ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 541/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 541/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia

nr. 541/2016

Asupra cauzei

civile de față, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de

01 iulie 2005,

reclamantele

A. și B. au chemat în judecată pe pârâții Primăria municipiului

Craiova, Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Compania Națională

de Căi Ferate SA Regionala CF Craiova – București

, solicitând ca,

prin hotărârea ce se va pronunța, instanța să emită decizie

privind restituirea în natură a terenului în suprafață de 21.899,37

mp, existent în parcelele XX și YY din cadrul Biroului Cadastral al Regionalei

CF Craiova; să fie obligați pârâții la restituirea terenului în suprafață

de 21.899,37 mp sau la contravaloarea acestuia.

Tribunalul Dolj,

prin sentința civilă nr. 61 din 31 ianuarie 2006, a respins cererea privind

obligația de a face, formulată de reclamantele A. și B. împotriva

pârâților Primăria municipiului Craiova, Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și Compania Națională de Căi Ferate

SA Regionala CF Craiova – București, precum și cerere de revendicare promovată

de aceleași reclamante.

Pentru a se pronunța

astfel, Tribunalul Dolj a reținut că, în ceea ce privește obligația

de a face, operează autoritatea de lucru judecat față de sentința

civilă nr. 423 din 7 octombrie 2003 pronunțată de

Tribunalul Dolj, iar acțiunea în revendicare fondată

pe dispozițiile art. 480 C. civ. este inadmisibilă, căci se referă

la un imobil ce face obiectul Legii nr. 10/2001.

Prin decizia civilă

nr. 395 din 16 mai 2006, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, în Dosarul

nr. x/CIV/2006, a fost admis apelul formulat de reclamante împotriva sentinței

civile nr. 61 din 31 ianuarie 2006, pronunțată Tribunalul Dolj, a fost

desființată sentința atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare

la aceeași instanță.

Instanța

de apel a reținut că reclamantele au învestit tribunalul cu soluționarea

a două capete de cerere, respectiv cu o obligație de a face și o

cerere în revendicare, fondată pe dispozițiile art. 480 și urm. C.

civ.

Cât privește

cererea având ca obiect obligarea pârâtei Compania Națională de Căi

Ferate SA Regionala CF Craiova – București să răspundă notificării

adresate, în baza Legii nr. 10/2001, s-a reținut corect că aceeași

cerere a fost anterior soluționată irevocabil, prin sentința civilă

nr. 423 din 7 octombrie 2003, pronunțată de Tribunalul Dolj, în sensul

respingerii ca rămasă fără obiect.

În mod eronat,

însă, s-a apreciat că există autoritate de lucru judecat în raport

de această hotărâre, căci, pentru a opera această excepție

de fond, peremptorie, este necesar ca prin hotărârea irevocabilă invocată

să se fi tranșat fondul litigiului. Or, soluționarea cererii din

Dosarul nr. x/2003 s-a făcut în baza excepției lipsei de obiect, fără

a se antama fondul raportului juridic.

Ca atare, neexistând

autoritate de lucru judecat, în sensul art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc.

civ., se impunea ca tribunalul să examineze cererea privind obligația

de a face, ținând cont și de decizia emisă de intimata Compania Națională

de Căi Ferate SA Regionala CF Craiova – București, depusă la dosarul

cauzei.

Instanța

de apel a mai constatat că acțiunea în revendicare formulată de reclamante

a fost, de asemenea, în mod greșit respinsă în temeiul excepției

inadmisibilității. Tribunalul a pornit de la o premisă eronată,

aceea că imobilul în legătură cu care s-au solicitat măsuri

reparatorii face obiectul Legii nr. 10/2001 și, ca atare, în raport de dispozițiile

art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, a apreciat că nerespectarea procedurii

speciale instituită prin acest act normativ atrage decăderea din dreptul

de a obține satisfacerea pretențiilor deduse judecății. Or,

din cuprinsul deciziei de respingere a notificării din 03 octombrie 2003, emisă

de Compania Națională de Căi Ferate SA Regionala CF Craiova – București

reiese că terenul în litigiu a fost preluat abuziv, prin expropriere, prin

Decretul - Lege nr. 452/1941 și Decretul - Lege nr. 832/1941, anterior deci

perioadei de referință ce delimitează domeniul de aplicare a Legii

nr. 10/2001, cuprinsă în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, singura

excepție admisă fiind rechizițiile efectuate în temeiul Legii

nr. 139/1940. Prin urmare, dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu sunt aplicabile

cererii de restituire formulată de reclamante, acestea având posibilitatea

să se adreseze instanței, în condițiile dreptului comun, potrivit

art. 480 și urm. C. civ.

Prin decizia

nr. 2830 din 30 martie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, în Dosarul nr. x/1/2006, a fost respins, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta Compania Națională de Căi Ferate CFR SA – Sucursala

Regională CFR Craiova împotriva deciziei nr. 395 din 16 mai 2006 a Curții

de Apel Craiova, secția civilă.

În considerentele

hotărârii, instanța de recurs a reținut că sentința civilă

nr. 423 din 7 octombrie 2003 a Tribunalului Dolj, invocată de recurentă,

nu se bucură de autoritate de lucru judecat, întrucât, pe lângă faptul

că prin aceasta nu s-a soluționat cauza pe fond, nici nu s-a pronunțat

între aceleași părți.

La data de 17

martie 2009, reclamantele A. și B. au formulat precizare față de

acțiunea principală, în sensul că au solicitat instanței, în

temeiul art. 480 C. civ., să oblige pârâții să le lase în deplină

proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de

21.899,37 mp.

