ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2464/2010

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele: Pe rolul Tribunalului Dolj a fost înregistrată, la data de 10 ianuarie 2007, acțiunea formulată de reclamanta S.C. împotriva pârâtelor Sucursala Regională C.F.R. Craiova și Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A. București, solicitând anularea Deciziei nr. 118976 din 12 decembrie 2006, emisă de pârâta din urmă, prin care i-a fost respinsă notificarea nr. 183/N/2002, și restituirea în natură sau în echivalent a terenului în suprafață de 8 ha situat în Craiova, Bariera Vâlcii, județul Dolj, pe care este amplasat Depoul de locomotive C.F.R. Craiova. Pe parcursul procesului, reclamanta a completat acțiunea, solicitând citarea, în calitate de pârâte, și a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, precum și a Prefecturii județului Dolj, instanța procedând în consecință.

Prin Sentința civilă nr. 513 din 27 iunie 2007, Tribunalul Dolj, secția civilă a respins excepția necompetenței teritoriale a instanței; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor Regionala C.F.R. Craiova și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și a respins acțiunea în contradictoriu cu toate pârâtele. Referitor la excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Dolj, instanța a constatat că imobilul care face obiectul litigiului este situat în Craiova și, din susținerile reclamantei, necontestate de pârâte, acesta este ocupat de Depoul de locomotive, deci, face parte din patrimoniul pârâtei Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A., aflat în administrarea Sucursalei C.F.R.

Craiova, care este, de asemenea, parte în proces. Față de aceste argumente, în baza art. 24 din Legea nr. 10/2001, instanța a respins excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Dolj. Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, instanța a reținut că această entitate are obligații în procedura administrativă, în scopul concretizării dreptului la despăgubiri, dacă acest drept a fost recunoscut anterior. În plus, un simplu interes eventual ca această pârâtă să fie, pe viitor, obligată să-i respecte drepturile reclamantei nu este suficient deoarece, în cauză, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu și-a exprimat, încă, nicio poziție, fiind prematur, deoarece reclamanta nu se află în ipoteza în care să îi fie, deja, recunoscut dreptul la despăgubiri.

De asemenea, din punct de vedere procedural, nu se poate vorbi nici despre o chemare în garanție, deoarece acest temei de drept nu s-a invocat expres, Comisia fiind citată, ca pârâtă, pe calea unei precizări a acțiunii, calificare la care reclamanta a achiesat, tacit, în cursul procesului. Mai mult, contestarea soluțiilor acestei comisii face obiectul contenciosului administrativ, nefiind de natură civilă. Față de aceste argumente, instanța a admis excepția lipsei calității procesual pasive a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și a respins acțiunea față de aceasta. În legătură cu excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei Sucursala C.F.R. Craiova, instanța a considerat că aceasta, neavând personalitate juridică și având bunul numai în administrare, nu are calitate de persoană obligată să rezolve notificarea reclamantei, această obligație fiind în sarcina pârâtei Compania Națională de Căi Ferate S.A.

Pe fond, instanța a constatat că preluarea terenului în litigiu, din proprietatea reclamantei, s-a realizat în anul 1941, prin Decretele-lege nr. 452/1941 și nr. 862/1941, chiar dacă formalitățile și preluarea efectivă s-au prelungit pe o perioadă de timp de 5 ani, în acest interval, România aflându-se în război, și, în consecință, reclamanta nu este îndreptățită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, Decizia nr. 118976 din 12 decembrie 2006 a C.F.R. S.A. fiind legală. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta S.C., care a fost admis prin Decizia civilă nr. 852 din 8 noiembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, s-a dispus anularea sentinței, în parte, cu reținerea cauzei pentru soluționarea pe fond a acțiunii.

Curtea a reținut că pârâta Sucursala C.F.R. Craiova are calitate procesuală pasivă în cauza de față, în raport de dispozițiile art. 41 alin. (2) C. proc. civ. și de dispozițiile H.G. nr. 498/2003 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, s-a constatat că a fost, în mod corect, soluționată de prima instanță, iar, referitor la excepția de necompetență a instanței, aceasta a fost, în mod corect, soluționată, în raport de prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001. Sub aspectul perioadei de referință a legii, din copiile jurnalului 2987 din 15 mai 1946 al Curții de Apel Craiova rezultă că preluarea s-a realizat în baza dispoziției instanței, care a ordonat trimiterea C.F.R.

