ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2464/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2464/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra

recursului de față, constată următoarele:

Pe rolul Tribunalului Dolj a fost

înregistrată, la data de 10 ianuarie 2007, acțiunea formulată de reclamanta

S.C. împotriva pârâtelor Sucursala Regională C.F.R. Craiova și Compania

Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A. București, solicitând anularea Deciziei nr.

118976 din 12 decembrie 2006, emisă de pârâta din urmă, prin care i-a fost

respinsă notificarea nr. 183/N/2002, și restituirea în natură sau în echivalent

a terenului în suprafață de 8 ha situat în Craiova, Bariera Vâlcii, județul

Dolj, pe care este amplasat Depoul de locomotive C.F.R. Craiova.

Pe parcursul

procesului, reclamanta a completat acțiunea, solicitând citarea, în calitate de

pârâte, și a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, precum și a

Prefecturii județului Dolj, instanța procedând în consecință.

Prin Sentința civilă

nr. 513 din 27 iunie 2007, Tribunalul Dolj, secția civilă a respins excepția

necompetenței teritoriale a instanței; a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtelor Regionala C.F.R. Craiova și Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor și a respins acțiunea în contradictoriu cu toate

pârâtele.

Referitor la excepția

necompetenței teritoriale a Tribunalului Dolj, instanța a constatat că imobilul

care face obiectul litigiului este situat în Craiova și, din susținerile

reclamantei, necontestate de pârâte, acesta este ocupat de Depoul de

locomotive, deci, face parte din patrimoniul pârâtei Compania Națională de Căi

Ferate C.F.R. S.A., aflat în administrarea Sucursalei C.F.R. Craiova, care

este, de asemenea, parte în proces. Față de aceste argumente, în baza art. 24

din Legea nr. 10/2001, instanța a respins excepția necompetenței teritoriale a

Tribunalului Dolj.

Cu privire la

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor, instanța a reținut că această entitate are obligații

în procedura administrativă, în scopul concretizării dreptului la despăgubiri,

dacă acest drept a fost recunoscut anterior. În plus, un simplu interes

eventual ca această pârâtă să fie, pe viitor, obligată să-i respecte drepturile

reclamantei nu este suficient deoarece, în cauză, Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor nu și-a exprimat, încă, nicio poziție, fiind

prematur, deoarece reclamanta nu se află în ipoteza în care să îi fie, deja,

recunoscut dreptul la despăgubiri. De asemenea, din punct de vedere procedural,

nu se poate vorbi nici despre o chemare în garanție, deoarece acest temei de

drept nu s-a invocat expres, Comisia fiind citată, ca pârâtă, pe calea unei

precizări a acțiunii, calificare la care reclamanta a achiesat, tacit, în

cursul procesului. Mai mult, contestarea soluțiilor acestei comisii face

obiectul contenciosului administrativ, nefiind de natură civilă. Față de aceste

argumente, instanța a admis excepția lipsei calității procesual pasive a

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și a respins acțiunea față

de aceasta.

În legătură cu

excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei Sucursala C.F.R. Craiova,

instanța a considerat că aceasta, neavând personalitate juridică și având bunul

numai în administrare, nu are calitate de persoană obligată să rezolve

notificarea reclamantei, această obligație fiind în sarcina pârâtei Compania

Națională de Căi Ferate S.A.

Pe fond, instanța a

constatat că preluarea terenului în litigiu, din proprietatea reclamantei, s-a

realizat în anul 1941, prin Decretele-lege nr. 452/1941 și nr. 862/1941, chiar

dacă formalitățile și preluarea efectivă s-au prelungit pe o perioadă de timp

de 5 ani, în acest interval, România aflându-se în război, și, în consecință,

reclamanta nu este îndreptățită la măsuri reparatorii în baza Legii nr.

10/2001, Decizia nr. 118976 din 12 decembrie 2006 a C.F.R. S.A. fiind legală.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta S.C., care a fost admis prin Decizia civilă

nr. 852 din 8 noiembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, s-a dispus

anularea sentinței, în parte, cu reținerea cauzei pentru soluționarea pe fond a

acțiunii.