În rejudecare,

prin sentința civilă nr. 109 din 11 iunie 2013, pronunțată în

Dosarul nr. x/63/2007, Tribunalul Dolj a admis excepția lipsei capacitații

de folosință a pârâtei Primăria municipiului Craiova, invocată

din oficiu, a dispus anularea cererii formulată în contradictoriu cu această

pârâtă pentru lipsa capacitații de folosință, a respins excepțiile

lipsei calității procesuale pasive și inadmisibilității

acțiunii invocate de pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice,

a admis în parte cererea precizată formulată de reclamante în contradictoriu

cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și

Compania Națională

de Căi Ferate SA

– Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere

și Reparații Craiova, a dispus obligarea pârâților Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice și

Compania Națională

de Căi Ferate SA

– Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere

și Reparații Craiova să lase în deplină proprietate și

liniștită posesie reclamantelor suprafața de 5.432 mp, astfel cum

este identificată în schița anexă a raportului de expertiză

întocmit în cauză de expert C. (suprafața în tenta mov), care face parte

integrantă din hotărâre, a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice la plata către reclamante a sumei de 1.169.868 RON,

reprezentând despăgubiri (contravaloarea terenului în suprafață de

15.393 mp, situat în Craiova, str. D., aflat în administrarea

Companiei Naționale

de Căi Ferate SA

– Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere

și Reparații Craiova), a dispus obligarea pârâților Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice și

Compania Națională

de Căi Ferate SA

– Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere

și Reparații Craiova la plata către reclamante a sumei de 1.675 RON

cu titlu de cheltuieli de judecată (onorarii expert).

Pentru a se pronunța

astfel, instanța a avut în vedere următoarele:

În ceea ce privește

excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei Primăria

municipiului Craiova, a apreciat că prin capacitate civilă, în cazul persoanelor

juridice, este desemnată aptitudinea de a avea drepturi subiective și

obligații civile (capacitate civilă de folosință), precum și

aptitudinea de a dobândi și exercita drepturi subiective civile și de

a-și asuma și îndeplini obligații civile, prin încheierea de acte

juridice de către organele de conducere (capacitate civilă de exercițiu).

Față

de prevederile art. 21 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale,

primăria nu se încadrează în rândul unităților administrativ

teritoriale cu capacitate juridică deplină, aceasta nefiind altceva decât

o structură funcțională cu activitate permanentă, care duce

la îndeplinire hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului,

soluționând problemele curente ale colectivității locale, conform

art. 77 din lege.

Soluționând

această excepție, instanța a constatat că cea a lipsei calității

procesuale pasive a acestei pârâte invocate la termenul de judecată din 04

octombrie 2005 a rămas fără obiect.

Referitor la excepțiile

lipsei calității procesuale pasive și inadmisibilității

acțiunii, instanța de fond le-a respins ca neîntemeiate, dat fiind că

acțiunea a fost formulată potrivit dreptului comun, nefiind în prezența

unei proceduri administrative declanșate în baza legislației speciale

a restituirii imobilelor pentru a fi aplicabilă decizia în interesul legii

nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție;

despăgubirile au fost solicitate de reclamante în subsidiar, pentru situația

imposibilității restituirii în natură a bunului, însă tot pe

calea acțiunii în revendicare de drept comun, iar nu în temeiul Titlului VII

al Legii nr. 247/2005. Acest lucru l-a statuat și Curtea de Apel Craiova, în

decizia nr. 395 din 16 mai 2006, menținută prin decizia nr. 2830 din

30 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În prezenta

cauză se revendică de către reclamante un teren ce se pretinde a

fi fost preluat de către Statul Român fără titlu în anul 1941, de

la autorul acestora, E., așa încât pârâtul Statul Român are calitate procesuală

pasivă.

Pe fond, prima

instanță a reținut că, în cazul acțiunii în revendicare

întemeiate pe prevederile art. 480 C. civ., reclamantul este cel care trebuie să

facă dovada pozitivă, în sensul că el este titularul dreptului de

proprietate asupra bunului revendicat (actori incumbit probatio), precum și

dovada posesiei de către pârât a bunului revendicat.

În speță,

dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat a ieșit din patrimoniul

autorului reclamantelor prin expropriere (definită a fi actul de putere publică

prin care se realizează dobândirea forțată a proprietăților

private asupra imobilelor necesare executării lucrărilor de utilitate

publică), prin Decretele - Lege nr. 452 din 25 februarie 1941 și nr.

832 din 27 martie 1941.

Prin Decretul

- Lege nr. 832 din 27 martie 1941 a fost declarată utilitatea publică

a lucrărilor de construcție a liniei ferate București – Videle –

Roșiori – Caracal - Craiova, iar, prin Decretul - Lege nr. 452 din 25

februarie 1941 a fost autorizată RA CFR să înceapă lucrările

în acest sens.

Prin Jurnalul

nr. 2987 din 15 mai 1946 al Curții de Apel Craiova s-a ordonat trimiterea RA

CFR în stăpânirea imediată a terenurilor situate pe teritoriul comunei

Bariera Vâlcii. Prin același jurnal s-au stabilit sumele cu care urmau a fi

despăgubiți proprietarii terenurilor expropriate, autorul reclamantelor

E. urmând a primi suma de 93.018 RON pentru suprafața de 10.335,37 mp, conform

recipisei, act care se coroborează cu borderoul aflat la dosar.

Instanța

a reținut însă că autorului reclamantelor E. i-a fost expropriată

o suprafață mai mare decât cea pentru care fusese propus la despăgubiri,

respectiv suprafața de 18.827,49 mp, aflată în parcelele XX și YY

din Craiova, comuna suburbană Bariera Vâlcii, jud. Dolj, așa cum rezultă

din tabelul aflat la dosar coroborat cu planul de exproprieri definitive și

tabela parcelară de expropriere, precum și procesul verbal al Serviciului

de Construcții din Craiova.

În atare condiții,

instanța a apreciat că în urma acestor decrete, la nivelul anului 1946,

a operat transferul dreptului de proprietate din patrimoniul autorului reclamantelor

în cel al expropriatorului. Autorul E. nu a beneficiat de despăgubiri pentru

suprafața expropriată. Astfel, pe lângă faptul că acesta fusese

propus pentru despăgubiri pentru suprafața de 10.335,37 mp, deși

i-a fost expropriată o suprafață de 18.827,49 mp, în cauză nu

s-a făcut dovada că cel puțin această sumă ce i s-ar fi

cuvenit autorului pentru una din parcelele expropriate a fost achitată către

expropriat, fapt atestat și de procesul verbal din data de 27 ianuarie 1949

întocmit de Căile Ferate Romane.

În acest proces

verbal, aflat la dosarul de fond, s-a arătat că până în anul 1949

autorul E. nu fusese încă despăgubit pentru parcelele XX și YY expropriate

din comuna suburbană Bariera Vâlcii. Mai mult decât atât, în adresa din

anul 2001, Regionala CFR Craiova a recunoscut că autorul reclamantelor E. nu

a fost despăgubit cel puțin până în anul 1960, iar după această

perioadă nu exista nicio dovadă în sensul acordării acestor despăgubiri

către autorul expropriat.

