ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3155/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 2371/116/2010 pe rolul Tribunalului Călărași, reclamantele S.S.M. și G.E. au chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor București, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 la plata sumei de 1.500.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru perioada de 10 ani pe care tatăl și soțul reclamantelor a petrecut-o în închisorile comuniste, precum și pentru perioada de 24 de luni cât a avut domiciliu obligatoriu. În motivare, s-a arătat că prin Sentința penală nr. 278/1956 G.T.

a fost condamnat la 10 ani detențiunea grea, 5 ani degradare civică, confiscarea averii personale pentru crima de activitate intensă contra clasei muncitoare și mișcării revoluționare, faptă prevăzută și sancționată de art. 139 pct. l alin. (2) C. pen., pedeapsa fiind executată în Penitenciarul Jilava, Penitenciarul Făgăraș și Gherla, iar după punerea în libertate la 26 mai 1961 i s-a stabilit domiciliul obligatoriu 24 luni, prin dispoziția 16149 din 18 mai 1961 a M.A.I., în comuna Rublea, Raionul Brăila, jud. Galați. Reclamantele au mai arătat că având în vedere dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 măsura luată în baza dispozițiilor art. 193 C. pen.

reprezintă de drept condamnare cu caracter politic și suma solicitată cu titlu de daune morale prin acțiune reprezintă o „reparație pecuniară rezonabilă" pentru traumele la care defunctul a fost supus fiind cunoscut că deținuții nu beneficiau de asistență medicală, celulele nu erau încălzite, mâncarea insuficientă și slabă caloric, erau supuși unui regim de izolare și agresiune fizică, bătăile fiind greu de suportat, mulți dintre deținuți nu au putut supraviețui acestor orori. Prin Sentința civilă nr. 3143 din 15 noiembrie 2010 Tribunalul Călărași, secția civilă, a respins acțiunea formulată de reclamante. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamantele și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, text ce a fost modificat prin O.U.G.

nr. 62/2010, stabilindu-se o limitare a cuantumului despăgubirilor. Tribunalul a reținut că s-a pronunțat o soluție de respingere a acțiunii formulate de reclamante având în vedere că la momentul pronunțării prezentei sentințe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, atât în formă nemodificată cât și art. 1 pct. l din O.U.G. nr. 662/2010 care a modificat acest articol, au fost declarate neconstituționale prin deciziile 1354 din 20 octombrie 2010 și nr.1358 din 21 octombrie 2010 pronunțate de Curtea Constituțională. Pentru a pronunța această soluție s-a avut în vedere faptul că, declararea ca fiind neconstituțional a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 are ca efect neaplicarea acestui text de lege ceea ce face că acțiunea reclamantelor să fie lipsită de temei legal.

Prin decizia civilă nr. 353/ A din 30 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul declarat de reclamantele S.S.M. și G.E. Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale (publicată în M. Of. Partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010) a fost admisă excepția de neconstituționalitate referitoare la dispozițiile art. 1 pct. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și pentru suspendarea aplicării unor dispoziții din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente.

Prin decizia nr. 1360 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale (publicată în M. Of. Partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010) a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989. De asemenea, prin decizia nr. 1358 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale (publicată în M. Of.

Partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010) a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989. Deciziile Curții Constituționale produc efecte juridice erga omnes, iar dispozițiile legale constatate ca neconstituționale își încetează efectele juridice în termen de 45 de zile de la data publicării acestora, dacă în acest interval Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile constatate neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, actele normative constatate ca neconstituționale sunt suspendate de drept.

Prin această decizie, Curtea Constituțională a constatat că nu se poate concluziona în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă existența vreunei obligații a statului de a acorda aceste despăgubiri, iar legiuitorul român după data de 22 decembrie 1989, a adoptat Decretul-lege nr. 118/1990, cât și Legea nr. 221/2009 în acest scop. În acest sens, există două norme juridice, respectiv art. 4 din Decretul Lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu aceeași finalitate.

Prin decizia nr. 1360 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, s-a reținut că despăgubirile pentru daune morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale, cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative, ori despăgubirile prevăzute de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. În raport de aceste considerente, instanța de apel a constatat că reclamantele puteau beneficia de despăgubiri morale în temeiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dar în situația în care acest text de lege a fost declarat neconstituțional, temeiul juridic ce justifica acordarea acestor daune, nu mai există, și în consecință, a respins apelul ca nefondat.

Împotriva deciziei nr. 353/ A din 30 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs, în termen legal, reclamantele S.S.M. și G.E., criticând-o ca nelegală, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii și admiterea în totalitate a acțiunii, așa cum a fost formulată. În dezvoltarea criticilor, reclamantele au arătat următoarele: La momentul declarării ca neconstituțional a prevederilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 cererea de chemare în judecată fusese deja promovată, astfel că la data introducerii acțiunii dispoziția legală invocată se afla în vigoare. Consideră că hotărârea recurată este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, având în vedere constituționalitatea Legii nr. 221/2009 la momentul introducerii cererii și prevederile internaționale în materie.