Curtea a reținut că

pârâta Sucursala C.F.R. Craiova are calitate procesuală pasivă în cauza de

față, în raport de dispozițiile art. 41 alin. (2) C. proc. civ. și de

dispozițiile H.G. nr. 498/2003 privind aprobarea Normelor metodologice de

aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor, s-a constatat că a fost, în mod corect, soluționată

de prima instanță, iar, referitor la excepția de necompetență a instanței,

aceasta a fost, în mod corect, soluționată, în raport de prevederile art. 24

din Legea nr. 10/2001.

Sub aspectul

perioadei de referință a legii, din copiile jurnalului 2987 din 15 mai 1946 al

Curții de Apel Craiova rezultă că preluarea s-a realizat în baza dispoziției

instanței, care a ordonat trimiterea C.F.R. Regie Autonomă în stăpânirea

imediată a terenurilor. Din dispoziția aceleiași instanțe reiese că lucrarea a

fost declarată de utilitate publică în baza Legii de Exploatare și Poliție

C.F.R. din 01 aprilie 1937, nu în baza celor două decrete-lege din anul 1941,

după cum reținut prima instanță, cu atât mai mult cu cât, în cuprinsul

dispoziției, se face referire la obținerea unui decret ulterior de necesitate a

exproprierii.

Curtea a mai

constatat că, dincolo de acest aspect, ceea ce interesează, în cauză, este

preluarea efectivă a terenului, care s-a realizat, cu siguranță, în anul 1946,

conform procesului-verbal din 06 septembrie 1946, fapt confirmat prin

înscrisurile depuse la dosar.

În consecință, Curtea

a admis apelul declarat de reclamantă, a anulat sentința atacată și a reținut

cauza pentru soluționarea în fond.

Cu ocazia

rejudecării, prin Decizia nr. 403 din 15 decembrie 2008 a aceleiași instanțe,

s-a respins acțiunea formulată de reclamantă.

Curtea a constatat

că, potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, „nu intră sub

incidența prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităților la

data preluării sau la data notificării, precum și cele al căror regim juridic

este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările și

completările ulterioare, și prin Legea nr. 1/2000, pentru reconstituirea

dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și a celor forestiere,

solicitate potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997,

cu modificările și completările ulterioare”.

Or, în raport de

aceste dispoziții legale, pentru ca terenul să facă obiectul Legii nr. 10/2001,

republicată, acesta trebuia să fie situat în intravilanul localității atât la

data preluării sale, cât și la data notificării, conform tezei I a acestui text

de lege sau ca regimul juridic al acestuia să nu fi fost reglementat de legile

fondului funciar, Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997 și Legea nr. 1/2000,

teza a II-a.

În speța dedusă

judecății se constată că expertul a efectuat expertiza cu respectarea întocmai

a dispozițiilor art. 208 și următoarele C. proc. civ., părțile fiind legal

convocate, identificarea terenului făcându-se în prezența lor.

Mai mult, la

precizarea depusă de expert, la solicitarea instanței, în sensul că terenul în

litigiu era situat, la data preluării, în extravilanul localității, iar, la

data notificării și în prezent, are categoria de folosință curți-construcții

intravilan, părțile nu formulat obiecțiuni.

Prin urmare, cum, în

cauză, la data preluării, terenul în litigiu nu se afla în intravilan, ci în

extravilanul localității, este lipsit de eficiență juridică faptul că, la data

notificării și în prezent, terenul se află în intravilan.

Așa fiind, se

constată că terenul în litigiu nu intră sub incidența legii, situație în care

acțiunea reclamantei a fost respinsă.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta-apelantă, criticând-o pentru următoarele

motive:

este nelegală față de dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Curtea

încălcând formele de procedură prevăzute, sub sancțiunea nulității, de art. 105

alin. (2) din același cod.

Astfel, nu au fost

respectate dispozițiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ., conform cărora

instanța are obligația să pună în dezbaterea părților orice împrejurare de fapt

sau de drept, chiar dacă nu este menționată în cerere sau în întâmpinare.