În prezent, conform

concluziilor raportului de expertiză întocmit de expert C., suprafață

expropriată de la autorul reclamantelor măsoară 20.825 mp (diferența

rezultând din erorile de măsurare în timp), din care 2.652 mp se află

în domeniul public al statului, suprafața fiind concesionată către

CN CF CFR SA, pentru suprafața de 5.487 mp fiind eliberat certificat de atestare

a dreptului de proprietate pentru CN CF CFR SA, restul suprafeței aflându-se

tot în proprietatea statului în baza celor două decrete de expropriere.

Conform art. 6

din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic

al acesteia, instanțele judecătorești sunt competente să stabilească

valabilitatea titlului. În aceste condiții, instanța a reținut că,

potrivit art. 17 din Constituția României din anul 1923, în vigoare la data

exproprierii imobilului ce a aparținut autorului reclamantelor, proprietatea

de orice natură, precum și creanțele asupra statului sunt garantate.

Autoritatea publică, pe baza unei legi, este în drept a se folosi, în scop

de lucrări de interes obștesc, de subsolul oricărei proprietăți

imobiliare, cu obligațiunea de a desdăuna pagubele aduse suprafeței,

clădirilor și lucrărilor existente. În lipsa de învoială despăgubirea

se va fixa de justiție. Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză

de utilitate publică și după o dreaptă și prealabilă

despăgubire stabilită de justiție.

Autorul reclamantelor

E. nu a fost însă despăgubit pentru suprafața de teren expropriată

în baza Decretelor - Lege nr. 832 din 27 martie 1941 și nr. 452 din 25

februarie 1941. Ca atare, bunul proprietatea acestuia, terenul în suprafață

de 18.827,49 mp (20.825 mp conform măsurătorilor actuale) a trecut în

proprietatea statului fără o justă și prealabilă despăgubire,

cu încălcarea Constituției României în vigoare la acel moment.

În atare condiții,

titlul opus de stat, respectiv cele două decrete anterior menționate,

precum și certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 23

noiembrie 2004 exhibat de CN CFR SA nu pot însă reprezenta un titlu valabil

de preluare în sensul dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Reținând

că imobilul în litigiu nu a trecut cu titlu valabil în proprietatea statului,

instanța a constatat că reclamantele A. și B. dețin un bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului. Faptul că autorul reclamantelor a fost privat de dreptul de proprietate

asupra bunului său, combinat cu absența unei juste despăgubiri, l-a

făcut să sufere o sarcină disproporționată și excesivă

incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului garantat de art. 1 din Protocolul

nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Din înscrisurile

din dosar a rezultat că nici până în momentul de față, la 12

ani de la data declanșării procedurii administrative a recuperării

bunului în anul 2001, reclamantele nu au primit despăgubiri pentru imobilul

teren expropriat de la autorul acestora fără o prealabilă despăgubire,

notificarea acestora formulată în anul 2001, în baza Legii nr. 10/2001, fiind

respinsă prin decizia nr. 1/4387 din 03 octombrie 2003, pe motiv că imobilul

solicitat nu face obiectul legii speciale.

Prin prisma deciziei

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care are

natura unei decizii interpretative a legislației interne aplicabile în cauză,

instanța a apreciat, de asemenea, că analiza cererii în revendicare se

realizează prin raportare la normele europene privind protecția dreptului

de proprietate, reprezentate de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția

Europeană (dat fiind faptul că în speță s-a stabilit în mod

irevocabil că imobilul preluat de stat de la autorul reclamantelor nu face

obiectul Legii nr. 10/2001), așa încât singura opțiune a reclamantelor

nu este decât acțiunea în revendicare de drept comun, ceea ce excluse concursul

dintre legea specială și dreptul comun.

Prin urmare, în

concursul dintre reclamante, ca moștenitoare ale autorului E., și pârâții

Statul Roman și CN CFR SA, instanța a observat că cele dintâi se

află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat,

titlu reconfirmat acestora, cu efect retroactiv pe calea prezentei acțiuni

în revendicare, prin recunoașterea nevalabilității preluării

imobilului de către stat, atât timp cât autorul a fost expropriat fără

niciun fel de despăgubire; implicit, se impune recunoașterea existenței

valabile și neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul

reclamantelor.

Astfel, întrucât

părțile litigante dețin fiecare un titlu de proprietate (titlul statului

fiind reprezentat chiar de către cele două decrete de expropriere, iar

CN CFR SA dispunând de certificatul de atestare a dreptului de proprietate pentru

o parte din suprafața de teren în litigiu), recunoscut ca valabil și au

un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele instanța a recunoscut dreptul

reclamantelor de a li se restitui bunul imobil preluat de stat fără o

justă și prealabilă despăgubire, așadar fără

titlu valabil, cu încălcarea art. 17 din Constituția României din anul

1923, în vigoare la momentul preluării.

Instanța

a reținut însă, din concluziile raportului de expertiză întocmit

de expert C., că din întreaga suprafață de teren expropriată

de 20.825 mp, aflată în administrarea CN CFR SA - Sucursala Centrul Regional

de Exploatare, Întreținere și Reparații Craiova, doar suprafața

de 5.432 mp se poate restitui în natură reclamantelor, diferența fiind

ocupată de liniile ferate, respectiv de elemente concrete ale infrastructurii

feroviare publice sau reprezentând zona de siguranță a infrastructurii

feroviare publice, conform H.G. nr. 581 din 15 septembrie 1998 și O.U.G.

nr. 12/1998.

Ca atare, cu privire

la această suprafață de teren de 5.432 mp, instanța a dispus

obligarea pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și

CN CF CFR SA - Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și

Reparații Craiova să lase în deplină proprietate și liniștită

posesie reclamantelor suprafața de 5.432 mp, astfel cum este identificată

în schița anexă a raportului de expertiză întocmit de expert C. (suprafață

în tenta mov).