Astfel, recurentele reclamante arată că la data introducerii acțiunii, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, motiv pentru care legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. în sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza Blecic versus Croația, paragraful 81). Consideră că legea trebuie interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparație și de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.

O altă critică adusă hotărârii atacate constă în aprecierea eronată a conținutului probelor ca și interpretarea temeiurilor de drept pe care recurentele reclamante și-au întemeiat cererea. Mai arată că legea prevede acordarea de drepturi și reafirmă în vederea asigurării unui cadru normativ complet și coerent, posibilitatea obținerii unor despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiție garantat de Codul civil, de Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1996, Rezoluția nr. 1481/2006, Rezoluția nr. 40/34/1985, art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care primează.

Aplicarea deciziei nr. 1358/2010 și 1360/2010 ale Curții Constituționale prezentului litigiu a dus la încălcarea pactelor și tratatelor privitoare/ la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât instanța este obligată să dea prioritate reglementarilor internaționale, respectând astfel dispozițiile art. 20 din Constituția României. Așa cum reglementările internaționale au întâietate în fata celor interne, inclusiv în fata Constituției României, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate față de cele ale Curții Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțele de judecată.

Prin întâmpinarea depusă, intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș a solicitat respingerea ca netemeinic și nelegal a recursului reclamantelor, arătând că Legea nr. 221/2009 invocată de recurenți ca și temei de drept a rămas fără efecte juridice, deoarece Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepțiilor de neconstituționalitate a Legii nr. 221/2009 și ale Legii nr. 62/2010 de modificare și completare a Legii nr. 221/2009 prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, fiind declarate neconstituționale prevederile art. 1 pct. 1 și ar. II din actele normative menționate, precum și prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, unde s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

De asemenea, invocă și dispozițiile Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțate în Dosarul nr. 14/2011 de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a statuat că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța retine următoarele: În motivarea recursului, reclamantele au susținut că decizia Curții de Apel București este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, criticile formulate sub acest aspect încadrându-se în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

Problema de drept care se pune în speță este dacă textul de lege al art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Conform art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții se regăsesc și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege, printr-o decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens, aspect invocat în cauză și de către recurente. Această problemă de drept a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 789 din 07 noiembrie 2011, obligatorie pentru instanțe de la data publicării, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ. Astfel, Înalta Curte a stabilit că decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată, la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă, prin care se recunoștea dreptul persoanelor interesate la despăgubiri pentru prejudicial moral suferit.

Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință, astfel cum corect a apreciat și instanța de apel, inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nune), iar nu și pentru trecut (ex tune).

Fiind incidență o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, invocat chiar de reclamantele din prezenta cauză, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în ipoteza unui act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).

Trebuie să se facă, astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere. Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă, situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ. Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială si succesorii acestora).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat anterior și contrar opiniei recurentelor, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantele beneficiau de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamantele S.S.M.

și G.E., norma juridică pe care aceștia se întemeiau nu mai exista, prin declararea ei ca neconstituțională, și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese. Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun ” al reclamantelor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive, care să le fi confirmat acestora dreptul de creanță.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv, la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.” Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în Monitorul Oficial, la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 30 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, înalta Curte consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantelor și nici nu le-a fost afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice. În cauză, nu este fondată nici critica recurentelor reclamante privind încălcarea art. 14 din Convenție, care interzice discriminarea. Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamantele S.S.M.

și G.E. nu beneficiau de o hotărâre definitivă, care să le confirme dreptul la despăgubiri morale. În acest context, trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Or, în această materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit.

Izvorul pretinsei discriminări constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională avere, naștere sau oricare altă situație. În situația analizată în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

În acest cadru normativ si în acest context procesual, Înalta Curte constată că, în cauză, este pe deplin incidență decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, conform art. 330 alin. (4) C. proc. civ. Referitor la motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., susținând incidența dispozițiilor acestuia, recurentele ignoră conținutul textului legal, care vizează situația unui act juridic de drept material, ca manifestare de voință a părților, aptă să producă efecte juridice și ale cărui clauze clare, neîndoielnice, ar fi fost denaturate de instanță în interpretarea dată.

În realitate, în cadrul acestui motiv de recurs, recurentele deduc judecății aspecte legate de situația probatorie a cauzei și de elementele de fapt stabilite, pe baza acestora, constând în aprecierea eronată a conținutului probelor ca și interpretarea temeiurilor de drept, de către instanțele fondului. Asemenea aspecte care vizează starea de fapt a pricinii nu fac, însă, obiect de cenzură în recurs, unde analiza se limitează la cercetarea legalității soluției, în condițiile strict reglementate prin dispozițiile art. 304 C. proc. civ. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în considerarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele S.S.M.

și G.E.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele S. S.M. și G.E. împotriva deciziei nr. 353/ A din 30 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 mai 2012.