Regie Autonomă în stăpânirea imediată a terenurilor. Din dispoziția aceleiași instanțe reiese că lucrarea a fost declarată de utilitate publică în baza Legii de Exploatare și Poliție C.F.R. din 01 aprilie 1937, nu în baza celor două decrete-lege din anul 1941, după cum reținut prima instanță, cu atât mai mult cu cât, în cuprinsul dispoziției, se face referire la obținerea unui decret ulterior de necesitate a exproprierii. Curtea a mai constatat că, dincolo de acest aspect, ceea ce interesează, în cauză, este preluarea efectivă a terenului, care s-a realizat, cu siguranță, în anul 1946, conform procesului-verbal din 06 septembrie 1946, fapt confirmat prin înscrisurile depuse la dosar. În consecință, Curtea a admis apelul declarat de reclamantă, a anulat sentința atacată și a reținut cauza pentru soluționarea în fond.

Cu ocazia rejudecării, prin Decizia nr. 403 din 15 decembrie 2008 a aceleiași instanțe, s-a respins acțiunea formulată de reclamantă. Curtea a constatat că, potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, „nu intră sub incidența prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării sau la data notificării, precum și cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările și completările ulterioare, și prin Legea nr. 1/2000, pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și a celor forestiere, solicitate potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare”.

Or, în raport de aceste dispoziții legale, pentru ca terenul să facă obiectul Legii nr. 10/2001, republicată, acesta trebuia să fie situat în intravilanul localității atât la data preluării sale, cât și la data notificării, conform tezei I a acestui text de lege sau ca regimul juridic al acestuia să nu fi fost reglementat de legile fondului funciar, Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997 și Legea nr. 1/2000, teza a II-a. În speța dedusă judecății se constată că expertul a efectuat expertiza cu respectarea întocmai a dispozițiilor art. 208 și următoarele C. proc. civ., părțile fiind legal convocate, identificarea terenului făcându-se în prezența lor. Mai mult, la precizarea depusă de expert, la solicitarea instanței, în sensul că terenul în litigiu era situat, la data preluării, în extravilanul localității, iar, la data notificării și în prezent, are categoria de folosință curți-construcții intravilan, părțile nu formulat obiecțiuni.

Prin urmare, cum, în cauză, la data preluării, terenul în litigiu nu se afla în intravilan, ci în extravilanul localității, este lipsit de eficiență juridică faptul că, la data notificării și în prezent, terenul se află în intravilan. Așa fiind, se constată că terenul în litigiu nu intră sub incidența legii, situație în care acțiunea reclamantei a fost respinsă. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta-apelantă, criticând-o pentru următoarele motive: 1. Soluția instanței este nelegală față de dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Curtea încălcând formele de procedură prevăzute, sub sancțiunea nulității, de art. 105 alin. (2) din același cod. Astfel, nu au fost respectate dispozițiile art. 129 alin. (4) C. proc.

civ., conform cărora instanța are obligația să pună în dezbaterea părților orice împrejurare de fapt sau de drept, chiar dacă nu este menționată în cerere sau în întâmpinare. Deși, potrivit încheierii de dezbateri, s-au pus concluzii pe fondul pricinii, la darea soluției, instanța a avut în vedere alte împrejurări, respectiv inadmisibilitatea acțiunii în raport de art. 8 din Legea nr. 10/2001, republicată, fără să o fi pus în discuția părților, încălcându-se, astfel, principiul contradictorialității în procesul civil, ceea ce atrage nulitatea hotărârii. În acest fel, reclamanta a fost lipsită de posibilitatea de a-și apăra cauza și motiva admisibilitatea acțiunii față de dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, în condiții în care să nu fie plasată într-o situație dezavantajoasă.

2. Art. 304 pct. 7 C. proc. civ., când hotărârea cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii. Art. 8 din Legea nr. 10/2001 delimitează sfera de aplicare a acestei legi de cea a unora dintre actele normative care au, la rândul lor, un caracter reparatoriu, cum sunt cele privitoare la fondul funciar, precizându-se că terenurile ce fac obiectul acestora, nu intră sub incidența legii. Se constată că dispozițiile legale citate fac distincție între terenurile situate în extravilanul și intravilanul localităților. Sunt exceptate de la restituire, în condițiile Legii nr. 10/2001, terenurile care se aflau în extravilanul localităților: - la data preluării abuzive; - la data notificării; - terenurile al căror regim juridic este reglementat de legile fondului funciar.