Cum în cauză

nu s-a făcut dovada achitării vreunei despăgubiri către reclamante

sau către autorul acestora, instanța a admis în parte acțiunea astfel

cum a fost precizată la data de 05 februarie 2013 și a obligat pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice (acesta fiind cel ce a expropriat

nelegal pe autorul reclamantelor) la plata sumei de 1.169.868 RON, reprezentând

despăgubiri (contravaloarea diferenței de teren ce nu a fost restituită

în natură, respectiv suprafață de 15.393 mp din Craiova, str. D.,

aflată în administrarea CN CF CFR SA - Sucursala Centrul Regional de Exploatare,

Întreținere și Reparații Craiova), valoare stabilită de expert

F. (76 RON/mp) și necontestată la acel moment de niciuna din părțile

litigante.

Față

de prevederile art. 274 C. proc. civ., instanța a obligat pârâții la plata

către reclamante a sumei de 1.675 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată

- onorarii expert conform chitanțelor depuse.

Prin decizia civilă

nr. 258 din 08 noiembrie 2013, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă,

a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de Compania Națională de Căi

Ferate CFR SA – Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și

Reparații, în contradictoriu cu intimatele A., B., precum și cu intimata

Primăria municipiului Craiova, având ca obiect revendicare imobiliară;

a respins, ca nefondat, apelul formulat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice împotriva aceleiași sentințe; a obligat pe intimatele A., B.,

în solidar, la plata taxei judiciare de timbru aferente cererii de chemare în judecată

în cuantum de 18.833 RON și pe apelanții la plata către intimate

a sumei de 1.000 RON, cheltuieli de judecată efectuate în apel.

În ce privește

apelul declarat de Compania Națională de Căi Ferate CFR SA, tribunalul

a reținut că, întrucât în cauză s-a statuat în mod irevocabil că

terenul în litigiu a fost preluat abuziv anterior perioadei de referință

ce delimitează domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, nu sunt incidente

dispozițiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.

Referitor la apelul

formulat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul a constatat

că primul motiv de apel vizează netimbrarea cererii introductive de chemare

în judecată, dar o asemenea neregularitate poate fi acoperită numai pe

calea procedurii prevăzute de dispozițiile art. 20 alin. (5) din Legea

nr. 146/1997, a căror aplicare a fost efectuată.

Cu privire la

excepția tardivității formulării cererii de acordare a despăgubirilor,

întemeiată pe dispozițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., curtea a

apreciat că este incident cazul de excepție prevăzut la pct. 3 al

alin. (2) din art. 132 C. proc. civ.

A mai reținut

că un alt motiv de apel a vizat inexistența la dosar a actului de proprietate

al autorului reclamantelor, fără a se observa că s-a depus un astfel

de act, aspect consemnat și în încheierea de ședință de la 07

iulie 2009. În consecință, dacă expertul nu a identificat terenul

supus judecății și în raport de acest act, limitându-se numai la

actele și planurile de expropriere, această împrejurare este imputabilă

chiar apelantului, pentru că nu a formulat obiective la expertiză, nici

obiecțiuni la raportul de expertiză depus și nici nu a solicitat

o nouă expertiză în apel, cu toate că avea o astfel de posibilitate

într-o cale de atac devolutivă.

Instanța

de apel a constatat că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu puteau

constitui temei juridic al prezentei acțiuni, deoarece nu este incident un

caz reglementat de acest text legal, respectiv neutilizarea bunurilor potrivit scopului

pentru care au fost preluate sau neefectuarea unei noi declarații de utilitate

publică. Pe de altă parte, producerea consecințelor exproprierii

nu acoperă neregularitățile actului de expropriere, în speță

absența plății unei juste și prealabile despăgubiri, situație

care este de natură a afecta titlul Statului, în cazul unei comparări

cu titlul proprietarilor expropriați, pe calea unei acțiuni în revendicare

de drept comun.

Cum chiar apelantul

recunoaște că „exproprierea efectuată prin decretul de expropriere

constituie o măsură abuzivă”, atunci opinia Statului potrivit căruia

o măsură abuzivă reprezintă o preluare cu titlu este inacceptabilă.

Chiar dacă interpretarea legală consfințită de art. 6 din Legea

nr. 213/1998 se referă în mod expres la bunurile dobândite de stat în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, legiuitorul nu poate oferi, pentru identitate

de cauză, o altă interpretare cu privire la bunurile dobândite de stat

anterior anului 1945. O astfel de interpretare are la bază caracterul imprescriptibil

al acțiunii în revendicare.

Totodată,

prevederile art. 1890 C. civ. nu sunt aplicabile acțiunii în revendicare a

imobilelor, deoarece dreptul de proprietate pe care se bazează și de care

este indivizibil legată acțiunea în revendicare nu se stinge prin neuz,

oricât de îndelungată ar fi starea de pasivitate a titularului său. Aceasta

înseamnă că titularul dreptului de proprietate poate introduce oricând

acțiunea în revendicare și poate solicita compararea titlului său

cu cel al posesorului actual.

Regula se întemeiază

pe caracterul perpetuu al dreptului de proprietate, acțiunea în revendicare

putându-se stinge doar odată cu stingerea însuși a dreptului de proprietate.

Deși imprescriptibilă extinctiv, acțiunea în revendicare a imobilelor

poate fi paralizată atunci când posesorul actual a dobândit proprietatea prin

uzucapiune, în condițiile legii.

Instanța

de apel a considerat că alin. (1) al art. 566 noul C. civ. recunoaște

expres și posibilitatea reclamantului de a solicita obligarea pârâtului la

plata de despăgubiri, numai dacă fie bunul a pierit din culpa sa, fie

a fost înstrăinat. Or, este adevărat că această soluție

legislativă nu are aplicare directă în litigiul pendinte, dar nu reprezintă

decât o consacrare legală a teoriilor vehiculate în literatura de specialitate

și în jurisprudență, atunci când erau analizate efectele acțiunii

în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ. de la 1864. Cu alte cuvinte,

nu este necesară a fi formulată, în caz de imposibilitate de restituire

a bunului, o acțiune în răspundere delictuală întemeiată pe

art. 998-999 C. civ., ci reclamantul are posibilitatea de a solicita obligarea pârâtului

și la plata de despăgubiri, dacă bunul nu mai poate fi restituit

din culpa sa, în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun.

