ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 541/2016

Decizia nr. 541/2016 Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea formulată la data de 01 iulie 2005, reclamantele A. și B. au chemat în judecată pe pârâții Primăria municipiului Craiova, Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Compania Națională de Căi Ferate SA Regionala CF Craiova – București , solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, instanța să emită decizie privind restituirea în natură a terenului în suprafață de 21.899,37 mp, existent în parcelele XX și YY din cadrul Biroului Cadastral al Regionalei CF Craiova; să fie obligați pârâții la restituirea terenului în suprafață de 21.899,37 mp sau la contravaloarea acestuia.

Tribunalul Dolj, prin sentința civilă nr. 61 din 31 ianuarie 2006, a respins cererea privind obligația de a face, formulată de reclamantele A. și B. împotriva pârâților Primăria municipiului Craiova, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Compania Națională de Căi Ferate SA Regionala CF Craiova – București, precum și cerere de revendicare promovată de aceleași reclamante. Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul Dolj a reținut că, în ceea ce privește obligația de a face, operează autoritatea de lucru judecat față de sentința civilă nr. 423 din 7 octombrie 2003 pronunțată de Tribunalul Dolj, iar acțiunea în revendicare fondată pe dispozițiile art. 480 C. civ. este inadmisibilă, căci se referă la un imobil ce face obiectul Legii nr. 10/2001.

Prin decizia civilă nr. 395 din 16 mai 2006, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, în Dosarul nr. x/CIV/2006, a fost admis apelul formulat de reclamante împotriva sentinței civile nr. 61 din 31 ianuarie 2006, pronunțată Tribunalul Dolj, a fost desființată sentința atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Instanța de apel a reținut că reclamantele au învestit tribunalul cu soluționarea a două capete de cerere, respectiv cu o obligație de a face și o cerere în revendicare, fondată pe dispozițiile art. 480 și urm. C. civ. Cât privește cererea având ca obiect obligarea pârâtei Compania Națională de Căi Ferate SA Regionala CF Craiova – București să răspundă notificării adresate, în baza Legii nr. 10/2001, s-a reținut corect că aceeași cerere a fost anterior soluționată irevocabil, prin sentința civilă nr. 423 din 7 octombrie 2003, pronunțată de Tribunalul Dolj, în sensul respingerii ca rămasă fără obiect.

În mod eronat, însă, s-a apreciat că există autoritate de lucru judecat în raport de această hotărâre, căci, pentru a opera această excepție de fond, peremptorie, este necesar ca prin hotărârea irevocabilă invocată să se fi tranșat fondul litigiului. Or, soluționarea cererii din Dosarul nr. x/2003 s-a făcut în baza excepției lipsei de obiect, fără a se antama fondul raportului juridic. Ca atare, neexistând autoritate de lucru judecat, în sensul art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ., se impunea ca tribunalul să examineze cererea privind obligația de a face, ținând cont și de decizia emisă de intimata Compania Națională de Căi Ferate SA Regionala CF Craiova – București, depusă la dosarul cauzei.

Instanța de apel a mai constatat că acțiunea în revendicare formulată de reclamante a fost, de asemenea, în mod greșit respinsă în temeiul excepției inadmisibilității. Tribunalul a pornit de la o premisă eronată, aceea că imobilul în legătură cu care s-au solicitat măsuri reparatorii face obiectul Legii nr. 10/2001 și, ca atare, în raport de dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, a apreciat că nerespectarea procedurii speciale instituită prin acest act normativ atrage decăderea din dreptul de a obține satisfacerea pretențiilor deduse judecății.

Or, din cuprinsul deciziei de respingere a notificării din 03 octombrie 2003, emisă de Compania Națională de Căi Ferate SA Regionala CF Craiova – București reiese că terenul în litigiu a fost preluat abuziv, prin expropriere, prin Decretul - Lege nr. 452/1941 și Decretul - Lege nr. 832/1941, anterior deci perioadei de referință ce delimitează domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, cuprinsă în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, singura excepție admisă fiind rechizițiile efectuate în temeiul Legii nr. 139/1940. Prin urmare, dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu sunt aplicabile cererii de restituire formulată de reclamante, acestea având posibilitatea să se adreseze instanței, în condițiile dreptului comun, potrivit art. 480 și urm. C. civ.

Prin decizia nr. 2830 din 30 martie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Dosarul nr. x/1/2006, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Compania Națională de Căi Ferate CFR SA – Sucursala Regională CFR Craiova împotriva deciziei nr. 395 din 16 mai 2006 a Curții de Apel Craiova, secția civilă. În considerentele hotărârii, instanța de recurs a reținut că sentința civilă nr. 423 din 7 octombrie 2003 a Tribunalului Dolj, invocată de recurentă, nu se bucură de autoritate de lucru judecat, întrucât, pe lângă faptul că prin aceasta nu s-a soluționat cauza pe fond, nici nu s-a pronunțat între aceleași părți. La data de 17 martie 2009, reclamantele A. și B. au formulat precizare față de acțiunea principală, în sensul că au solicitat instanței, în temeiul art. 480 C. civ., să oblige pârâții să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 21.899,37 mp.

În rejudecare, prin sentința civilă nr. 109 din 11 iunie 2013, pronunțată în Dosarul nr. x/63/2007, Tribunalul Dolj a admis excepția lipsei capacitații de folosință a pârâtei Primăria municipiului Craiova, invocată din oficiu, a dispus anularea cererii formulată în contradictoriu cu această pârâtă pentru lipsa capacitații de folosință, a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive și inadmisibilității acțiunii invocate de pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, a admis în parte cererea precizată formulată de reclamante în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Compania Națională de Căi Ferate SA – Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații Craiova, a dispus obligarea pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Compania Națională de Căi Ferate SA – Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații Craiova să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantelor suprafața de 5.432 mp, astfel cum este identificată în schița anexă a raportului de expertiză întocmit în cauză de expert C. (suprafața în tenta mov), care face parte integrantă din hotărâre, a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamante a sumei de 1.169.868 RON, reprezentând despăgubiri (contravaloarea terenului în suprafață de 15.393 mp,

situat în Craiova, str. D., aflat în administrarea Companiei Naționale de Căi Ferate SA – Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații Craiova), a dispus obligarea pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Compania Națională de Căi Ferate SA – Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații Craiova la plata către reclamante a sumei de 1.675 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (onorarii expert).

