ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4202/2010

Asupra recursurilor de față, în baza lucrărilor din

dosar constată următoarele:

Prin

sentința penală nr. 61 din 12 mai 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția penală

si pentru cauze cu minori si de familie, inculpata I.C.A. (fiica lui D.l. și V.)

a fost condamnată la 6 luni închisoare, pentru infracțiunea de dare de mită,

prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen., raportat la art. 7 alin. (2) din Legea

nr. 78/2000 (republicată).

În baza art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea

condiționată a executării pedepsei, pe un termen de încercare de 2 ani și 6

luni, calculat conform art. 82 C. pen., inculpatei atrăgându-i-se atenția

asupra consecințelor ce decurg din nerespectarea dispozițiilor art. 83 C. pen.

Potrivit art. 71 C. pen., inculpatei au fost

interzise - ca pedeapsă accesorie - drepturile prevăzute de art. 64 lit. a)

teza a II-a și lit. b) C. pen., iar în baza art. 71 alin. (5) C. pen., s-a

dispus suspendarea condiționată a interdicției pe durata suspendării

condiționate a executării pedepsei principale.

În temeiul art. 19 din Legea nr. 78/2000 (republicată),

raportat la art. 255 alin. (4) C. pen., s-a dispus confiscarea bunurilor care

au făcut obiectul dării de mită, respectiv, o pereche de cercei din aur de 14 k

în greutate de 4,09 grame, ridicați conform procesului - verbal încheiat la 18

ianuarie 2010.

În fine, inculpata a fost obligată la plata

cheltuielilor judiciare către stat, în cuantum de 5.300 lei.

Pentru a hotărî astfel instanța de fond a reținut, în

esență, următoarele:

Inculpata l.C.A., avocat în cadrul Baroului

Dâmbovița, a fost apărător al numitei L.M., reclamantă în Dosarul civil nr. 3517/315/2009,

înregistrat pe rolul Judecătoriei Târgoviște și repartizat aleatoriu spre

soluționare magistratului judecător I.M.C.

Cauza s-a judecat la data de 13 ianuarie 2010, când

judecătorul a amânat pronunțarea pentru data de 20 ianuarie 2010, pentru ca

părțile să depună concluzii scrise.

În dimineața zilei de 18 ianuarie 2010, cu două zile

înainte de termenul fixat pentru pronunțarea soluției, în jurul orelor 9,30

inculpata s-a deplasat la instanță pentru a depune note scrise și, dorind să

ajungă în biroul judecătorului învestit cu soluționarea cauzei pentru a le

depune personal, i-a spus subofițerului de la punctul de control în instanță că

se deplasează la biroul grefierului de ședință, dar, în realitate, inculpata a

urcat la etajul întâi al clădirii, respectiv la biroul magistratului -

judecător I.M.C., pe care a găsit-o singură și i-a înmânat notele scrise pentru

partea căreia aceasta îi asigura apărarea.

După aplicarea vizei magistratul a pus primul

exemplar al notelor scrise pe birou și, imediat, inculpata i-a înmânat și cel

de al doilea exemplar pentru a confirma primirea concluziilor.

Între aceste momente, profitând de faptul că

judecătorul era atent la mențiunile aplicate pe cele două exemplare, fiind în

imediata apropiere a biroului de lucru, inculpata și-a sprijinit geanta pe

colțul biroului și a plasat discret sub dosare un pliculeț din material de

culoare argintie (staniol) ce conținea o pereche de cercei și, crezând că

aceasta a sesizat remiterea obiectelor, i-a adresat mulțumiri cu o conotație

specială.

După câteva ore, magistratul a ajuns la ultimul dosar

și a descoperit sub acesta un pliculeț cu cercei, realizând în acest moment

semnificația mulțumirilor, respectiv, că obiectele din metal prețios au fost

lăsate de inculpată în scopul de a-l determina să adopte o soluție favorabilă

în dosarul pentru care depusese notele scrise.

Imediat, magistratul a sesizat vebal și în scris,

conducea instanței despre cele întâmplate.

Împotriva sus-identificatei sentințe au declarat

recurs, în termen legal, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție - D.N.A. - Serviciul Teritorial Ploiești și inculpata l.C.A.

Parchetul, invocând cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., a solicitat casarea deciziei și, în

rejudecare, stabilirea unui pedepse mai aspre al cărei cuantum, orientat spre

maximul special, să corespundă criteriilor prevăzute de lege, întrucât pedeapsa

stabilită de prima instanță este prea mică, și aplicarea și a pedepsei

accesorii prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. c) cu referire la art. 71 C. pen.

Inculpata, invocând cazurile de casare prevăzute de art.

385

9

alin. (1) pct. 18 și pct. 14 C. proc. pen., a solicitat:

- achitarea pentru infracțiunea prevăzută de art. 255

alin. (1) C. pen., raportat la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000

(republicata), în principal, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10

lit. d) C. proc. pen., iar în subsidiar, dacă se va constatat existența faptei,

în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. b)

1

din

același cod, cu referire la art 181 C. pen.;

- prin reținerea în favoarea inculpatei de

circumstanțe atenunante judiciare, în condițiile art. 74 alin. (1) lit. a) si alin.

(2), cu referire la art. 76 lit. e), C. pen. aplicarea unei pedepse cu amenda.

Totodată, inculpata a mai criticat, potrivit

motivelor scrise de recurs (fila 72), greșita obligare la plata sumei de 5.300

lei, cu titlu de cheltuieli judicire către stat, sumă exagerată și nedovedită.

Recursurile nu sunt fondate.