Pe de altă

parte, în speță, reclamantele au solicitat în principal restituirea în

natură a bunului, iar numai în cazul în care această restituire ar fi

imposibil de efectuat, plata unor despăgubiri echivalente cu valoarea bunului

pierdut.

O altă critică

din apel a vizat valoarea stabilită pentru terenul ce nu poate fi restituit

în natură, considerându-se că nu corespunde valorii reale a bunului în

funcție de prețurile practicate pe piața liberă. Or, evaluarea

terenului a fost efectuată potrivit opiniei de specialitate a unui expert tehnic

judiciar, care a explicat în conținutul raportului de expertiză modul

de calcul în urma căruia a ajuns la valoarea respectivă, iar apelantul

a criticat această evaluare pe considerente proprii, fără a avea

la bază o probă de aceeași valoare. Chiar dacă apelantul ar

avea propuneri pertinente cu privire la modul în care trebuie stabilită valoarea

de piață a unui teren, acesta trebuia a contesta evaluarea în speță

prin intermediul unor probe concrete și obiective, de genul unei noi expertize,

care era admisibil a fi efectuată în faza procesuală a apelului.

Cu privire la

motivul de apel prin care se invocă că s-ar fi efectuat plata unei despăgubiri

pentru terenul supus exproprierii, curtea a reținut că prin Jurnalul

nr. 2987 pronunțat de Curtea de Apel Craiova în Camera de Consiliu din data

de 15 mai 1946 se atestă tabloul de sume ce se cuvin expropriaților, sume

ce urmează a fi consemnate pe numele foștilor proprietari, în care apare

o mențiune și la o chitanță, cu o sumă depusă pe numele

autorului reclamanților. Or, toate aceste acte fac referire la sume de bani

care „urmează a fi consemnate”, deci care vor fi plătite în viitor pe

numele expropriaților, fără a dovedi existența efectivă

a unei plăți. De altfel, chitanța respectivă nici nu există

la dosar pentru a se putea aplica o prezumție de plată a despăgubirilor,

astfel cum se invocă, emiterea acesteia având mai degrabă un rol formal

pentru a se putea constata că ar fi îndeplinite condițiile de expropriere.

Pe de altă

parte, prin referatul întocmit de Regionala CF Craiova - Oficiul Juridic se recunoaște

că, în conformitate cu referatul din data de 27 ianuarie 1949, autorul reclamantelor

a fost propus să nu fie despăgubit, deoarece „avea o situație economică

bună”, iar până în anul 1960 acesta nu a primit despăgubiri. Prin

acel referat s-a propus acordarea de despăgubiri bănești sau măsuri

alternative de despăgubire, propunere ce nu i s-a mai dat curs.

În referatul depus

la dosarul de fond, Biroul Cadastru al Regionalei CF Craiova atestă aceeași

situație juridică: până în anul 1960, autorul reclamantelor nu a

fost despăgubit, iar după acest an nu mai există alte acte referitoare

la plata despăgubirilor pentru terenul în cauză.

Reclamantele au

depus la dosar declarații autentificate, în care au declarat pe propria răspundere

că nu au primit despăgubiri pentru terenul preluat de Depoul CFR.

În speță,

însă, apelantul consideră că incertitudinea stării de fapt potrivit

căreia suma a fost achitată sau nu către autor îi este favorabilă,

de vreme ce intimatele trebuiau a face dovada că autorul lor nu a primit despăgubiri.

Or, este evident

că faptele negative nu pot fi dovedite, decât eventual prin dovedirea faptelor

pozitive contrare. Cum nu se putea dovedi o faptă negativă de genul „nu

a primit despăgubiri”, fapta pozitivă contrară era dovada primirii

despăgubirilor, dar o astfel de probă ar fi trebuit a fi administrată

de cel căruia îi era favorabilă, adică de pârât.

Ca atare, inexistența

unei dovezi clare a plății despăgubirilor, coroborată cu înscrisuri

care atestă că autorul reclamantelor a fost propus a nu fi despăgubit,

avându-se în vedere situația economică a acestuia și climatul politic

care s-a instaurat la momentul la care ar fi trebuit a se face plata despăgubirilor,

creează o prezumție simplă că plata despăgubirilor nu a

fost efectuată, iar o astfel de prezumție putea fi înlăturată

numai printr-o dovadă concretă a unei plăți primite de către

autorul reclamantelor, probă care nu se regăsește la dosar.

În ceea ce privește

excepția nemotivării sentinței, instanța de apel a constatat

că hotărârea contestată cuprinde argumentele și raționamentele

juridice care au format convingerea instanței. Pe de altă parte, motivarea

instanței de fond a fost suplinită în rândurile de mai sus, în raport

de criticile aduse prin apelul formulat, care limitează efectul devolutiv al

acestei căi de atac.

Referitor la criticile

privind acordarea cheltuielilor de judecată, acestea au fost considerate ca

fiind nefondate, de vreme ce apelantul a fost partea care a căzut în pretenții,

iar cheltuielile de judecată au constat în plata unor onorarii de experți,

iar nu de avocat, pentru a se putea eventual pune în discuție reducerea cuantumului.

Potrivit art. 274 C. proc. civ., partea care a câștigat procesul va putea obține

restituirea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabilește

realitatea, necesitatea, dar și caracterul rezonabil al acestora. Or, cheltuielile

de judecată acordate în speță îndeplinesc toate aceste criterii,

fiind nu numai reale și necesare, dar, în raport de gradul dificil al problemelor

de drept expuse, sunt și mai mult decât rezonabile.

Prin decizia

nr. 1969 din 18 iunie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția I civilă, a fost admis recursul declarat

de recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – D.G.R.F.P.

Craiova și a fost casată în parte decizia recurată și trimisă

cauza aceleiași instanțe spre rejudecarea apelului declarat de apelantul

pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – D.G.R.F.P. Craiova,

împotriva sentinței civile nr. 109 din 11 iunie 2013 a Tribunalului Dolj, secția

I civilă.

În considerentele

deciziei, Înalta Curte a reținut faptul că în cauză este fondată

critica care privește greșita calificare a cererii de chemare în judecată,

așa cum a fost modificată și prin care s-a solicitat contravaloarea

terenului imposibil de restituit în natură. Ambele instanțe de fond au

considerat că pârâtului îi revine obligația de desdăunare ca efect

al admiterii acțiunii în revendicare, deoarece restituirea în natură nu

mai este posibilă.