În cauză, terenul în discuție nu are regimul juridic reglementat de legile fondului funciar, autoarea reclamantei nu a fost membră C.A.P., iar terenul a fost preluat de stat și nu de o unitate agricolă, cu mult înainte de înființarea C.A.P.-urilor, care a avut loc în anul 1949. La data preluării de către stat, terenul se afla în extravilanul localității Craiova, dar, la data notificării, făcea parte din intravilanul orașului, respectiv cartierul Bariera Vâlcii, construit după anul 1946, în jurul Depoului C.F.R., așa cum rezultă din expertiza tehnică. Legea nr. 10/2001 nu reglementează, expres, situația juridică a unui astfel de teren, care, în interpretarea instanței, nu poate fi cerut în condițiile Legii nr. 10/2001, dar nici în condițiile legilor fondului funciar, ceea ce echivalează cu naționalizarea bunului și încălcarea dreptului de proprietate garantat constituțional.

În practică s-a decis că, prin formularea „imobile nerestituite”, cuprinsă în art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a înțeles să confere domeniului de reglementare al legii și un caracter de complinire în raport cu celelalte acte normative reparatorii, în materie imobiliară, inclusiv din fondul funciar, în sensul că se referă și la celelalte terenuri din intravilanul localităților care, până la intrarea în vigoare - 14 februarie 2001, nu au fost restituite integral celor îndreptățiți. Or, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, terenul proprietatea reclamantei era situat în intravilanul orașului Craiova. Dar, interpretând logic dispozițiile art. 8 din actul normativ sus-menționat, Î.C.C.J.

a decis că: „dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001 sunt neechivoce în a stabili că acest act normativ este incident în situația imobilelor preluate abuziv, situate în intravilanul localităților, la data preluării abuzive sau la data notificării” (Decizia civilă nr. 3.704 din 8 mai 2007). Pentru a fi exclus de la incidența legii, terenul trebuia să fi făcut obiectul de reglementare al legilor fondului funciar și reparația pentru preluarea abuzivă să se fi realizat în temeiul acestor acte normative. Nicio dispoziție din legile fondului funciar nu prevede modalitatea de reconstituire a dreptului de proprietate pentru ipoteza în care terenul se află inclus în patrimoniul unor societăți comerciale.

Dimpotrivă, conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilul preluat abuziv se restituie, în natură, persoanei îndreptățite, dacă era deținut, la data intrării în vigoare a legii, de societăți comerciale la care statul era acționar ori asociat majoritar, cum este cazul terenului solicitat de reclamantă, care se află în patrimoniul Companiei Naționale de Căi Ferate - Sucursala C.F.R. Craiova, cu capital de stat. 3. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Instanța a făcut o incorectă apreciere a situației juridice a terenului cerut de reclamantă.

Terenului agricol preluat de stat, în septembrie 1946, i s-a schimbat destinația și a dobândit o altă situație juridică, în raport cu care a ieșit din sfera măsurilor reparatorii reglementate de legea fondului funciar, fiind incidente prevederile Legii nr. 10/2001, în speță, măsura reparatorie prin echivalent, iar interdicția instituită prin art. 8 din Lege nu operează. Este de necontestat ca terenul ce a aparținut autoarei reclamantei, S.M., a fost preluat de stat, în septembrie 1946, cu o destinație precisă de a fi dat Regionalei C.F.R. Craiova și din teren agricol a devenit teren construibil, afectat de clădirile și utilitățile depoului C.F.R. Craiova. De altfel, în jurul Depoului, Regionala C.F.R.

a construit clădiri pentru salariații săi, fiind integrate în cartierul Bariera Vâlcii. Astfel, reglementarea situației juridice a terenului este dată de lege în raport de destinația lui actuală (de la data notificării), iar nu de cea referitoare la terenurile agricole extravilane din care a făcut parte anterior preluării abuzive. Instanța a făcut o interpretare restrictivă a dispozițiilor art. 8 din Lege, fără să aibă în vedere și dispozițiile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, conform cărora „terenurile aflate în proprietatea statului și în administrarea primăriilor, la data intrării în vigoare a legii, trec în proprietatea comunelor, orașelor, municipiilor”, iar, în conformitate cu art. 42 alin. (2) din aceeași lege, „terenurile pe care s-au efectuat investiții, altele decât îmbunătățiri funciare, nu pot fi atribuite foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora”.