Cu privire la recursul declarat de Parchet;

Verificând hotărârea atacată, respectiv, actele și

lucrările de la dosar în raport cu critica formulată, Înalta Curte constată că

instanța de fond a făcut o corectă aplicare la speță a criteriilor de

individualizare a pedepsei, acordând semnificația cuvenită atât pericolului

social concret al faptei reținute în sarcina inculpatei cât și datelor ce

caracterizează persoana acesteia, între care și lipsa antecedentelor penale.

Înalta Curte apreciază, în context, că pedeapsa de 6

luni închisoare aplicată inculpatei este suficientă pentru reeducarea acesteia

și formarea unei atitudini corecte față de ordinea de drept și față de regulile

de conviețuire socială, încât nu este cazul modificării ei în sensul cerut în

calea de atac.

O reindividualizare a pedepsei, astfel cum se

solicită de către Parchet în motivele sale de recurs, nu se justifică, scopul

pedepsei, astfel cum este prevăzut de art. 52 C. pen., putând fi realizat prin

suspendarea condiționată a executării pedepsei de 6 luni închisoare stabilită

de instanța de fond.

Nici solicitarea vizând aplicarea pedepsei accesorii

prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. c) cu referire la art. 71 C. pen. nu este

întemeiată, deoarece potrivit jurisprudenței C.E.D.O. și statuărilor Deciziei nr.

74 a Înaltei Curți de casație și Justiție Secții Unite, aplicarea unei astfel

de pedepse este lăsată la latitudinea instanței de judecată. În context, Înalta

Curte constată că în mod corect instanța de fond a apreciat că nu se impune

aplicarea acestei pedepse, cu atât mai mult cu cât suspendarea condiționată a

executării pedepsei principale antrenează și suspendarea condiționată a

executării pedepselor accesorii.

Cu privire la recursul declarat de inculpată, Înalta Curte

constată că nici acesta nu este fondat.

Din probele administrate în cauză, rezultă că

inculpata se face vinovată de săvârșirea faptei pentru care a fost trimisă în

judecată și condamnată, faptă care, deși nu a fost recunoscută, a fost temeinic

dovedită.

Așa fiind, se apreciază că nu sunt temeiuri pentru

achitarea inculpatei, solicitată, de altfel, cu o argumentare identică, și la

instanța de fond, care, cu o motivare convingătoare, a respins-o.

Nici critica referitoare la achitarea inculpatei, pe

motiv că fapta nu ar prezenta gradul de pericol social al unei infracțiuni nu

este întemeiată. Infracțiunile de corupție sunt infracțiuni grave, iar în cazul

de față fapta inculpatei a adus atingere relațiilor sociale în legătură cu

prestigiul justiției care a fost grav afectat, astfel că cetățenii nu pot avea

încredere în actul de justiție, creându-se falsa impresie că, pentru a avea

câștig de cauză într-un dosar aflat pe rolul unei instanțe de judecată,

judecătorul trebuie corupt.

Nici cel de al doilea motiv de recurs nu poate fi

primit. Potrivit art. 72 C. pen., la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține

seama de dispozițiile părții generale a C. pen., de limitele de pedeapsă fixate

în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de

persoana infractorului și de alte împrejurări care atenuează sau agravează

răspunderea penală.

Verificând sentința atacată, respectiv, actele și

lucrările de la dosar, Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o

corectă apreciere a criteriilor de individualizare a pedepsei aplicate,

acordând semnificația cuvenită atât pericolului social concret al faptei

reținute în sarcina inculpatei cât și datelor ce caracterizează persoana

acesteia, astfel că nu se impune o nouă reindividualizare - în sensul solicitat

de inculpată.

Nu este întemeiată nici critica referitoare la

cuantumul - pretins exagerat și nedovedit cu înscrisuri („acte” și „documente”)

- al cheltuielilor judiciare - 5.300 lei - la care inculpata recurentă a fost

obligată consecutiv condamnării sale.

Abstracție făcând de confuzia în care se află

inculpate recurentă în privința congruenței noțiunilor "despăgubiri

civile" / "cheltuieli judiciare", Înalta Curte observă, pe de o

parte, că potrivit art. 191 alin. (1) C. proc. pen., în caz de condamnare,

inculpatul este obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat pe

tot parcursul procesului, cheltuieli al căror cuantum este determinat de

instanță, iar pe de altă parte, că nici un text de lege nu impune obligația

dovedirii acestora de către organul judiciar (parchet, instanță), în cuantumul

lor reflectându-se însă în mod inevitabil și atitudinea procesuală concretă a

inculpatului, în raport cu care costurile administrării justiției în fiecare

caz în parte pot fi mai mari sau mai mici; sub acest aspect este de observat că

inculpata nu a recunoscut niciodată fapta, ceea ce, desigur, a impus probatorii

mai laborioase și necesarmente mai costiditoare, astfel explicându-se cuantumul

cheltuielilor judiciare - 5.300 lei - stabilit de instanța de fond.

Pentru considerentele ce precedă, având în vedere și

faptul că, verificându-se sentința atacată în raport și cu prevederile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., nu se identifică existența altor motive, care,

analizate din oficiu, să ducă la casare, urmează a se constata că recursurile

declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casației și Justiție - D.N.A.

- Serviciul Teritorial Ploiești și de inculpata l.C.A. sunt nefondate, urmând a

fi respinse ca atare, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpata

va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat, potrivit

dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. - Serviciul

Teritorial Ploiești și de inculpata l.C.A. împotriva sentinței penale nr. 61

din 12 mai 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori

și de familie.

Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 300 lei,

cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 24 noiembrie 2010.