Înalta Curte a

constatat că acest raționament juridic subzistă, însă doar în

cazul în care bunurile existau în materialitatea lor în posesia pârâtului, la data

formulării cererii de chemare în judecată, deoarece numai în acest caz

este viabilă finalitatea urmărită prin cererea în revendicare, anume

redobândirea posesiei, ca stare de fapt. Doar dacă restituirea în natură

era posibilă la momentul cererii introductivă, dar nu mai era posibilă

la data soluționării cauzei, se poate vorbi despre înlocuirea obligației

de restituire în natură printr-o obligație de desdăunare. Ca atare,

a reținut că obligația de desdăunare poate reprezenta un efect

al admiterii acțiunii în revendicare numai atunci când reclamantul ar fi putut

obține restituirea în natură, dacă sunt îndeplinite toate condițiile

legale la data formulării acțiunii. Astfel, în cazul în care bunul în

discuție exista în materialitatea sa în posesia pârâtului la acel moment (dar

bunul a pierit până la data soluționării cauzei), acordarea de despăgubiri

constând în echivalentul valoric al bunului derivă din chiar acțiunea

în revendicare, a cărei cauză juridică o reprezintă deținerea

abuzivă a bunului. În caz contrar, desdăunarea decurge dintr-o acțiune

în pretenții care are drept cauză juridică imposibilitatea de restituire

în natură a bunului de către fostul posesor, care subzista încă de

la momentul formulării cererii de chemare în judecată. În acest ultim

caz, obligația de desdăunare reprezintă o pretenție de sine-stătătoare,

independentă de restituirea în natură din moment ce nu reprezintă

un efect al admiterii acțiunii în revendicare, fără a avea relevanță

dacă reclamantul a formulat și o pretenție de restituire în natură.

În consecință,

Înalta Curte a apreciat că obligația de desdăunare trebuie analizată

distinct de obligația de restituire în natură atunci când reclamantul

le-a invocat pe ambele din perspectiva atât a elementelor cererii (părți,

obiect, cauză), cât și a condițiilor ce interesează exercițiul

dreptului la acțiune (drept, interes, calitate și capacitate procesuală),

iar prescripția dreptului material la acțiune ar trebui analizată

chiar în raport de cererea în pretenții, respectiv de obligare a Statului Român

la plata contravalorii bunurilor care nu mai pot fi restituite la data formulării

cererii.

A mai reținut

instanța de recurs că o asemenea cerere în pretenții se întemeiază

pe răspunderea civilă delictuală potrivit art. 998 – 999 C. civ.,

deoarece presupune fapta culpabilă a pârâtului care la data cererii introductive

nu poate restitui bunul în materialitatea sa, dată fiind situația existentă

chiar la data sesizării instanței. În condițiile în care cererea

în pretenții se întemeiază pe răspunderea civilă delictuală,

acțiunea prin care se valorifică dreptul subiectiv pretins are natura

unei acțiuni personale pentru că se invocă un drept de creanță

și, chiar dacă reclamantul se adresează instanței și cu

o cerere în revendicare, temeiul juridic al cererii în pretenții este unul

distinct de cel al cererii în revendicare.

Drept urmare,

Înalta Curte a apreciat că în mod nelegal instanța a analizat temeinicia

pretențiilor prin raportare la dispozițiile art. 480 și urm. C. civ.,

fără să le analizeze în baza dispozițiilor art. 998 - 999 C.

civ., cu toate consecințele care decurg din aplicarea instituției răspunderii

civile delictuale.

Înalta Curte a

constatat, astfel, că se impune admiterea recursului, casarea deciziei și

trimiterea cauzei spre rejudecare numai în ce privește acțiunea în pretenții,

respectiv pentru cererea privind obligarea la plata contravalorii suprafeței

de teren, imposibil de restituit în natură. De asemenea, a arătat că

se impune ca instanța de apel, cu ocazia rejudecării, să analizeze

dacă sunt realizate condițiile angajării răspunderii civile

delictuale și, în raport de cele statuate, să analizeze și necesitatea

unei noi evaluări a terenului în raport de argumentele invocate de pârât.

În rejudecare,

prin încheierea de ședință din 14 ianuarie 2015, Curtea de Apel Craiova,

secția I civilă, a dispus transpunerea dosarului la secția a II-a

civilă. Ulterior, prin încheierea de ședință din 26 martie 2015,

Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, în raport de considerentele

deciziei nr. 1969 din 18 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția I civilă, prin care s-a dispus casarea parțială

a deciziei pronunțate în apel, a apreciat că se impune a se efectua o

expertiză având ca obiectiv evaluarea terenului care nu poate fi restituit

în natură reclamantelor.

La data de 18

mai 2015, expertul desemnat de instanță, G., a depus raportul de expertiză,

în cadrul căruia a concluzionat faptul că valoarea terenului în suprafață

de 15.393 mp situat în Craiova, str. D., aflat în administrarea Companiei Naționale

de Căi Ferate CFR SA - Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere

și Reparații Craiova, teren identificat conform lucrărilor întocmite

în cauză de experții C. și F. (Dosar nr. x/63/2007 al Tribunalului

Dolj) este în valoare de 1.498.643 RON.

În cauză,

s-au formulat obiecțiuni la raportul de expertiză întocmit de expert G.

de către apelantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – D.G.R.F.P.

Craiova, iar la aceste obiecțiuni expertul a depus răspuns și a concluzionat

faptul că la valoarea terenului stabilită anterior la data de 15 mai 2015,

la suma de 1.498.643 RON, s-a luat în calcul suma de 97,35 RON/mp.

Prin decizia

nr. 776 din 22 octombrie 2015, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă,

a respins, ca nefondat, apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice – D.G.R.F.P. Craiova împotriva sentinței civile nr. 109 din 11

iunie 2013, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția

I civilă, în contradictoriu cu intimatele A. și B.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut că este învestită cu soluționarea

doar a cererii având ca obiect obligația de dezdăunare, respectiv cererea

de acordare de despăgubiri pentru terenul imposibil de restituit în natură,

întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, respectiv pe dispozițiile

art. 998-999 C. civ. În acest sens, Înalta Curte a apreciat că prescripția

dreptului material la acțiune ar trebui analizată în raport de cererea

în pretenții, iar temeinicia pretențiilor să se realizeze prin raportare

la dispozițiile art. 998-999 C. civ., cu toate consecințele care decurg

din aplicarea instituției în cauză.

