin proba testimonială coroborată cu înscrisurile depuse în cauză trebuie avută în vedere și durata acestor suferințe, care au fost nu numai în perioada de detenție ci și la eliberarea din închisoare prin urmărirea și supravegherea sa continuă, chemarea la sediul securității și intimidarea sa, amenințarea permanentă a sa și a familiei sale cu repercusiuni grave. Prin urmare prejudiciile suferite prin condamnarea sa politică suferințele fizice, traumele psihice, umilirea, izolarea în societate, neajunsurile la locul de muncă, îmbolnăvirea și decesul părinților ca urmare a suferințelor cauzate de condamnarea sa, atingerile aduse libertății și demnității ființei umane, toate acestea impun o reparație morală prin acordarea de despăgubiri.

Deși sunt foarte greu de cuantificat, despăgubirile trebuie să reprezinte o acoperire, măcar parțială, a prejudiciului încercat de-a lungul a zeci de ani de suferințe. Trebuie avută în vedere împrejurarea că a fost condamnat la o vârsta foarte tânără, de numai 21 de ani, perioada de formare profesională a pierdut-o în închisoare după cum și-a pierdut toate înscrisurile (fotografii din copilărie, adolescență, caiete cu însemnării etc.) care îi aminteau de tinerețea dinainte de închisoare. În toată perioada detenției a muncit timp de 960 de zile, așa cum rezultă din fișa privind munca depusă și nu a primit decât o foaie de drum cu ajutorul căreia a ajuns la eliberare la domiciliu. Răsplata au fost pedepsele frecvente cu carcera cu regim sever și condițiile inumane de detenție.

Urmărirea, supravegherea și persecuția nu au încetat nici ulterior punerii sale în libertate, din înscrisurile pe care le depune în recurs (rapoarte, note informative, transcrieri ale convorbirilor telefonice etc.) rezultă că suferințele psihice s-au întins pe parcursul a 30 de ani. Nu se poate aprecia astfel că, acordarea despăgubirii de 300.000 euro (atât cât a apreciat prima instanță) este una excesivă iar el s-ar îmbogăți pe seama pârâtului, ai cărui prepuși l-au supus unui astfel de tratament.

Cuantumul daunelor morale se stabilește raportat la beneficiarul direct al despăgubirilor și, prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanțele de judecată a criteriilor referitoare la perioada în care persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic au fost supuse măsurii privative de libertate, la consecințele negative suferite de cei în cauză în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au percepute consecințele vătămării, măsura în care le-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

Prin Rezoluția nr. 1.096 privind măsurile de lichidare a moștenirii fostelor regimuri totalitare comuniste din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care se referă la măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste, se prevede în mod expres faptul că măsurile care trebuie luate în vederea reabilitării victimelor justiției totalitare comuniste trebuie să stabilească reparații care nu vor fi mai mici decât ale celor condamnați pe nedrept pentru comiterea de crime. Instanța de apel a apreciat, nemotivat, că suma de 300.000 euro reprezenta o îmbogățire a sa pe seama intimatului-pârât fără să se analizeze toate aspectele prejudiciului care i-a fost cauzat, și cu precădere, după executarea condamnării politice.

Dacă ar fi fost avute în vedere toate consecințele în plan personal, profesional, familial, moral și social ale condamnării sale politice din timpul executării pedepsei cât și ulterior, până în anul 1990 nu s-ar fi putut reduce cuantumul despăgubirilor la 1/5 din suma la care a fost obligat intimatul inițial fără o motivare solidă, în fapt și în drept a hotărârii pronunțate. I-a produs suferințe retrăirea anilor de detenție, urmărire și supraveghere evocați în acest proces și nu a înțeles de ce a mai fost necesar un proces dureros dacă s-a apreciat că erau suficiente măsurile reparatorii aplicate în temeiul Decretului-lege nr. 8/1990. În raport de argumentele ce preced apreciază că despăgubirile solicitate prin acțiunea introductivă se apropie de o despăgubire echitabilă și solicită admiterea recursului și modificarea deciziei recurate în sensul stabilirii cuantumului acestor despăgubiri la nivelul sumei de 400.000 euro.

Își întemeiază cererea pe disp. art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., art. 998 - 99 C. civ., Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că, recursurile sunt nefondate, pentru următoarele argumente: Procedând la inserarea textului art. 5 în Legea nr. 221/2009, în forma sa inițială, legiuitorul, a permis o dezdăunare pecuniară a celor care au suferit cea mai cruntă și umilitoare degradare a vieții, și anume privarea de libertate, în urma unor procese desfășurate în absența unor garanții procedurale minime și în baza unor dispoziții legale incompatibile cu caracterul democratic al unui Stat de Drept.