Deși, potrivit

încheierii de dezbateri, s-au pus concluzii pe fondul pricinii, la darea

soluției, instanța a avut în vedere alte împrejurări, respectiv

inadmisibilitatea acțiunii în raport de art. 8 din Legea nr. 10/2001,

republicată, fără să o fi pus în discuția părților, încălcându-se, astfel,

principiul contradictorialității în procesul civil, ceea ce atrage nulitatea

hotărârii.

În acest fel,

reclamanta a fost lipsită de posibilitatea de a-și apăra cauza și motiva

admisibilitatea acțiunii față de dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, în

condiții în care să nu fie plasată într-o situație dezavantajoasă.

proc. civ., când hotărârea cuprinde motive contradictorii sau străine de natura

pricinii.

Art. 8 din Legea nr.

10/2001 delimitează sfera de aplicare a acestei legi de cea a unora dintre

actele normative care au, la rândul lor, un caracter reparatoriu, cum sunt cele

privitoare la fondul funciar, precizându-se că terenurile ce fac obiectul

acestora, nu intră sub incidența legii.

Se constată că

dispozițiile legale citate fac distincție între terenurile situate în

extravilanul și intravilanul localităților.

Sunt exceptate de la

restituire, în condițiile Legii nr. 10/2001, terenurile care se aflau în

extravilanul localităților:

- la data preluării

abuzive;

- la data

notificării;

- terenurile al căror

regim juridic este reglementat de legile fondului funciar.

În cauză, terenul în

discuție nu are regimul juridic reglementat de legile fondului funciar,

autoarea reclamantei nu a fost membră C.A.P., iar terenul a fost preluat de

stat și nu de o unitate agricolă, cu mult înainte de înființarea C.A.P.-urilor,

care a avut loc în anul 1949.

La data preluării de

către stat, terenul se afla în extravilanul localității Craiova, dar, la data

notificării, făcea parte din intravilanul orașului, respectiv cartierul Bariera

Vâlcii, construit după anul 1946, în jurul Depoului C.F.R., așa cum rezultă din

expertiza tehnică.

Legea nr. 10/2001 nu

reglementează, expres, situația juridică a unui astfel de teren, care, în

interpretarea instanței, nu poate fi cerut în condițiile Legii nr. 10/2001, dar

nici în condițiile legilor fondului funciar, ceea ce echivalează cu

naționalizarea bunului și încălcarea dreptului de proprietate garantat

constituțional.

În practică s-a decis

că, prin formularea „imobile nerestituite”, cuprinsă în art. 1 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, legiuitorul a înțeles să confere domeniului de reglementare

al legii și un caracter de complinire în raport cu celelalte acte normative

reparatorii, în materie imobiliară, inclusiv din fondul funciar, în sensul că

se referă și la celelalte terenuri din intravilanul localităților care, până la

intrarea în vigoare - 14 februarie 2001, nu au fost restituite integral celor

îndreptățiți.

Or, la data intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001, terenul proprietatea reclamantei era situat în

intravilanul orașului Craiova.

Dar, interpretând

logic dispozițiile art. 8 din actul normativ sus-menționat, Î.C.C.J. a decis

că: „dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001 sunt neechivoce în a stabili că

acest act normativ este incident în situația imobilelor preluate abuziv,

situate în intravilanul localităților, la data preluării abuzive sau la data

notificării” (Decizia civilă nr. 3.704 din 8 mai 2007).

Pentru a fi exclus de

la incidența legii, terenul trebuia să fi făcut obiectul de reglementare al

legilor fondului funciar și reparația pentru preluarea abuzivă să se fi

realizat în temeiul acestor acte normative.

Nicio dispoziție din

legile fondului funciar nu prevede modalitatea de reconstituire a dreptului de

proprietate pentru ipoteza în care terenul se află inclus în patrimoniul unor

societăți comerciale.