Pornind de la

aspectul prescripției dreptului material la acțiune al cererii, instanța

de apel a concluzionat în sensul că cererea în pretenții pentru despăgubiri

nu este prescrisă, respectiv este formulată în termenul legal de 3 ani

prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

Raportat la dispozițiile

art. 8 din Decretul nr. 167/1958, în cazul acțiunii în pretenții întemeiată

pe răspundere civilă delictuală, prescripția extinctivă

începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia

să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de aceasta.

În speță,

momentul când reclamantele au cunoscut paguba și pe cel care răspunde

de ea corespunde datei când prin raportul de expertiză administrat în cauză,

la instanța de fond, s-a stabilit faptul că doar o parte din întreaga

suprafață de teren se poate restitui în natură, respectiv doar suprafața

de 5.432 mp, diferența de teren fiind ocupată de liniile ferate, respectiv

de elemente concrete ale infrastructurii feroviare publice sau reprezentând zona

de siguranță a infrastructurii feroviare publice.

Prin raportul

de expertiză efectuat de expert C., depus de acesta la tribunal la data de

06 mai 2013 s-a arătat că se poate restitui în natură reclamantelor

doar suprafața de teren de 5.432 mp, aflată în afara zonei de siguranță

a infrastructurii feroviare publice, aspect reținut și de instanța

de fond, care, potrivit dispozitivului sentinței nr. 109 din 11 iunie 2013

pronunțată de Tribunalul Dolj, secția I civilă, a dispus obligarea

Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și CN CF CFR SA – Sucursala

Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații Craiova

să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantelor

suprafața de 5.432 mp. Ca atare, din momentul când a fost depus la instanță

raportul efectuat de expert C., respectiv la 06 mai 2013, reclamantele au luat cunoștință

de faptul că pentru diferența de teren de 15.393 mp (din totalul suprafeței

de 20.825 mp) aveau posibilitatea legală să solicite despăgubiri

și, ca atare, acestea reprezintă, în cauză, data când au cunoscut

paguba, cât și persoana care răspunde de ea.

Prin urmare, prescripția

dreptului material în ce privește cererea în pretenții începe să

curgă din 06 mai 2013, când reclamantele au cunoscut că doar o parte din

teren se poate restitui în natură și, în consecință, de la acest

moment începe să curgă și dreptul acestora la despăgubiri pentru

diferența de teren.

Cum în cauză,

anterior raportului de expertiză efectuat de expert C. la data de 5 februarie

2013, conform mențiunilor încheierii de ședință din data respectivă

s-a arătat de către reclamante că, în ipoteza în care nu este posibilă

restituirea în natură a terenului, solicită acordarea de despăgubiri

în schimbul terenului, curtea a constatat că această cerere în pretenții

a fost formulată în termenul legal de prescripție.

Față

de îndrumările din decizia de casare, curtea a apreciat că în această

etapă procedurală nu mai este relevantă critica apelantului Statul

Român, prin care s-a invocat tardivitatea formulării cererii de acordare despăgubiri,

având în vedere că aceasta a fost făcută în etapa de administrare

a probatoriului.

Referitor la celelalte

cerințe ale cererii întemeiate pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., reținute

de instanța de recurs ca temei al acțiunii în pretenții, instanța

de apel a considerat că în speță sunt îndeplinite condițiile

răspunderii civile delictuale. Astfel, așa cum s-a arătat anterior

prin raportul de expertiză efectuat de expert C., reclamantele au luat cunoștință

de existența prejudiciului concretizat în speță prin faptul că

o mare parte din terenul revendicat (suprafața de 15.393 mp) este ocupată

de liniile ferate, respectiv de elemente concrete ale infrastructurii feroviare

publice sau reprezentând zona de siguranță a infrastructurii feroviare.

Prin ocuparea terenului cu aceste linii ferate și elemente ale infrastructurii

feroviare publice practic s-a produs reclamantelor un prejudiciu, în condițiile

în care acestea au făcut dovada faptului că autorii acestora au avut în

proprietate terenul.

În speță,

fapta ilicită, în sensul dispozițiilor art. 998-999 C. civ., constă

tocmai în faptul că Statul Român a ocupat în mod abuziv terenul în suprafață

totală de 20.825 mp, conform raportului de expertiză, lipsind astfel reclamantele

de folosința acestuia și, prin urmare, s-a creat în patrimoniul lor un

prejudiciu. De altfel, fapta ilicită a apelantului Statul Român constă

în faptul că deține un imobil – teren, proprietatea autorului intimatelor,

producerea unui prejudiciu constând în imposibilitatea de restituire în natură

a acestuia.

Datorită

faptului că preluarea terenului de către stat s-a realizat prin abuz,

terenul fiind expropriat potrivit Decretului – Lege nr. 452/1941 și Decretului

nr. 832/1941, rezultă vinovăția și, pe cale de consecință,

și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.

Instanța

de apel a constatat că este nefondat și motivul de apel formulat de Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice referitor la valoarea despăgubirilor,

respectiv la faptul că valoarea stabilită de 1.169.968 RON ar fi mare

și nu ar corespunde valorii reale de circulație a terenului, în funcție

de prețurile practicate pe piața liberă.

În acest sens,

în rejudecare, avându-se în vedere caracterul devolutiv al apelului, s-a efectuat

o nouă expertiză, având ca obiective evaluarea terenului în suprafață

de 15.393 mp, situat în Craiova, str. D., aflat în administrarea CN Căi Ferate.

Potrivit raportului de expertiză efectuat de expert G., s-a stabilit că

valoarea terenului este de 1.498.643 RON, la acest raport de expertiză s-au

efectuat obiecțiuni de D.G.R.F.P. Craiova, în sensul că valoarea stabilită

nu corespunde valorii reale, fiind supraevaluată, iar la aceste obiecțiuni

a răspuns expertul, prin care acesta a menținut valoarea stabilită

inițial de 1.498.643 RON (97,35 RON/mp). Or, în condițiile în care în

prezentul stadiu procedural, în rejudecare, s-a administrat de instanța de

apel o nouă expertiză, iar evaluarea terenului este de 1.498.643 RON,

chiar mai mare decât valoarea stabilită anterior, la instanța de fond

(anterior s-a reținut valoarea de 1.169.968 RON), curtea a apreciat că

sunt nefondate criticile prin care s-a invocat faptul că evaluarea terenului

la suma de 1.169.968 RON ar fi mare și nu ar corespunde valorii reale în funcție

de prețurile practicate pe piața liberă.