Terenul reclamantei era în proprietatea statului, la data intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991, și era în administrarea Regionalei C.F.R. Craiova, pe care aceasta a făcut investiții - construcția depoului - și a dobândit o altă situație juridică decât cea de teren agricol, în raport cu care se aplică dispozițiile Legii nr. 10/2001, nefiind încălcate dispozițiile art. 8 alin. (1), cum, greșit, a considerat instanța de apel. Ca urmare, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare. În dosar au depus întâmpinare intimatele Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A., care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, precum și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei entități.

În ceea ce privește excepția ridicată de Comisie, Înalta Curte nu a supus-o dezbaterii și nu s-a pronunțat asupra ei, față de soluționarea incidentului procedural prin hotărârea primei instanțe, în sensul admiterii, soluție menținută prin Decizia nr. 852 din 8 noiembrie 2007 a Curții de Apel Craiova și nerecurată, păstrarea în litigiu a acestei părți având loc pentru opozabilitatea hotărârii ce se va pronunța în dosarul de față. Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., pct. 7 fiind invocat în mod formal deoarece susținerile reclamantei se referă tot la interpretarea și aplicarea unei dispoziții legale, iar nu la o motivare contradictorie sau străină de natura pricinii, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente: 1. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., susținerile reclamantei privind nesupunerea dezbaterii părților a incidenței art. 8 din Legea nr. 10/2001 sunt, în parte, întemeiate, dar nu pot conduce la admiterea recursului pentru acest motiv. Astfel cum a arătat și partea, în cuprinsul cererii de recurs, motivul de casare este aplicabil în cazul în care instanța de apel a comis o neregulă procedurală prevăzută sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Textul de lege menționat presupune ca încălcarea normei de procedură, de către instanță, să fi produs părții ce o invocă o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii pronunțată în aceste condiții, respectiv cu încălcarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare în privința aspectului nesupus dezbaterii.

În speță, susținerile pe care recurenta nu le-a putut face, în instanța de apel, în legătură cu art. 8 din Legea nr. 10/2001, deoarece aceasta nu a supus dezbaterii textul de lege indicat, le-a făcut prin motivele de recurs, care au format obiectul dezbaterilor în fața prezentei instanțe. Ca atare, sancțiunea aplicabilă nu este cea solicitată de recurentă, în sensul casării deciziei și trimiterii cauzei spre rejudecare pentru acest motiv, vătămarea fiind înlăturată tocmai prin reiterarea chestiunii incidenței art. 8 din Legea nr. 10/2001 în prezentul dosar.

Pe de altă parte, cu ocazia încuviințării obiecțiunilor formulate la raportul de expertiză întocmit în cauză, de către expert M.G.P., instanța a stabilit, printre altele, ca acesta să precizeze categoria de folosință a terenului în litigiu, dacă este teren intravilan sau extravilan la data preluării sau la data notificării (încheierea de ședință din 12 noiembrie 2008), răspunsul expertului la acest obiectiv regăsindu-se la dosar. Or aspectul sus-menționat, lămurit de expert, în sensul celor reținute de instanță și necontestate de părți, era relevant exclusiv din perspectiva art. 8 din Legea nr. 10/2001, în sensul incidenței sau înlăturării Legii nr. 10/2001, potrivit criteriilor din text, recurenta fiind avizată asupra problemei discutate, chiar dacă nu într-o formă procedurală expresă.

Oricum, motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 nu este aplicabil față de argumentele deja arătate. 2. Criticile recurentei sunt, însă, întemeiate și conduc la aplicarea sancțiunii arătate mai sus în raport de întrunirea cerințelor prevăzute de art. 304 pct. 9 din același cod. Curtea de Apel a reținut, în esență, că dispoziția art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală prevede, pentru incidența legii speciale de reparație, în cazul terenurilor solicitate prin notificare, ca acestea să fi fost situate în intravilanul localității, atât la momentul preluării bunului, de către stat, cât și la data notificării.

Față de modificarea textului de lege prin Legea nr. 247/2005, într-adevăr, în forma actuală, prin interpretarea per a contrario, art. 8 impune, pentru acordarea măsurilor reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, o dublă condiție în privința naturii terenului, și anume bunul să fi fost situat în intravilan în ambele momente indicate în lege, respectiv la data preluării, cât și la data notificării.