Pentru a se pronunța astfel, instanța a avut în vedere următoarele: În ceea ce privește excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei Primăria municipiului Craiova, a apreciat că prin capacitate civilă, în cazul persoanelor juridice, este desemnată aptitudinea de a avea drepturi subiective și obligații civile (capacitate civilă de folosință), precum și aptitudinea de a dobândi și exercita drepturi subiective civile și de a-și asuma și îndeplini obligații civile, prin încheierea de acte juridice de către organele de conducere (capacitate civilă de exercițiu).

Față de prevederile art. 21 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, primăria nu se încadrează în rândul unităților administrativ teritoriale cu capacitate juridică deplină, aceasta nefiind altceva decât o structură funcțională cu activitate permanentă, care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului, soluționând problemele curente ale colectivității locale, conform art. 77 din lege. Soluționând această excepție, instanța a constatat că cea a lipsei calității procesuale pasive a acestei pârâte invocate la termenul de judecată din 04 octombrie 2005 a rămas fără obiect.

Referitor la excepțiile lipsei calității procesuale pasive și inadmisibilității acțiunii, instanța de fond le-a respins ca neîntemeiate, dat fiind că acțiunea a fost formulată potrivit dreptului comun, nefiind în prezența unei proceduri administrative declanșate în baza legislației speciale a restituirii imobilelor pentru a fi aplicabilă decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție; despăgubirile au fost solicitate de reclamante în subsidiar, pentru situația imposibilității restituirii în natură a bunului, însă tot pe calea acțiunii în revendicare de drept comun, iar nu în temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Acest lucru l-a statuat și Curtea de Apel Craiova, în decizia nr. 395 din 16 mai 2006, menținută prin decizia nr. 2830 din 30 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În prezenta cauză se revendică de către reclamante un teren ce se pretinde a fi fost preluat de către Statul Român fără titlu în anul 1941, de la autorul acestora, E., așa încât pârâtul Statul Român are calitate procesuală pasivă. Pe fond, prima instanță a reținut că, în cazul acțiunii în revendicare întemeiate pe prevederile art. 480 C. civ., reclamantul este cel care trebuie să facă dovada pozitivă, în sensul că el este titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat (actori incumbit probatio), precum și dovada posesiei de către pârât a bunului revendicat.

În speță, dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat a ieșit din patrimoniul autorului reclamantelor prin expropriere (definită a fi actul de putere publică prin care se realizează dobândirea forțată a proprietăților private asupra imobilelor necesare executării lucrărilor de utilitate publică), prin Decretele - Lege nr. 452 din 25 februarie 1941 și nr. 832 din 27 martie 1941. Prin Decretul - Lege nr. 832 din 27 martie 1941 a fost declarată utilitatea publică a lucrărilor de construcție a liniei ferate București – Videle – Roșiori – Caracal - Craiova, iar, prin Decretul - Lege nr. 452 din 25 februarie 1941 a fost autorizată RA CFR să înceapă lucrările în acest sens. Prin Jurnalul nr. 2987 din 15 mai 1946 al Curții de Apel Craiova s-a ordonat trimiterea RA CFR în stăpânirea imediată a terenurilor situate pe teritoriul comunei Bariera Vâlcii.

Prin același jurnal s-au stabilit sumele cu care urmau a fi despăgubiți proprietarii terenurilor expropriate, autorul reclamantelor E. urmând a primi suma de 93.018 RON pentru suprafața de 10.335,37 mp, conform recipisei, act care se coroborează cu borderoul aflat la dosar. Instanța a reținut însă că autorului reclamantelor E. i-a fost expropriată o suprafață mai mare decât cea pentru care fusese propus la despăgubiri, respectiv suprafața de 18.827,49 mp, aflată în parcelele XX și YY din Craiova, comuna suburbană Bariera Vâlcii, jud. Dolj, așa cum rezultă din tabelul aflat la dosar coroborat cu planul de exproprieri definitive și tabela parcelară de expropriere, precum și procesul verbal al Serviciului de Construcții din Craiova.

În atare condiții, instanța a apreciat că în urma acestor decrete, la nivelul anului 1946, a operat transferul dreptului de proprietate din patrimoniul autorului reclamantelor în cel al expropriatorului. Autorul E. nu a beneficiat de despăgubiri pentru suprafața expropriată. Astfel, pe lângă faptul că acesta fusese propus pentru despăgubiri pentru suprafața de 10.335,37 mp, deși i-a fost expropriată o suprafață de 18.827,49 mp, în cauză nu s-a făcut dovada că cel puțin această sumă ce i s-ar fi cuvenit autorului pentru una din parcelele expropriate a fost achitată către expropriat, fapt atestat și de procesul verbal din data de 27 ianuarie 1949 întocmit de Căile Ferate Romane. În acest proces verbal, aflat la dosarul de fond, s-a arătat că până în anul 1949 autorul E. nu fusese încă despăgubit pentru parcelele XX și YY expropriate din comuna suburbană Bariera Vâlcii.