Legiuitorul nu a stabilit însă și criteriile în baza cărora se va face aprecierea unor asemenea suferințe, dar această împrejurare nu poate lăsa liberă calea interpretării conform căreia, suferința fiind reflecția unei stări sufletești pe care fiecare persoană o resimte și o trăiește în mod diferit și individual, nu poate fi cuantificată, doar în scopul de a face, în fapt, inaplicabile dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009. Această așa-zisă imposibilitate de cuantificare a prejudiciului moral ca urmare a unor arestări și condamnări politice devine, în realitate, un pretext de a nu aplica o dispoziție legală sau de a pronunța soluții în care imposibilitatea de cuantificare devine motivul acordării unor despăgubiri derizorii, ceea ce nu este, desigur, cazul în prezenta speță.

În toate litigiile, indiferent că este vorba despre alte litigii civile în care se solicită, ca și capăt de cerere accesoriu, acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral, sau de litigii de contencios administrativ, de muncă ori de asigurări sociale, în ipoteza solicitării de despăgubiri pentru prejudiciu moral suferit de către reclamant, subzistă dificultăți similare, ceea ce nu înseamnă că instanța se va orienta întotdeauna spre acordarea de sume derizorii, ci va avea în vedere, la stabilirea în concret a sumelor, toate circumstanțele specifice speței și situației personale a reclamantului. Nimic nu este de neprețuit, doar că unele împrejurări, prin efectele pe care le produc asupra ființei umane sunt mai greu de încadrat într-o abordare strict pecuniară.

Astfel, anii de detenție ai reclamantului, în închisorile regimului comunist, în care nu exista, decât poate pe hârtie, noțiunea de drepturi ale deținutului, separarea de familie, suferințele fizice și psihice, nu sunt chestiuni abstracte, ci implică aprecieri de ordin subiectiv, deși, în cauză, în raport de datele speței, suferința reclamantului, a fost cât se poate de obiectivă. Anii de detenție în care, fără îndoială reclamantul a suportat tot felul de corecții pe care, în prezent, Curtea Europeană a Drepturilor Omului le apreciază ca fiind tratament inuman sau degradant, și-au pus amprenta asupra întregii familii. Nu este de neglijat, în tot acest context, și excluderea socială pe care au avut a o îndura membrii familiilor celor care erau trimiși după gratii, în urma unor procese încheiate cu condamnări politice.

Departe de a beneficia de spiritul solidarității umane, de sprijinul comunității, părinții, soțiile și copii unor asemenea condamnați suportau ceea ce se cheamă „oprobiul public” concretizat prin excluderea din viața socială, piedici în accesul la educație și formare profesională. Tribunalul a acordat reclamantului suma de 300.000 euro, iar Curtea a redus această sumă la 60.000 euro. Înalta Curte apreciază că suma acordată de prima instanță este nepotrivit de mare, fără ca, prin această apreciere, să aibă, vreun moment, intenția de a subestima suferința și greutățile cu care s-au confruntat reclamantul și familia sa.

Împrejurările care conturează dreptul acestuia la despăgubiri pentru prejudiciul moral s-au întâmplat cu destul de mulți ani în urmă, în vreme ce cuantificarea se realizează în prezent, astfel încât Înalta Curte apreciază că, suma de 60.000 euro acordată de instanța de apel este deopotrivă suficientă și îndestulătoare pentru a atenua, chiar și parțial, efectele devastatoare pe care detenția reclamantului le-a avut asupra sa și a familiei sale. La aprecierea acestui cuantum Înalta Curte are în vedere și împrejurarea că reclamantul beneficiază de indemnizația stabilită în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990. Nu este astfel justificată obiecțiunea recurentului-pârât privind așa-zisa sursă de îmbogățire a reclamantului, în condițiile în care dreptul la despăgubiri materiale pentru prejudicial moral este recunoscut de lege, iar stabilirea cuantumului acestora a fost lăsat de legiuitor la aprecierea instanței de judecată.

Înalta Curte constată a fi nerelevante argumentele recurentului-reclamant referitoare la plafonarea cuantumului despăgubirilor prin O.U.G. nr. 62/2010 și declararea neconstituțională a dispozițiilor acestui act normativ, în condițiile în care instanța de apel nu a reținut ca temei dispozițiile acestui act normativ atunci când a redus cuantumul despăgubirilor stabilit de prima instanță. De asemenea este neîntemeiată critica acestuia întemeiată pe disp. art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a confirmat starea de fapt și de drept reținută de prima instanță, însă a apreciat că suma acordată ca despăgubire este prea mare raportat la prejudiciul moral suferit de recurent. Întrucât pentru stabilirea unui prejudiciu moral nu există criterii prestabilite, rămâne la latitudinea instanței de judecată întinderea prejudiciului și cuantificarea acestuia.

Sunt considerentele pentru care Înalta Curte nu reține ca fiind incidente în cauză motivele de recurs invocate de recurenți motiv pentru care în temeiul disp. art. 312 alin. (1) C. proc. civ. respinge ambele recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul V.P. și de pârâtul Statul Român prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Teleorman împotriva Deciziei civile nr. 647 A din 02 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 octombrie 2011.