La data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, însă, art. 8 nu făcea o astfel de distincție, respectiv nu menționa cerința ca terenul să fi fost situat în intravilan în ambele momente, ci prevedea doar, în alin. (1), că: „Nu intră sub incidența prezentei legi terenurile al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, și prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și a celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997. Curtea de Apel, aplicând dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, a considerat că textul de lege respectiv este de imediată aplicare.

Aplicarea imediată a legii civile noi la o situație în curs de desfășurare - facta pendentia - corectă din punctul de vedere al dreptului intern, contravine, însă, dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În acest sens, Înalta Curte constată că, la data adoptării Legii nr. 10/2001, reclamanta a dobândit o speranță legitimă că, odată ce va face dovada preluării imobilului în mod abuziv de stat, în perioada de referință a actului normativ, precum și a situării terenului în intravilan, ceea ce îl excepta de la aplicarea legilor edictate în materie de fond funciar, enumerate în dispoziția legală (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997, Legea nr. 1/2000), va beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de legea specială.

Speranța legitimă a reclamantei era determinată nu doar de textul de lege anterior redat, ci și de o jurisprudență constantă care făcea ca, până la modificarea Legii nr. 10/2001 în sensul textului de lege actual, solicitanții terenurilor situate în intravilan, care dovedeau îndeplinirea și a celorlalte condiții prevăzute de actul normativ, să obțină măsuri reparatorii pentru terenurile pretinse.

Modificând această dispoziție legală, prin eliminarea, de la reparație, a terenurilor situate în extravilan „la data preluării abuzive sau la data notificării” (în consecință, în oricare dintre cele două momente indicate în text), legiuitorul a privat pe persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii de posibilitatea obținerii reparației cuvenite, chiar dacă terenul era situat în intravilan la data notificării (ca, de altfel, și în prezent, după cum a reținut Curtea de Apel), iar legea în forma inițială, aplicabilă la data formulării notificării, le lăsa deschisă această posibilitate. Pe de altă parte, legea în forma nouă, prin introducerea cerinței ca terenul să fi fost situat în intravilan atât la momentul preluării, cât și la cel al notificării, creează un regim juridic diferit al bunurilor respective, determinat de un aspect extrinsec poziției solicitantului, și anume de durata concretă de soluționare a notificării.

Or, această durată, care diferă de la caz la caz și care a făcut ca anumite notificări să fie soluționate după modificarea Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, ca urmare, cu depășirea majoră și culpabilă, din partea entității deținătoare, a termenului de 60 de zile prevăzut pentru rezolvarea notificării, reprezintă o chestiune arbitrară și care nu-i poate plasa pe notificatori în poziții profund inechitabile, prin consecințele produse. De aceea, prin aplicarea art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma modificată, instanțele au privat-o pe reclamantă de speranța legitimă de a obține măsurile reparatorii prevăzute de această lege, speranță care constituie „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.

Față de aceste argumente, Înalta Curte constată că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data formulării notificării, și nu dispozițiile actuale ale acestui text de lege, în forma modificată prin Legea nr. 247/2005. Înalta Curte nu poate aplica, însă, actul normativ în discuție la o situație de fapt care nu a fost pe deplin stabilită. Astfel, în ceea ce privește situația actuală a imobilului solicitat, s-a reținut că terenul se află în intravilan și în administrarea Sucursalei Regionale C.F.R. Craiova. Cu toate acestea, Curtea de Apel nu a analizat forma de reparație cuvenită reclamantei pentru terenul pretins, în raport de dispozițiile art. 11 din Legea nr. 10/2001 și construcțiile existente pe acesta, dar și de opțiunea părții menționate, în eventualitatea măsurilor reparatorii prin echivalent.

Pentru aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9 și 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia și va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel. Susținerile privind neaplicarea legilor fondului funciar cu privire la terenul în litigiu, precum și încălcarea, de către instanță, a dispozițiilor art. 36 și art. 42 din Legea nr. 18/1991 nu au fost examinate de Înalta Curte față de argumentele Curții de Apel la pronunțarea deciziei și care au vizat exclusiv consecințele naturii terenului la data preluării asupra incidenței Legii nr. 10/2001 în speță. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E: Admite recursul declarat de reclamanta S.C.

împotriva Deciziei nr. 403 din 15 decembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 aprilie 2010. Procesat de GGC - NN