ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3155/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3155/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr.

2371/116/2010 pe rolul Tribunalului Călărași, reclamantele S.S.M. și G.E. au

chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor București, pentru ca

prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului, în baza

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 la plata sumei de 1.500.000

euro cu titlu de despăgubiri morale pentru perioada de 10 ani pe care tatăl și

soțul reclamantelor a petrecut-o în închisorile comuniste, precum și pentru

perioada de 24 de luni cât a avut domiciliu obligatoriu.

În motivare, s-a arătat că prin Sentința

penală nr. 278/1956 G.T. a fost condamnat la 10 ani detențiunea grea, 5 ani

degradare civică, confiscarea averii personale pentru crima de activitate

intensă contra clasei muncitoare și mișcării revoluționare, faptă prevăzută și

sancționată de art. 139 pct. l alin. (2) C. pen., pedeapsa fiind executată în

Penitenciarul Jilava, Penitenciarul Făgăraș și Gherla, iar după punerea în

libertate la 26 mai 1961 i s-a stabilit domiciliul obligatoriu 24 luni, prin

dispoziția 16149 din 18 mai 1961 a M.A.I., în comuna Rublea, Raionul Brăila,

jud. Galați.

Reclamantele au mai arătat că având în

vedere dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 măsura luată în

baza dispozițiilor art. 193 C. pen. reprezintă de drept condamnare cu caracter

politic și suma solicitată cu titlu de daune morale prin acțiune reprezintă o

„reparație pecuniară rezonabilă" pentru traumele la care defunctul a fost

supus fiind cunoscut că deținuții nu beneficiau de asistență medicală, celulele

nu erau încălzite, mâncarea insuficientă și slabă caloric, erau supuși unui

regim de izolare și agresiune fizică, bătăile fiind greu de suportat, mulți

dintre deținuți nu au putut supraviețui acestor orori.

Prin Sentința civilă nr. 3143 din 15

noiembrie 2010 Tribunalul Călărași, secția civilă, a respins acțiunea formulată

de reclamante.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că reclamantele și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, text ce a fost modificat prin O.U.G. nr. 62/2010,

stabilindu-se o limitare a cuantumului despăgubirilor.

Tribunalul a reținut că s-a pronunțat

o soluție de respingere a acțiunii formulate de reclamante având în vedere că

la momentul pronunțării prezentei sentințe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, atât în formă nemodificată cât și art. 1 pct. l din O.U.G.

nr. 662/2010 care a modificat acest articol, au fost declarate

neconstituționale prin deciziile 1354 din 20 octombrie 2010 și nr.1358 din 21

octombrie 2010 pronunțate de Curtea Constituțională.

Pentru a pronunța această soluție s-a

avut în vedere faptul că, declararea ca fiind neconstituțional a art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 are ca efect neaplicarea acestui text de

lege ceea ce face că acțiunea reclamantelor să fie lipsită de temei legal.

Prin decizia civilă nr. 353/ A din 30

martie 2011, Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, a respins apelul declarat de reclamantele S.S.M. și G.E.

Pentru a dispune astfel, instanța de

apel a reținut următoarele:

Prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie

2010 a Curții Constituționale (publicată în M. Of. Partea I nr. 761 din 15

noiembrie 2010) a fost admisă excepția de neconstituționalitate referitoare la

dispozițiile art. 1 pct. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, pentru modificarea

și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945

- 22 decembrie 1989 și pentru suspendarea aplicării unor dispoziții din Titlul

VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și

justiției, precum și unele măsuri adiacente.

Prin decizia nr. 1360 din 21 octombrie

2010 a Curții Constituționale (publicată în M. Of. Partea I nr. 761 din 15

noiembrie 2010) a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în

perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.

De asemenea, prin decizia nr. 1358 din

20 octombrie 2010 a Curții Constituționale (publicată în M. Of. Partea I nr.

761 din 15 noiembrie 2010) a fost admisă excepția de neconstituționalitate a

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a teza I din Legea nr.221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.

Deciziile Curții Constituționale

produc efecte juridice erga omnes, iar dispozițiile legale constatate ca

neconstituționale își încetează efectele juridice în termen de 45 de zile de la

data publicării acestora, dacă în acest interval Parlamentul sau Guvernul, după

caz, nu pun de acord prevederile constatate neconstituționale cu dispozițiile

Constituției.

Pe durata acestui termen, actele

normative constatate ca neconstituționale sunt suspendate de drept.

Prin această decizie, Curtea

Constituțională a constatat că nu se poate concluziona în materia

despăgubirilor pentru daune morale suferite de foștii deținuți politici în perioada

comunistă existența vreunei obligații a statului de a acorda aceste

despăgubiri, iar legiuitorul român după data de 22 decembrie 1989, a adoptat Decretul-lege

nr. 118/1990, cât și Legea nr. 221/2009 în acest scop.