Mai mult decât atât, în adresa din anul 2001, Regionala CFR Craiova a recunoscut că autorul reclamantelor E. nu a fost despăgubit cel puțin până în anul 1960, iar după această perioadă nu exista nicio dovadă în sensul acordării acestor despăgubiri către autorul expropriat. În prezent, conform concluziilor raportului de expertiză întocmit de expert C., suprafață expropriată de la autorul reclamantelor măsoară 20.825 mp (diferența rezultând din erorile de măsurare în timp), din care 2.652 mp se află în domeniul public al statului, suprafața fiind concesionată către CN CF CFR SA, pentru suprafața de 5.487 mp fiind eliberat certificat de atestare a dreptului de proprietate pentru CN CF CFR SA, restul suprafeței aflându-se tot în proprietatea statului în baza celor două decrete de expropriere.

Conform art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului. În aceste condiții, instanța a reținut că, potrivit art. 17 din Constituția României din anul 1923, în vigoare la data exproprierii imobilului ce a aparținut autorului reclamantelor, proprietatea de orice natură, precum și creanțele asupra statului sunt garantate. Autoritatea publică, pe baza unei legi, este în drept a se folosi, în scop de lucrări de interes obștesc, de subsolul oricărei proprietăți imobiliare, cu obligațiunea de a desdăuna pagubele aduse suprafeței, clădirilor și lucrărilor existente. În lipsa de învoială despăgubirea se va fixa de justiție.

Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică și după o dreaptă și prealabilă despăgubire stabilită de justiție. Autorul reclamantelor E. nu a fost însă despăgubit pentru suprafața de teren expropriată în baza Decretelor - Lege nr. 832 din 27 martie 1941 și nr. 452 din 25 februarie 1941. Ca atare, bunul proprietatea acestuia, terenul în suprafață de 18.827,49 mp (20.825 mp conform măsurătorilor actuale) a trecut în proprietatea statului fără o justă și prealabilă despăgubire, cu încălcarea Constituției României în vigoare la acel moment. În atare condiții, titlul opus de stat, respectiv cele două decrete anterior menționate, precum și certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 23 noiembrie 2004 exhibat de CN CFR SA nu pot însă reprezenta un titlu valabil de preluare în sensul dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Reținând că imobilul în litigiu nu a trecut cu titlu valabil în proprietatea statului, instanța a constatat că reclamantele A. și B. dețin un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Faptul că autorul reclamantelor a fost privat de dreptul de proprietate asupra bunului său, combinat cu absența unei juste despăgubiri, l-a făcut să sufere o sarcină disproporționată și excesivă incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Din înscrisurile din dosar a rezultat că nici până în momentul de față, la 12 ani de la data declanșării procedurii administrative a recuperării bunului în anul 2001, reclamantele nu au primit despăgubiri pentru imobilul teren expropriat de la autorul acestora fără o prealabilă despăgubire, notificarea acestora formulată în anul 2001, în baza Legii nr. 10/2001, fiind respinsă prin decizia nr. 1/4387 din 03 octombrie 2003, pe motiv că imobilul solicitat nu face obiectul legii speciale.

Prin prisma deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care are natura unei decizii interpretative a legislației interne aplicabile în cauză, instanța a apreciat, de asemenea, că analiza cererii în revendicare se realizează prin raportare la normele europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană (dat fiind faptul că în speță s-a stabilit în mod irevocabil că imobilul preluat de stat de la autorul reclamantelor nu face obiectul Legii nr. 10/2001), așa încât singura opțiune a reclamantelor nu este decât acțiunea în revendicare de drept comun, ceea ce excluse concursul dintre legea specială și dreptul comun.

Prin urmare, în concursul dintre reclamante, ca moștenitoare ale autorului E., și pârâții Statul Roman și CN CFR SA, instanța a observat că cele dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu reconfirmat acestora, cu efect retroactiv pe calea prezentei acțiuni în revendicare, prin recunoașterea nevalabilității preluării imobilului de către stat, atât timp cât autorul a fost expropriat fără niciun fel de despăgubire; implicit, se impune recunoașterea existenței valabile și neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul reclamantelor.

Astfel, întrucât părțile litigante dețin fiecare un titlu de proprietate (titlul statului fiind reprezentat chiar de către cele două decrete de expropriere, iar CN CFR SA dispunând de certificatul de atestare a dreptului de proprietate pentru o parte din suprafața de teren în litigiu), recunoscut ca valabil și au un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele instanța a recunoscut dreptul reclamantelor de a li se restitui bunul imobil preluat de stat fără o justă și prealabilă despăgubire, așadar fără titlu valabil, cu încălcarea art. 17 din Constituția României din anul 1923, în vigoare la momentul preluării.

Instanța a reținut însă, din concluziile raportului de expertiză întocmit de expert C., că din întreaga suprafață de teren expropriată de 20.825 mp, aflată în administrarea CN CFR SA - Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații Craiova, doar suprafața de 5.432 mp se poate restitui în natură reclamantelor, diferența fiind ocupată de liniile ferate, respectiv de elemente concrete ale infrastructurii feroviare publice sau reprezentând zona de siguranță a infrastructurii feroviare publice, conform H.G. nr. 581 din 15 septembrie 1998 și O.U.G. nr. 12/1998.

Ca atare, cu privire la această suprafață de teren de 5.432 mp, instanța a dispus obligarea pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și CN CF CFR SA - Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații Craiova să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantelor suprafața de 5.432 mp, astfel cum este identificată în schița anexă a raportului de expertiză întocmit de expert C. (suprafață în tenta mov).

Cum în cauză nu s-a făcut dovada achitării vreunei despăgubiri către reclamante sau către autorul acestora, instanța a admis în parte acțiunea astfel cum a fost precizată la data de 05 februarie 2013 și a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice (acesta fiind cel ce a expropriat nelegal pe autorul reclamantelor) la plata sumei de 1.169.868 RON, reprezentând despăgubiri (contravaloarea diferenței de teren ce nu a fost restituită în natură, respectiv suprafață de 15.393 mp din Craiova, str. D., aflată în administrarea CN CF CFR SA - Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații Craiova), valoare stabilită de expert F. (76 RON/mp) și necontestată la acel moment de niciuna din părțile litigante.