Dimpotrivă, conform

art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilul preluat abuziv se restituie,

în natură, persoanei îndreptățite, dacă era deținut, la data intrării în

vigoare a legii, de societăți comerciale la care statul era acționar ori

asociat majoritar, cum este cazul terenului solicitat de reclamantă, care se

află în patrimoniul Companiei Naționale de Căi Ferate - Sucursala C.F.R.

Craiova, cu capital de stat.

proc. civ. - hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Instanța a făcut o

incorectă apreciere a situației juridice a terenului cerut de reclamantă.

Terenului agricol

preluat de stat, în septembrie 1946, i s-a schimbat destinația și a dobândit o

altă situație juridică, în raport cu care a ieșit din sfera măsurilor

reparatorii reglementate de legea fondului funciar, fiind incidente prevederile

Legii nr. 10/2001, în speță, măsura reparatorie prin echivalent, iar

interdicția instituită prin art. 8 din Lege nu operează.

Este de necontestat

ca terenul ce a aparținut autoarei reclamantei, S.M., a fost preluat de stat,

în septembrie 1946, cu o destinație precisă de a fi dat Regionalei C.F.R.

Craiova și din teren agricol a devenit teren construibil, afectat de clădirile

și utilitățile depoului C.F.R. Craiova.

De altfel, în jurul

Depoului, Regionala C.F.R. a construit clădiri pentru salariații săi, fiind

integrate în cartierul Bariera Vâlcii.

Astfel, reglementarea

situației juridice a terenului este dată de lege în raport de destinația lui

actuală (de la data notificării), iar nu de cea referitoare la terenurile

agricole extravilane din care a făcut parte anterior preluării abuzive.

Instanța a făcut o

interpretare restrictivă a dispozițiilor art. 8 din Lege, fără să aibă în

vedere și dispozițiile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, conform cărora

„terenurile aflate în proprietatea statului și în administrarea primăriilor, la

data intrării în vigoare a legii, trec în proprietatea comunelor, orașelor,

municipiilor”, iar, în conformitate cu art. 42 alin. (2) din aceeași lege,

„terenurile pe care s-au efectuat investiții, altele decât îmbunătățiri

funciare, nu pot fi atribuite foștilor proprietari sau moștenitorilor

acestora”.

Terenul reclamantei

era în proprietatea statului, la data intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991,

și era în administrarea Regionalei C.F.R. Craiova, pe care aceasta a făcut

investiții - construcția depoului - și a dobândit o altă situație juridică

decât cea de teren agricol, în raport cu care se aplică dispozițiile Legii nr.

10/2001, nefiind încălcate dispozițiile art. 8 alin. (1), cum, greșit, a

considerat instanța de apel.

Ca urmare, recurenta

a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea

cauzei, spre rejudecare.

În dosar au depus

întâmpinare intimatele Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A., care a

solicitat respingerea recursului, ca nefondat, precum și Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor, care a invocat excepția lipsei calității

procesuale pasive a acestei entități.

În ceea ce privește

excepția ridicată de Comisie, Înalta Curte nu a supus-o dezbaterii și nu s-a

pronunțat asupra ei, față de soluționarea incidentului procedural prin

hotărârea primei instanțe, în sensul admiterii, soluție menținută prin Decizia

nr. 852 din 8 noiembrie 2007 a Curții de Apel Craiova și nerecurată, păstrarea

în litigiu a acestei părți având loc pentru opozabilitatea hotărârii ce se va

pronunța în dosarul de față.

Analizând decizia

civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304

pct. 5 și 9 C. proc. civ., pct. 7 fiind invocat în mod formal deoarece

susținerile reclamantei se referă tot la interpretarea și aplicarea unei

dispoziții legale, iar nu la o motivare contradictorie sau străină de natura

pricinii, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele

considerente:

privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.,

susținerile reclamantei privind nesupunerea dezbaterii părților a incidenței

art. 8 din Legea nr. 10/2001 sunt, în parte, întemeiate, dar nu pot conduce la

admiterea recursului pentru acest motiv.