În acest sens, există două norme juridice,

respectiv art. 4 din Decretul Lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 cu aceeași finalitate.

Prin decizia nr. 1360 din 21 octombrie

2010 a Curții Constituționale, s-a reținut că despăgubirile pentru daune morale

suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și

proporționale, cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau

măsuri administrative, ori despăgubirile prevăzute de dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 nu pot fi considerate drepte,

echitabile și rezonabile.

În raport de aceste considerente,

instanța de apel a constatat că reclamantele puteau beneficia de despăgubiri

morale în temeiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

dar în situația în care acest text de lege a fost declarat neconstituțional,

temeiul juridic ce justifica acordarea acestor daune, nu mai există, și în

consecință, a respins apelul ca nefondat.

Împotriva deciziei nr. 353/ A din 30

martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat

recurs, în termen legal,

reclamantele

S.S.M. și G.E., criticând-o ca nelegală, invocând în drept dispozițiile art. 304

pct. 8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii și

admiterea în totalitate a acțiunii, așa cum a fost formulată.

În dezvoltarea criticilor,

reclamantele au arătat următoarele:

La momentul declarării ca

neconstituțional a prevederilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 cererea

de chemare în judecată fusese deja promovată, astfel că la data introducerii

acțiunii dispoziția legală invocată se afla în vigoare.

Consideră că hotărârea recurată este

nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, având în

vedere constituționalitatea Legii nr. 221/2009 la momentul introducerii cererii

și prevederile internaționale în materie.

Astfel, recurentele reclamante arată

că la data introducerii acțiunii, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată

prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita

despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, motiv pentru care legea aflată

în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe

tot parcursul procesului. în sensul aplicării principiului neretroactivității

este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărârea din 8

martie 2006 privind cauza Blecic versus Croația, paragraful 81). Consideră că

legea trebuie interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii

scopului acesteia, respectiv de reparație și de îndreptare pe cât posibil a

măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.

O altă critică adusă hotărârii atacate

constă în aprecierea eronată a conținutului probelor ca și interpretarea

temeiurilor de drept pe care recurentele reclamante și-au întemeiat cererea.

Mai arată că legea prevede acordarea

de drepturi și reafirmă în vederea asigurării unui cadru normativ complet și

coerent, posibilitatea obținerii unor despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate

în virtutea dreptului de acces la justiție garantat de Codul civil, de

Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1996, Rezoluția nr. 1481/2006,

Rezoluția nr. 40/34/1985, art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, care primează.

Aplicarea deciziei nr. 1358/2010 și

1360/2010 ale Curții Constituționale prezentului litigiu a dus la încălcarea

pactelor și tratatelor privitoare/ la drepturile fundamentale ale omului la

care România este parte, astfel încât instanța este obligată să dea prioritate

reglementarilor internaționale, respectând astfel dispozițiile art. 20 din

Constituția României. Așa cum reglementările internaționale au întâietate în

fata celor interne, inclusiv în fata Constituției României, statuările Curții

Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate față

de cele ale Curții Constituționale a României, fiind obligatorii pentru

instanțele de judecată.

Prin întâmpinarea depusă, intimatul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Timiș a solicitat respingerea ca netemeinic și

nelegal a recursului reclamantelor, arătând că Legea nr. 221/2009 invocată de

recurenți ca și temei de drept a rămas fără efecte juridice, deoarece Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepțiilor

de neconstituționalitate a

Legii nr. 221/2009 și ale Legii nr. 62/2010

de modificare și completare a Legii nr. 221/2009 prin decizia nr. 1354 din 20

octombrie 2010, fiind declarate neconstituționale prevederile art. 1 pct. 1 și

ar. II din actele normative menționate, precum și prin decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010, unde s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

De asemenea, invocă și dispozițiile Deciziei

nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțate în Dosarul nr. 14/2011 de către Înalta

Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în

interesul legii, prin care s-a statuat că, urmare a deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui

temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Examinând decizia recurată, prin

prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva deciziei nr. 12 din

19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

instanța retine următoarele:

În motivarea recursului, reclamantele

au susținut că decizia Curții de Apel București este dată cu încălcarea și

aplicarea greșită a legii, criticile formulate sub acest aspect încadrându-se

în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi

analizate din această perspectivă.

Problema de drept care se pune în

speță este dacă textul de lege al art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care

a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15

noiembrie 2010.

Conform art. 147 alin. (4) din

Constituție, deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în

Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor, aceleași dispoziții se regăsesc și în textul cuprins la art. 31

din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege, printr-o decizie a Curții

Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și

acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere

în acest sens, aspect invocat în cauză și de către recurente.

Această problemă de drept a fost

dezlegată în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie

2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial al

României nr. 789 din 07 noiembrie 2011, obligatorie pentru instanțe de la data

publicării, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte a stabilit că

decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată, la data publicării acesteia în

Monitorul Oficial, cu excepția situației în care, la această dată, era deja

pronunțată o hotărâre definitivă, prin care se recunoștea dreptul persoanelor

interesate la despăgubiri pentru prejudicial moral suferit.

Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360

din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității

textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra

proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință, astfel cum corect a

apreciat și instanța de apel, inexistența temeiului juridic pentru acordarea

despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție

prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât

pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și

produc efecte numai pentru viitor (ex nune), iar nu și pentru trecut (ex tune).

Fiind incidență o normă imperativă, de

ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită,

deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să

producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate,

în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, invocat chiar de reclamantele

din prezenta cauză, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu se poate susține,

în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui

act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în ipoteza unui act juridic convențional, ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în

dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice determinate de

părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra

legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere (lege care să

rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a

fost voința părților).

Trebuie să se facă, astfel, distincție

între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în

măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații

juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului

juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor

juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind

efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în

vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii

noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive,

permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le

poate fi asimilată însă, situația acțiunilor în justiție, în curs de

soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea

reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea

nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act

normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza

analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită

și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se

poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de

instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii

nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul

acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora,

intră drepturi de creanță, ce trebuiau  stabilite, jurisdicțional, în favoarea

anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane care au

suportat măsurile administrative enunțate de legea specială si succesorii

acestora).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a

menționat anterior și contrar opiniei recurentelor, de drepturi născute direct,

în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie

stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive,

astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu

exista o statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu

se poate considera că reclamantele beneficiau de un bun sau cel puțin de o

speranță legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1,

adițional la Convenție.

Or, la momentul la care instanța de

apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamantele S.S.M.

și G.E., norma juridică pe care aceștia se întemeiau nu mai exista, prin

declararea ei ca neconstituțională, și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele deciziilor nr.

1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate

și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice

aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția pronunțată de instanța

de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun

”

al

reclamantelor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive, care să le

fi confirmat acestora dreptul de creanță.

În sensul considerentelor anterior

dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din

19 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.

789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a

deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv, la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional

în Monitorul Oficial.”

Cum deciziile nr. 1358 și nr.

1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în Monitorul Oficial, la

data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 30 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții

constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, înalta Curte

consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al

reclamantelor și nici nu le-a fost afectat dreptul la un proces echitabil,

întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată în recurs în

interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,

s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios

constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nune, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional,

ale cărui limite au fost determinate, tocmai în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și

protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor

omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de

legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu

este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă

echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine

asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează

activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a

asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

În cauză, nu este fondată nici critica

recurentelor reclamante privind încălcarea art. 14 din Convenție, care

interzice discriminarea.

Astfel cum s-a arătat anterior, prin

pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia

cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un

proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât

reclamantele S.S.M. și G.E. nu beneficiau de o hotărâre definitivă, care să le

confirme dreptul la despăgubiri morale.

În acest context, trebuie reținut că

principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive

obiective și rezonabile.

Or, în această materie, situația de

dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale

căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la momentul

pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit.

Izvorul

pretinsei discriminări constă, astfel, în pronunțarea deciziei

Curții Constituționale și a-i nega

legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea

efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură

imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente,

era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu poate fi decelată

nici o încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din

Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care

garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art.

14, exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare,

bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice

sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o

minoritate națională avere, naștere sau oricare altă situație.

În situația analizată în cauza dedusă

judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația

internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a

arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului

de constituționalitate.

În acest cadru normativ si în acest

context procesual, Înalta Curte constată că, în cauză, este pe deplin incidență

decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul

legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie

de la momentul publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.

789 din 07 noiembrie 2011, conform art. 330 alin. (4) C. proc. civ.

Referitor la motivul prevăzut de art.

304 pct. 8 C. proc. civ., susținând incidența dispozițiilor acestuia,

recurentele ignoră conținutul textului legal, care vizează situația unui act

juridic de drept material, ca manifestare de voință a părților, aptă să producă

efecte juridice și ale cărui clauze clare, neîndoielnice, ar fi fost denaturate

de instanță în interpretarea dată.

În realitate, în cadrul acestui motiv

de recurs, recurentele deduc judecății aspecte legate de situația probatorie a

cauzei și de elementele de fapt stabilite, pe baza acestora, constând în

aprecierea eronată a conținutului probelor ca și interpretarea temeiurilor de

drept, de către instanțele fondului.

Asemenea aspecte care vizează starea

de fapt a pricinii nu fac, însă, obiect de cenzură în recurs, unde analiza se

limitează la cercetarea legalității soluției, în condițiile strict reglementate

prin dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte,

în considerarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantele S.S.M. și G.E.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantele S.

S.M. și G.E. împotriva deciziei nr. 353/ A din 30 martie

2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

9 mai 2012.