Față de prevederile art. 274 C. proc. civ., instanța a obligat pârâții la plata către reclamante a sumei de 1.675 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată - onorarii expert conform chitanțelor depuse. Prin decizia civilă nr. 258 din 08 noiembrie 2013, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de Compania Națională de Căi Ferate CFR SA – Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații, în contradictoriu cu intimatele A., B., precum și cu intimata Primăria municipiului Craiova, având ca obiect revendicare imobiliară; a respins, ca nefondat, apelul formulat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași sentințe; a obligat pe intimatele A., B., în solidar, la plata taxei judiciare de timbru aferente cererii de chemare în judecată în cuantum de 18.833 RON și pe apelanții la plata către intimate a sumei de 1.000 RON, cheltuieli de judecată efectuate în apel.

În ce privește apelul declarat de Compania Națională de Căi Ferate CFR SA, tribunalul a reținut că, întrucât în cauză s-a statuat în mod irevocabil că terenul în litigiu a fost preluat abuziv anterior perioadei de referință ce delimitează domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, nu sunt incidente dispozițiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997. Referitor la apelul formulat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul a constatat că primul motiv de apel vizează netimbrarea cererii introductive de chemare în judecată, dar o asemenea neregularitate poate fi acoperită numai pe calea procedurii prevăzute de dispozițiile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, a căror aplicare a fost efectuată.

Cu privire la excepția tardivității formulării cererii de acordare a despăgubirilor, întemeiată pe dispozițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., curtea a apreciat că este incident cazul de excepție prevăzut la pct. 3 al alin. (2) din art. 132 C. proc. civ. A mai reținut că un alt motiv de apel a vizat inexistența la dosar a actului de proprietate al autorului reclamantelor, fără a se observa că s-a depus un astfel de act, aspect consemnat și în încheierea de ședință de la 07 iulie 2009. În consecință, dacă expertul nu a identificat terenul supus judecății și în raport de acest act, limitându-se numai la actele și planurile de expropriere, această împrejurare este imputabilă chiar apelantului, pentru că nu a formulat obiective la expertiză, nici obiecțiuni la raportul de expertiză depus și nici nu a solicitat o nouă expertiză în apel, cu toate că avea o astfel de posibilitate într-o cale de atac devolutivă.

Instanța de apel a constatat că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu puteau constitui temei juridic al prezentei acțiuni, deoarece nu este incident un caz reglementat de acest text legal, respectiv neutilizarea bunurilor potrivit scopului pentru care au fost preluate sau neefectuarea unei noi declarații de utilitate publică. Pe de altă parte, producerea consecințelor exproprierii nu acoperă neregularitățile actului de expropriere, în speță absența plății unei juste și prealabile despăgubiri, situație care este de natură a afecta titlul Statului, în cazul unei comparări cu titlul proprietarilor expropriați, pe calea unei acțiuni în revendicare de drept comun. Cum chiar apelantul recunoaște că „exproprierea efectuată prin decretul de expropriere constituie o măsură abuzivă”, atunci opinia Statului potrivit căruia o măsură abuzivă reprezintă o preluare cu titlu este inacceptabilă.

Chiar dacă interpretarea legală consfințită de art. 6 din Legea nr. 213/1998 se referă în mod expres la bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, legiuitorul nu poate oferi, pentru identitate de cauză, o altă interpretare cu privire la bunurile dobândite de stat anterior anului 1945. O astfel de interpretare are la bază caracterul imprescriptibil al acțiunii în revendicare. Totodată, prevederile art. 1890 C. civ. nu sunt aplicabile acțiunii în revendicare a imobilelor, deoarece dreptul de proprietate pe care se bazează și de care este indivizibil legată acțiunea în revendicare nu se stinge prin neuz, oricât de îndelungată ar fi starea de pasivitate a titularului său.

Aceasta înseamnă că titularul dreptului de proprietate poate introduce oricând acțiunea în revendicare și poate solicita compararea titlului său cu cel al posesorului actual. Regula se întemeiază pe caracterul perpetuu al dreptului de proprietate, acțiunea în revendicare putându-se stinge doar odată cu stingerea însuși a dreptului de proprietate. Deși imprescriptibilă extinctiv, acțiunea în revendicare a imobilelor poate fi paralizată atunci când posesorul actual a dobândit proprietatea prin uzucapiune, în condițiile legii. Instanța de apel a considerat că alin. (1) al art. 566 noul C. civ. recunoaște expres și posibilitatea reclamantului de a solicita obligarea pârâtului la plata de despăgubiri, numai dacă fie bunul a pierit din culpa sa, fie a fost înstrăinat.

Or, este adevărat că această soluție legislativă nu are aplicare directă în litigiul pendinte, dar nu reprezintă decât o consacrare legală a teoriilor vehiculate în literatura de specialitate și în jurisprudență, atunci când erau analizate efectele acțiunii în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ. de la 1864. Cu alte cuvinte, nu este necesară a fi formulată, în caz de imposibilitate de restituire a bunului, o acțiune în răspundere delictuală întemeiată pe art. 998-999 C. civ., ci reclamantul are posibilitatea de a solicita obligarea pârâtului și la plata de despăgubiri, dacă bunul nu mai poate fi restituit din culpa sa, în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun. Pe de altă parte, în speță, reclamantele au solicitat în principal restituirea în natură a bunului, iar numai în cazul în care această restituire ar fi imposibil de efectuat, plata unor despăgubiri echivalente cu valoarea bunului pierdut.