Astfel cum a arătat

și partea, în cuprinsul cererii de recurs, motivul de casare este aplicabil în

cazul în care instanța de apel a comis o neregulă procedurală prevăzută sub

sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Textul de lege

menționat presupune ca încălcarea normei de procedură, de către instanță, să fi

produs părții ce o invocă o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin

anularea hotărârii pronunțată în aceste condiții, respectiv cu încălcarea

principiului contradictorialității și a dreptului la apărare în privința

aspectului nesupus dezbaterii.

În speță, susținerile

pe care recurenta nu le-a putut face, în instanța de apel, în legătură cu art.

8 din Legea nr. 10/2001, deoarece aceasta nu a supus dezbaterii textul de lege

indicat, le-a făcut prin motivele de recurs, care au format obiectul

dezbaterilor în fața prezentei instanțe.

Ca atare, sancțiunea

aplicabilă nu este cea solicitată de recurentă, în sensul casării deciziei și

trimiterii cauzei spre rejudecare pentru acest motiv, vătămarea fiind

înlăturată tocmai prin reiterarea chestiunii incidenței art. 8 din Legea nr.

10/2001 în prezentul dosar.

Pe de altă parte, cu

ocazia încuviințării obiecțiunilor formulate la raportul de expertiză întocmit

în cauză, de către expert M.G.P., instanța a stabilit, printre altele, ca

acesta să precizeze categoria de folosință a terenului în litigiu, dacă este

teren intravilan sau extravilan la data preluării sau la data notificării

(încheierea de ședință din 12 noiembrie 2008), răspunsul expertului la acest

obiectiv regăsindu-se la dosar.

Or aspectul

sus-menționat, lămurit de expert, în sensul celor reținute de instanță și

necontestate de părți, era relevant exclusiv din perspectiva art. 8 din Legea

nr. 10/2001, în sensul incidenței sau înlăturării Legii nr. 10/2001, potrivit

criteriilor din text, recurenta fiind avizată asupra problemei discutate, chiar

dacă nu într-o formă procedurală expresă.

Oricum, motivul de

casare prevăzut de art. 304 pct. 5 nu este aplicabil față de argumentele deja

arătate.

recurentei sunt, însă, întemeiate și conduc la aplicarea sancțiunii arătate mai

sus în raport de întrunirea cerințelor prevăzute de art. 304 pct. 9 din același

cod.

Curtea de Apel a

reținut, în esență, că dispoziția art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în

forma actuală prevede, pentru incidența legii speciale de reparație, în cazul

terenurilor solicitate prin notificare, ca acestea să fi fost situate în

intravilanul localității, atât la momentul preluării bunului, de către stat,

cât și la data notificării.

Față de modificarea

textului de lege prin Legea nr. 247/2005, într-adevăr, în forma actuală, prin

interpretarea per a contrario, art. 8 impune, pentru acordarea măsurilor reparatorii

în temeiul Legii nr. 10/2001, o dublă condiție în privința naturii terenului,

și anume bunul să fi fost situat în intravilan în ambele momente indicate în

lege, respectiv la data preluării, cât și la data notificării.

La data intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001, însă, art. 8 nu făcea o astfel de distincție,

respectiv nu menționa cerința ca terenul să fi fost situat în intravilan în

ambele momente, ci prevedea doar, în alin. (1), că: „Nu intră sub incidența

prezentei legi terenurile al căror regim juridic este reglementat prin Legea

fondului funciar nr. 18/1991, republicată, și prin Legea nr. 1/2000 pentru

reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și a celor

forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991

și ale Legii nr. 169/1997.

Curtea de Apel,

aplicând dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma

modificată prin Legea nr. 247/2005, a considerat că textul de lege respectiv

este de imediată aplicare.

Aplicarea imediată a

legii civile noi la o situație în curs de desfășurare - facta pendentia -

corectă din punctul de vedere al dreptului intern, contravine, însă,

dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În acest sens, Înalta

Curte constată că, la data adoptării Legii nr. 10/2001, reclamanta a dobândit o

speranță legitimă că, odată ce va face dovada preluării imobilului în mod

abuziv de stat, în perioada de referință a actului normativ, precum și a

situării terenului în intravilan, ceea ce îl excepta de la aplicarea legilor

edictate în materie de fond funciar, enumerate în dispoziția legală (Legea nr.