Instanța

de apel a considerat că sunt nerelevante și apărările formulate

de Ministerul Finanțelor Publice, cu ocazia „concluziilor scrise”, potrivit

cărora anterior intimatele ar fi formulat o cerere de chemare în judecată

înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, sub nr. x/63/2010, prin care au chemat

în judecată H. SA pentru a obține măsuri reparatorii cu privire la

terenul în suprafață de 4.910 mp, acțiune admisă, și, în

consecință, suprafața de teren pentru care se solicită despăgubiri

ar fi mult mai mică, iar expertul nu ar fi făcut o identificare corectă.

Referitor la acest

aspect, care are relevanță pentru stabilirea valorii despăgubirilor,

curtea a pus în vedere intimatelor să depună înscrisuri (potrivit mențiunilor

încheierii din 26 martie 2015), astfel că, ulterior, la data de 18 iunie 2015,

s-au atașat o serie de înscrisuri cu privire la terenul în suprafață

de 4.910 mp prevăzut în sentința nr. 367 din 20 septembrie 2010 pronunțată

de Tribunalul Dolj, secția civilă. În acest sens, s-a precizat că

s-au expropriat două parcele, respectiv parcela nr. XX și YY ce aparținea

numitului E., iar aceste terenuri expropriate nu au legătură cu terenul

ce face obiectul prezentei cauze.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională

a Finanțelor Publice Craiova, în drept invocând dispozițiile art. 304

pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului,

recurenta a arătat următoarele:

putea angaja răspunderea civilă delictuală este necesară întrunirea

cumulativă a următoarelor condiții: existența unui prejudiciu,

existența unei fapte ilicite, existența unei legături de cauzalitate

între faptă ilicită și prejudiciu, existența vinovăției

celui care a cauzat prejudiciul, existența capacității delictuale

a celui ce a săvârșit faptă ilicită.

Or, în speță,

nu se poate considera ca fiind întrunite cumulativ aceste condiții prevăzute

de lege pentru a se antrena o astfel de răspundere în sarcina pârâtului Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Statul este persoana

juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu,

ca subiect de drepturi și obligații, așa cum reiese din dispozițiile

art. 25 din Decretul nr. 31/1954. Prin urmare, nu poate fi atrasă o răspundere

civilă a statului ca subiect distinct de drept - o răspundere subiectivă,

bazată pe culpa, în condițiile art. 998 - 999 C. civ. - pentru acțiuni

ale unor autorități publice (în sensul avut în vedere de Titlul III din

Constituția României).

În plus, din înscrisurile

depuse în dovedirea cererii rezultă faptul că pentru acest imobil autorul

reclamantelor a fost despăgubit la data exproprierii. Așadar, despăgubirea

a fost acordată autorului reclamantelor, iar aceasta nu poate cere a doua oară

o altă despăgubire întemeiată pe dispozițiile art. 480 și

998 - 999 C. civ., ci eventual în cadrul procedurii speciale putea cere din nou

stabilirea acestor despăgubiri acordate. Totodată, în cadrul procedurii

speciale a exproprierii putea contesta valoarea acestor despăgubiri.

În cauză,

reclamantele nu dețin un titlu valabil care să ateste dreptul de proprietate

asupra terenului în discuție, drept subiectiv civil pretins a fi încălcat

de către pârâți. Pentru angajarea răspunderii civile delictuale era

necesar ca să probeze, în mod cumulativ, existența unei fapte ilicite,

a unui prejudiciu și a legăturii de cauzalitate între fapta și prejudiciu.

Fapta ilicită presupune orice conduita a pârâtului care încalcă, cu intenție

sau din culpă, un drept subiectiv civil al reclamantului, producându-i astfel

un prejudiciu. În speță, însă, ca efect al exproprierii, reclamantele

nu mai sunt titularele dreptului subiectiv civil pretins a fi încălcat - dreptul

real de proprietate - astfel că, în raport de inexistența dreptului nu

poate exista nici fapta ilicită și, deci, nici răspundere civilă

delictuală.

de apel în mod greșit a respins excepția tardivității formulării

cererii de acordare a despăgubirilor bănești.

În cauza de față,

reclamantele au solicitat restituirea în natură a terenului, iar, ca urmare

a raportului de expertiză efectuat în cauză, care a constatat că

terenul revendicat este ocupat de construcții, stabilind, totodată, și

valoarea acestuia, acestea au precizat că înțeleg să solicite despăgubiri,

în situația în care restituirea în natură a terenului nu este posibilă.

Potrivit art.

132 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul își poate întregi sau modifica acțiunea

în condițiile acestui text. În conformitate cu norma indicată, la prima

zi de înfățișare instanța va putea da reclamantului un termen

pentru întregirea sau modificarea cererii, precum și pentru a propune noi dovezi.

Alin. (2) al aceluiași

articol dispune că cererea nu se socotește modificată și nu

se va da termen, ci se vor trece în încheierea de ședință declarațiile

verbale făcute în instanța: 1. când se îndreaptă greșelile materiale

din cuprinsul cererii; 2. când reclamantul mărește sau micșorează

câtimea obiectului cererii; 3. când cere valoarea obiectului pierdut sau pierit;

dreptului sau, dimpotrivă, în cazul în care cererea în constatare nu poate

fi primită.

Din textele mai

sus citate rezultă ca legea de procedură distinge două categorii

de cereri: de întregire și de modificare a cererii inițiale.

În doctrină

și jurisprudență se regăsesc criterii pentru ca diferențierea

dintre cele două categorii de cereri să fie evidentă și ușor

de făcut. Astfel, cererile de întregire au ca obiect completarea lipsurilor

din cuprinsul cererii inițiale, cum ar fi prezentarea unor elemente suplimentare

pentru identificarea bunurilor sau pentru completarea elementelor de fapt. Din contra,

cererile de