O altă critică din apel a vizat valoarea stabilită pentru terenul ce nu poate fi restituit în natură, considerându-se că nu corespunde valorii reale a bunului în funcție de prețurile practicate pe piața liberă. Or, evaluarea terenului a fost efectuată potrivit opiniei de specialitate a unui expert tehnic judiciar, care a explicat în conținutul raportului de expertiză modul de calcul în urma căruia a ajuns la valoarea respectivă, iar apelantul a criticat această evaluare pe considerente proprii, fără a avea la bază o probă de aceeași valoare. Chiar dacă apelantul ar avea propuneri pertinente cu privire la modul în care trebuie stabilită valoarea de piață a unui teren, acesta trebuia a contesta evaluarea în speță prin intermediul unor probe concrete și obiective, de genul unei noi expertize, care era admisibil a fi efectuată în faza procesuală a apelului.

Cu privire la motivul de apel prin care se invocă că s-ar fi efectuat plata unei despăgubiri pentru terenul supus exproprierii, curtea a reținut că prin Jurnalul nr. 2987 pronunțat de Curtea de Apel Craiova în Camera de Consiliu din data de 15 mai 1946 se atestă tabloul de sume ce se cuvin expropriaților, sume ce urmează a fi consemnate pe numele foștilor proprietari, în care apare o mențiune și la o chitanță, cu o sumă depusă pe numele autorului reclamanților. Or, toate aceste acte fac referire la sume de bani care „urmează a fi consemnate”, deci care vor fi plătite în viitor pe numele expropriaților, fără a dovedi existența efectivă a unei plăți. De altfel, chitanța respectivă nici nu există la dosar pentru a se putea aplica o prezumție de plată a despăgubirilor, astfel cum se invocă, emiterea acesteia având mai degrabă un rol formal pentru a se putea constata că ar fi îndeplinite condițiile de expropriere.

Pe de altă parte, prin referatul întocmit de Regionala CF Craiova - Oficiul Juridic se recunoaște că, în conformitate cu referatul din data de 27 ianuarie 1949, autorul reclamantelor a fost propus să nu fie despăgubit, deoarece „avea o situație economică bună”, iar până în anul 1960 acesta nu a primit despăgubiri. Prin acel referat s-a propus acordarea de despăgubiri bănești sau măsuri alternative de despăgubire, propunere ce nu i s-a mai dat curs. În referatul depus la dosarul de fond, Biroul Cadastru al Regionalei CF Craiova atestă aceeași situație juridică: până în anul 1960, autorul reclamantelor nu a fost despăgubit, iar după acest an nu mai există alte acte referitoare la plata despăgubirilor pentru terenul în cauză.

Reclamantele au depus la dosar declarații autentificate, în care au declarat pe propria răspundere că nu au primit despăgubiri pentru terenul preluat de Depoul CFR. În speță, însă, apelantul consideră că incertitudinea stării de fapt potrivit căreia suma a fost achitată sau nu către autor îi este favorabilă, de vreme ce intimatele trebuiau a face dovada că autorul lor nu a primit despăgubiri. Or, este evident că faptele negative nu pot fi dovedite, decât eventual prin dovedirea faptelor pozitive contrare. Cum nu se putea dovedi o faptă negativă de genul „nu a primit despăgubiri”, fapta pozitivă contrară era dovada primirii despăgubirilor, dar o astfel de probă ar fi trebuit a fi administrată de cel căruia îi era favorabilă, adică de pârât.

Ca atare, inexistența unei dovezi clare a plății despăgubirilor, coroborată cu înscrisuri care atestă că autorul reclamantelor a fost propus a nu fi despăgubit, avându-se în vedere situația economică a acestuia și climatul politic care s-a instaurat la momentul la care ar fi trebuit a se face plata despăgubirilor, creează o prezumție simplă că plata despăgubirilor nu a fost efectuată, iar o astfel de prezumție putea fi înlăturată numai printr-o dovadă concretă a unei plăți primite de către autorul reclamantelor, probă care nu se regăsește la dosar. În ceea ce privește excepția nemotivării sentinței, instanța de apel a constatat că hotărârea contestată cuprinde argumentele și raționamentele juridice care au format convingerea instanței.

Pe de altă parte, motivarea instanței de fond a fost suplinită în rândurile de mai sus, în raport de criticile aduse prin apelul formulat, care limitează efectul devolutiv al acestei căi de atac. Referitor la criticile privind acordarea cheltuielilor de judecată, acestea au fost considerate ca fiind nefondate, de vreme ce apelantul a fost partea care a căzut în pretenții, iar cheltuielile de judecată au constat în plata unor onorarii de experți, iar nu de avocat, pentru a se putea eventual pune în discuție reducerea cuantumului. Potrivit art. 274 C. proc. civ., partea care a câștigat procesul va putea obține restituirea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabilește realitatea, necesitatea, dar și caracterul rezonabil al acestora.

Or, cheltuielile de judecată acordate în speță îndeplinesc toate aceste criterii, fiind nu numai reale și necesare, dar, în raport de gradul dificil al problemelor de drept expuse, sunt și mai mult decât rezonabile. Prin decizia nr. 1969 din 18 iunie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost admis recursul declarat de recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – D.G.R.F.P. Craiova și a fost casată în parte decizia recurată și trimisă cauza aceleiași instanțe spre rejudecarea apelului declarat de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – D.G.R.F.P. Craiova, împotriva sentinței civile nr. 109 din 11 iunie 2013 a Tribunalului Dolj, secția I civilă.