18/1991, Legea nr. 169/1997, Legea nr. 1/2000), va beneficia de măsurile

reparatorii prevăzute de legea specială.

Speranța legitimă a

reclamantei era determinată nu doar de textul de lege anterior redat, ci și de

o jurisprudență constantă care făcea ca, până la modificarea Legii nr. 10/2001

în sensul textului de lege actual, solicitanții terenurilor situate în

intravilan, care dovedeau îndeplinirea și a celorlalte condiții prevăzute de

actul normativ, să obțină măsuri reparatorii pentru terenurile pretinse.

Modificând această

dispoziție legală, prin eliminarea, de la reparație, a terenurilor situate în

extravilan „la data preluării abuzive sau la data notificării” (în consecință,

în oricare dintre cele două momente indicate în text), legiuitorul a privat pe

persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii de posibilitatea obținerii

reparației cuvenite, chiar dacă terenul era situat în intravilan la data

notificării (ca, de altfel, și în prezent, după cum a reținut Curtea de Apel),

iar legea în forma inițială, aplicabilă la data formulării notificării, le lăsa

deschisă această posibilitate.

Pe de altă parte,

legea în forma nouă, prin introducerea cerinței ca terenul să fi fost situat în

intravilan atât la momentul preluării, cât și la cel al notificării, creează un

regim juridic diferit al bunurilor respective, determinat de un aspect

extrinsec poziției solicitantului, și anume de durata concretă de soluționare a

notificării. Or, această durată, care diferă de la caz la caz și care a făcut

ca anumite notificări să fie soluționate după modificarea Legii nr. 10/2001,

prin Legea nr. 247/2005, ca urmare, cu depășirea majoră și culpabilă, din

partea entității deținătoare, a termenului de 60 de zile prevăzut pentru

rezolvarea notificării, reprezintă o chestiune arbitrară și care nu-i poate

plasa pe notificatori în poziții profund inechitabile, prin consecințele

produse.

De aceea, prin

aplicarea art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma modificată,

instanțele au privat-o pe reclamantă de speranța legitimă de a obține măsurile

reparatorii prevăzute de această lege, speranță care constituie „un bun” în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.

Față de aceste

argumente, Înalta Curte constată că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile

art. 8 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data formulării

notificării, și nu dispozițiile actuale ale acestui text de lege, în forma

modificată prin Legea nr. 247/2005.

Înalta Curte nu poate

aplica, însă, actul normativ în discuție la o situație de fapt care nu a fost

pe deplin stabilită.

Astfel, în ceea ce

privește situația actuală a imobilului solicitat, s-a reținut că terenul se

află în intravilan și în administrarea Sucursalei Regionale C.F.R. Craiova.

Cu toate acestea,

Curtea de Apel nu a analizat forma de reparație cuvenită reclamantei pentru

terenul pretins, în raport de dispozițiile art. 11 din Legea nr. 10/2001 și

construcțiile existente pe acesta, dar și de opțiunea părții menționate, în

eventualitatea măsurilor reparatorii prin echivalent.

Pentru aceste

considerente, în baza art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9 și 314

C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia și va trimite

cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel.

Susținerile privind

neaplicarea legilor fondului funciar cu privire la terenul în litigiu, precum

și încălcarea, de către instanță, a dispozițiilor art. 36 și art. 42 din Legea

nr. 18/1991 nu au fost examinate de Înalta Curte față de argumentele Curții de

Apel la pronunțarea deciziei și care au vizat exclusiv consecințele naturii

terenului la data preluării asupra incidenței Legii nr. 10/2001 în speță.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E:

Admite recursul

declarat de reclamanta S.C. împotriva Deciziei nr. 403 din 15 decembrie 2008

pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori

și de familie.

Casează decizia

recurată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 23 aprilie 2010.

Procesat

de GGC - NN