În considerentele deciziei, Înalta Curte a reținut faptul că în cauză este fondată critica care privește greșita calificare a cererii de chemare în judecată, așa cum a fost modificată și prin care s-a solicitat contravaloarea terenului imposibil de restituit în natură. Ambele instanțe de fond au considerat că pârâtului îi revine obligația de desdăunare ca efect al admiterii acțiunii în revendicare, deoarece restituirea în natură nu mai este posibilă. Înalta Curte a constatat că acest raționament juridic subzistă, însă doar în cazul în care bunurile existau în materialitatea lor în posesia pârâtului, la data formulării cererii de chemare în judecată, deoarece numai în acest caz este viabilă finalitatea urmărită prin cererea în revendicare, anume redobândirea posesiei, ca stare de fapt.

Doar dacă restituirea în natură era posibilă la momentul cererii introductivă, dar nu mai era posibilă la data soluționării cauzei, se poate vorbi despre înlocuirea obligației de restituire în natură printr-o obligație de desdăunare. Ca atare, a reținut că obligația de desdăunare poate reprezenta un efect al admiterii acțiunii în revendicare numai atunci când reclamantul ar fi putut obține restituirea în natură, dacă sunt îndeplinite toate condițiile legale la data formulării acțiunii. Astfel, în cazul în care bunul în discuție exista în materialitatea sa în posesia pârâtului la acel moment (dar bunul a pierit până la data soluționării cauzei), acordarea de despăgubiri constând în echivalentul valoric al bunului derivă din chiar acțiunea în revendicare, a cărei cauză juridică o reprezintă deținerea abuzivă a bunului.

În caz contrar, desdăunarea decurge dintr-o acțiune în pretenții care are drept cauză juridică imposibilitatea de restituire în natură a bunului de către fostul posesor, care subzista încă de la momentul formulării cererii de chemare în judecată. În acest ultim caz, obligația de desdăunare reprezintă o pretenție de sine-stătătoare, independentă de restituirea în natură din moment ce nu reprezintă un efect al admiterii acțiunii în revendicare, fără a avea relevanță dacă reclamantul a formulat și o pretenție de restituire în natură.

În consecință, Înalta Curte a apreciat că obligația de desdăunare trebuie analizată distinct de obligația de restituire în natură atunci când reclamantul le-a invocat pe ambele din perspectiva atât a elementelor cererii (părți, obiect, cauză), cât și a condițiilor ce interesează exercițiul dreptului la acțiune (drept, interes, calitate și capacitate procesuală), iar prescripția dreptului material la acțiune ar trebui analizată chiar în raport de cererea în pretenții, respectiv de obligare a Statului Român la plata contravalorii bunurilor care nu mai pot fi restituite la data formulării cererii. A mai reținut instanța de recurs că o asemenea cerere în pretenții se întemeiază pe răspunderea civilă delictuală potrivit art. 998 – 999 C. civ., deoarece presupune fapta culpabilă a pârâtului care la data cererii introductive nu poate restitui bunul în materialitatea sa, dată fiind situația existentă chiar la data sesizării instanței.

În condițiile în care cererea în pretenții se întemeiază pe răspunderea civilă delictuală, acțiunea prin care se valorifică dreptul subiectiv pretins are natura unei acțiuni personale pentru că se invocă un drept de creanță și, chiar dacă reclamantul se adresează instanței și cu o cerere în revendicare, temeiul juridic al cererii în pretenții este unul distinct de cel al cererii în revendicare. Drept urmare, Înalta Curte a apreciat că în mod nelegal instanța a analizat temeinicia pretențiilor prin raportare la dispozițiile art. 480 și urm. C. civ., fără să le analizeze în baza dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ., cu toate consecințele care decurg din aplicarea instituției răspunderii civile delictuale.

Înalta Curte a constatat, astfel, că se impune admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare numai în ce privește acțiunea în pretenții, respectiv pentru cererea privind obligarea la plata contravalorii suprafeței de teren, imposibil de restituit în natură. De asemenea, a arătat că se impune ca instanța de apel, cu ocazia rejudecării, să analizeze dacă sunt realizate condițiile angajării răspunderii civile delictuale și, în raport de cele statuate, să analizeze și necesitatea unei noi evaluări a terenului în raport de argumentele invocate de pârât. În rejudecare, prin încheierea de ședință din 14 ianuarie 2015, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a dispus transpunerea dosarului la secția a II-a civilă.

Ulterior, prin încheierea de ședință din 26 martie 2015, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, în raport de considerentele deciziei nr. 1969 din 18 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, prin care s-a dispus casarea parțială a deciziei pronunțate în apel, a apreciat că se impune a se efectua o expertiză având ca obiectiv evaluarea terenului care nu poate fi restituit în natură reclamantelor. La data de 18 mai 2015, expertul desemnat de instanță, G., a depus raportul de expertiză, în cadrul căruia a concluzionat faptul că valoarea terenului în suprafață de 15.393 mp situat în Craiova, str. D., aflat în administrarea Companiei Naționale de Căi Ferate CFR SA - Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații Craiova, teren identificat conform lucrărilor întocmite în cauză de experții C. și F. (Dosar nr. x/63/2007 al Tribunalului Dolj) este în valoare de 1.498.643 RON.

În cauză, s-au formulat obiecțiuni la raportul de expertiză întocmit de expert G. de către apelantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – D.G.R.F.P. Craiova, iar la aceste obiecțiuni expertul a depus răspuns și a concluzionat faptul că la valoarea terenului stabilită anterior la data de 15 mai 2015, la suma de 1.498.643 RON, s-a luat în calcul suma de 97,35 RON/mp. Prin decizia nr. 776 din 22 octombrie 2015, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – D.G.R.F.P.

Craiova împotriva sentinței civile nr. 109 din 11 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția I civilă, în contradictoriu cu intimatele A. și B. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că este învestită cu soluționarea doar a cererii având ca obiect obligația de dezdăunare, respectiv cererea de acordare de despăgubiri pentru terenul imposibil de restituit în natură, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, respectiv pe dispozițiile art. 998-999 C. civ. În acest sens, Înalta Curte a apreciat că prescripția dreptului material la acțiune ar trebui analizată în raport de cererea în pretenții, iar temeinicia pretențiilor să se realizeze prin raportare la dispozițiile art. 998-999 C. civ., cu toate consecințele care decurg din aplicarea instituției în cauză.

Pornind de la aspectul prescripției dreptului material la acțiune al cererii, instanța de apel a concluzionat în sensul că cererea în pretenții pentru despăgubiri nu este prescrisă, respectiv este formulată în termenul legal de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958. Raportat la dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, în cazul acțiunii în pretenții întemeiată pe răspundere civilă delictuală, prescripția extinctivă începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de aceasta.

În speță, momentul când reclamantele au cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea corespunde datei când prin raportul de expertiză administrat în cauză, la instanța de fond, s-a stabilit faptul că doar o parte din întreaga suprafață de teren se poate restitui în natură, respectiv doar suprafața de 5.432 mp, diferența de teren fiind ocupată de liniile ferate, respectiv de elemente concrete ale infrastructurii feroviare publice sau reprezentând zona de siguranță a infrastructurii feroviare publice.

Prin raportul de expertiză efectuat de expert C., depus de acesta la tribunal la data de 06 mai 2013 s-a arătat că se poate restitui în natură reclamantelor doar suprafața de teren de 5.432 mp, aflată în afara zonei de siguranță a infrastructurii feroviare publice, aspect reținut și de instanța de fond, care, potrivit dispozitivului sentinței nr. 109 din 11 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția I civilă, a dispus obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și CN CF CFR SA – Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații Craiova să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantelor suprafața de 5.432 mp.

Ca atare, din momentul când a fost depus la instanță raportul efectuat de expert C., respectiv la 06 mai 2013, reclamantele au luat cunoștință de faptul că pentru diferența de teren de 15.393 mp (din totalul suprafeței de 20.825 mp) aveau posibilitatea legală să solicite despăgubiri și, ca atare, acestea reprezintă, în cauză, data când au cunoscut paguba, cât și persoana care răspunde de ea. Prin urmare, prescripția dreptului material în ce privește cererea în pretenții începe să curgă din 06 mai 2013, când reclamantele au cunoscut că doar o parte din teren se poate restitui în natură și, în consecință, de la acest moment începe să curgă și dreptul acestora la despăgubiri pentru diferența de teren.

Cum în cauză, anterior raportului de expertiză efectuat de expert C. la data de 5 februarie 2013, conform mențiunilor încheierii de ședință din data respectivă s-a arătat de către reclamante că, în ipoteza în care nu este posibilă restituirea în natură a terenului, solicită acordarea de despăgubiri în schimbul terenului, curtea a constatat că această cerere în pretenții a fost formulată în termenul legal de prescripție. Față de îndrumările din decizia de casare, curtea a apreciat că în această etapă procedurală nu mai este relevantă critica apelantului Statul Român, prin care s-a invocat tardivitatea formulării cererii de acordare despăgubiri, având în vedere că aceasta a fost făcută în etapa de administrare a probatoriului.

Referitor la celelalte cerințe ale cererii întemeiate pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., reținute de instanța de recurs ca temei al acțiunii în pretenții, instanța de apel a considerat că în speță sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale. Astfel, așa cum s-a arătat anterior prin raportul de expertiză efectuat de expert C., reclamantele au luat cunoștință de existența prejudiciului concretizat în speță prin faptul că o mare parte din terenul revendicat (suprafața de 15.393 mp) este ocupată de liniile ferate, respectiv de elemente concrete ale infrastructurii feroviare publice sau reprezentând zona de siguranță a infrastructurii feroviare. Prin ocuparea terenului cu aceste linii ferate și elemente ale infrastructurii feroviare publice practic s-a produs reclamantelor un prejudiciu, în condițiile în care acestea au făcut dovada faptului că autorii acestora au avut în proprietate terenul.

În speță, fapta ilicită, în sensul dispozițiilor art. 998-999 C. civ., constă tocmai în faptul că Statul Român a ocupat în mod abuziv terenul în suprafață totală de 20.825 mp, conform raportului de expertiză, lipsind astfel reclamantele de folosința acestuia și, prin urmare, s-a creat în patrimoniul lor un prejudiciu. De altfel, fapta ilicită a apelantului Statul Român constă în faptul că deține un imobil – teren, proprietatea autorului intimatelor, producerea unui prejudiciu constând în imposibilitatea de restituire în natură a acestuia. Datorită faptului că preluarea terenului de către stat s-a realizat prin abuz, terenul fiind expropriat potrivit Decretului – Lege nr. 452/1941 și Decretului nr. 832/1941, rezultă vinovăția și, pe cale de consecință, și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.

Instanța de apel a constatat că este nefondat și motivul de apel formulat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice referitor la valoarea despăgubirilor, respectiv la faptul că valoarea stabilită de 1.169.968 RON ar fi mare și nu ar corespunde valorii reale de circulație a terenului, în funcție de prețurile practicate pe piața liberă. În acest sens, în rejudecare, avându-se în vedere caracterul devolutiv al apelului, s-a efectuat o nouă expertiză, având ca obiective evaluarea terenului în suprafață de 15.393 mp, situat în Craiova, str. D., aflat în administrarea CN Căi Ferate. Potrivit raportului de expertiză efectuat de expert G., s-a stabilit că valoarea terenului este de 1.498.643 RON, la acest raport de expertiză s-au efectuat obiecțiuni de D.G.R.F.P.

Craiova, în sensul că valoarea stabilită nu corespunde valorii reale, fiind supraevaluată, iar la aceste obiecțiuni a răspuns expertul, prin care acesta a menținut valoarea stabilită inițial de 1.498.643 RON (97,35 RON/mp). Or, în condițiile în care în prezentul stadiu procedural, în rejudecare, s-a administrat de instanța de apel o nouă expertiză, iar evaluarea terenului este de 1.498.643 RON, chiar mai mare decât valoarea stabilită anterior, la instanța de fond (anterior s-a reținut valoarea de 1.169.968 RON), curtea a apreciat că sunt nefondate criticile prin care s-a invocat faptul că evaluarea terenului la suma de 1.169.968 RON ar fi mare și nu ar corespunde valorii reale în funcție de prețurile practicate pe piața liberă.

Instanța de apel a considerat că sunt nerelevante și apărările formulate de Ministerul Finanțelor Publice, cu ocazia „concluziilor scrise”, potrivit cărora anterior intimatele ar fi formulat o cerere de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, sub nr. x/63/2010, prin care au chemat în judecată H. SA pentru a obține măsuri reparatorii cu privire la terenul în suprafață de 4.910 mp, acțiune admisă, și, în consecință, suprafața de teren pentru care se solicită despăgubiri ar fi mult mai mică, iar expertul nu ar fi făcut o identificare corectă.

Referitor la acest aspect, care are relevanță pentru stabilirea valorii despăgubirilor, curtea a pus în vedere intimatelor să depună înscrisuri (potrivit mențiunilor încheierii din 26 martie 2015), astfel că, ulterior, la data de 18 iunie 2015, s-au atașat o serie de înscrisuri cu privire la terenul în suprafață de 4.910 mp prevăzut în sentința nr. 367 din 20 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția civilă. În acest sens, s-a precizat că s-au expropriat două parcele, respectiv parcela nr. XX și YY ce aparținea numitului E., iar aceste terenuri expropriate nu au legătură cu terenul ce face obiectul prezentei cauze. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, în drept invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ. În motivarea recursului, recurenta a arătat următoarele: 1. Pentru a se putea angaja răspunderea civilă delictuală este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unei legături de cauzalitate între faptă ilicită și prejudiciu, existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, existența capacității delictuale a celui ce a săvârșit faptă ilicită. Or, în speță, nu se poate considera ca fiind întrunite cumulativ aceste condiții prevăzute de lege pentru a se antrena o astfel de răspundere în sarcina pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații, așa cum reiese din dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954.

Prin urmare, nu poate fi atrasă o răspundere civilă a statului ca subiect distinct de drept - o răspundere subiectivă, bazată pe culpa, în condițiile art. 998 - 999 C. civ. - pentru acțiuni ale unor autorități publice (în sensul avut în vedere de Titlul III din Constituția României). În plus, din înscrisurile depuse în dovedirea cererii rezultă faptul că pentru acest imobil autorul reclamantelor a fost despăgubit la data exproprierii. Așadar, despăgubirea a fost acordată autorului reclamantelor, iar aceasta nu poate cere a doua oară o altă despăgubire întemeiată pe dispozițiile art. 480 și 998 - 999 C. civ., ci eventual în cadrul procedurii speciale putea cere din nou stabilirea acestor despăgubiri acordate.

Totodată, în cadrul procedurii speciale a exproprierii putea contesta valoarea acestor despăgubiri. În cauză, reclamantele nu dețin un titlu valabil care să ateste dreptul de proprietate asupra terenului în discuție, drept subiectiv civil pretins a fi încălcat de către pârâți. Pentru angajarea răspunderii civile delictuale era necesar ca să probeze, în mod cumulativ, existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu și a legăturii de cauzalitate între fapta și prejudiciu. Fapta ilicită presupune orice conduita a pârâtului care încalcă, cu intenție sau din culpă, un drept subiectiv civil al reclamantului, producându-i astfel un prejudiciu. În speță, însă, ca efect al exproprierii, reclamantele nu mai sunt titularele dreptului subiectiv civil pretins a fi încălcat - dreptul real de proprietate - astfel că, în raport de inexistența dreptului nu poate exista nici fapta ilicită și, deci, nici răspundere civilă delictuală.

2. Instanța de apel în mod greșit a respins excepția tardivității formulării cererii de acordare a despăgubirilor bănești. În cauza de față, reclamantele au solicitat restituirea în natură a terenului, iar, ca urmare a raportului de expertiză efectuat în cauză, care a constatat că terenul revendicat este ocupat de construcții, stabilind, totodată, și valoarea acestuia, acestea au precizat că înțeleg să solicite despăgubiri, în situația în care restituirea în natură a terenului nu este posibilă. Potrivit art. 132 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul își poate întregi sau modifica acțiunea în condițiile acestui text. În conformitate cu norma indicată, la prima zi de înfățișare instanța va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, precum și pentru a propune noi dovezi.

Alin. (2) al aceluiași articol dispune că cererea nu se socotește modificată și nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de ședință declarațiile verbale făcute în instanța: 1. când se îndreaptă greșelile materiale din cuprinsul cererii; 2. când reclamantul mărește sau micșorează câtimea obiectului cererii; 3. când cere valoarea obiectului pierdut sau pierit; 4. când înlocuiește cererea în constatare printr-o cerere pentru realizarea dreptului sau, dimpotrivă, în cazul în care cererea în constatare nu poate fi primită. Din textele mai sus citate rezultă ca legea de procedură distinge două categorii de cereri: de întregire și de modificare a cererii inițiale. În doctrină și jurisprudență se regăsesc criterii pentru ca diferențierea dintre cele două categorii de cereri să fie evidentă și ușor de făcut.

Astfel, cererile de întregire au ca obiect completarea lipsurilor din cuprinsul cererii inițiale, cum ar fi prezentarea unor elemente suplimentare pentru identificarea bunurilor sau pentru completarea elementelor de fapt. Din contra, cererile de