ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 233/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 5 martie 2003, reclamantul C.O. a chemat în judecată pe pârâții N.C.P. și S.S.P.G., solicitând ca prin sentința ce se va pronunța în cauză să se dispună excluderea acestora din cadrul SC T.R. SRL București pe considerentul că aceștia au săvârșit fapte de natură a frauda interesele societății. Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 217 lit. d) din Legea nr. 31/1990 - R și dispozițiile art. 22 din Contractul de societate. La 4 aprilie 2003 pârâții au formulat cerere reconvențională prin care au solicitat excluderea asociatului C.O. din cadrul aceleiași societăți, motivat de faptul că acesta a folosit semnătura de administrator pentru a frauda interesele societății și ale asociaților, precum și datorită încălcării obligației de fidelitate asumată expres prin art. 22 din Contractul de societate, împrejurare ce a condus la păgubirea societății.

Prin încheierea nr. 2961 din 23 septembrie 2004 Înalta Curte a admis cererea petentului C.O. și a dispus strămutarea cauzei ce formează obiectul dosarului nr. 3854/2003 al Tribunalului București, în favoarea Tribunalului Argeș, menținând actele procedurale îndeplinite. Prin sentința comercială nr. 409 din 22 martie 2010, Tribunalul Comercial Argeș a admis cererea principală dispunând excluderea pârâților N.C.P. și S.S.P.G. din cadrul SC T.R. SRL București și a respins cererea reconvențională formulată de pârâți. Pentru a pronunța această soluție, s-a reținut că, pârâții în calitate de administratori ai societății, au adus societatea comercială într-o situație dezastruoasă, înregistrând pierderi de peste 400 milioane lei, în perioada 1998 – 1999, precum și minusuri în gestiune în valoare de 176.105.641 lei, situație imputabilă pârâților N.C.P.

în calitate de director de producție și lui S.S.P.G. șef serviciu desfacere, așa cum rezultă din expertizele contabile dispuse de Direcția Generală de Poliție a Municipiului București. Cei doi pârâți au vândut un număr de 75 părți sociale pe care le dețineau la R.T.H.M. SRL la un preț derizoriu de 15 milioane lei. De asemenea, pârâții au înființat în anul 2000 SC T.R. VDA SRL cu același obiect de activitate cu cel al SC T.R. SRL, la care activau ca administratori, așa cum rezultă din actul constitutiv în condițiile în care acestora le era interzis prin actele constitutive ale societății SC T.R. SRL să desfășoare astfel de activități concurente și neloiale. Profitând de poziția de administratori pe care au deținut-o în SC T.R.

SRL pârâții au direcționat comenzile și clienții acestora către noua societate pe care au înființat-o SC T.R. VDA SRL, creând și o confuzie prin însăși denumirea noii societăți comerciale înființate cu scopul de a face clienții și partenerii de afaceri să creadă că în fapt lucrează cu vechea firmă la care aceștia au fost administratori. Cu privire la cererea reconvențională s-a reținut autoritatea de lucru judecat, în raport cu sentința comercială nr. 5047/1999 a Tribunalului București, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 909/2003 a Curtea Supremă de Justiție, deoarece a fost respinsă o acțiune a pârâților prin care aceștia au cerut excluderea reclamantului din SC R.T. SRL pentru aceleași motive.

De asemenea, s-a reținut ca nefondată cererea reconvențională, deoarece nu s-a dovedit existența unui prejudiciu care să fie rezultatul unor acțiuni frauduloase pe care reclamantul în calitate de administrator le-ar fi săvârșit. Împotriva acestei sentințe au formulat recurs pârâții N.C.P. și S.S.P.G., criticând-o în sensul că în mod eronat, instanța a respins excepția inadmisibilității și a dispus excluderea lor din societate, atâta vreme cât societatea comercială era dizolvată și aflată în procedura lichidării la data introducerii acțiunii, așa cum rezultă din sentința nr. 5047/1999 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială. În mod eronat instanța a reținut în sarcina lor activitatea de fraudare a societății, deși expertul desemnat de instanță nu a stabilit vreun prejudiciu produs de apelanții-pârâți.

Calea de atac a fost calificată ca fiind apel în raport de dispozițiile art. 222 din Legea nr. 31/1990 și art. 282 C. proc. civ. Prin decizia nr. 69/A-C din 10 septembrie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a fost admis apelul declarat de pârâții N.C.P. și S.S.P.G. și a fost schimbată sentința atacată, în sensul că a fost respinsă cererea reconvențională, au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel Pitești a reținut că societatea T.R. SRL a fost dizolvată prin sentința nr. 5047/1999 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială. Potrivit dispozițiilor art. 228 din Legea nr. 31/1990, dizolvarea are ca efect deschiderea procedurii de lichidare a societății.

Dizolvarea este o fază premergătoare lichidării, în decursul căreia, deși nu-și pierde personalitatea juridică, societatea comercială suferă restrângeri serioase ale obiectului de activitate, în fapt restrângeri ale capacității sale de folosință. Administratorii societății nu mai pot întreprinde operațiuni noi decât prin antrenarea răspunderii lor pentru actele îndeplinite cu depășirea acestor interdicții. În cauză, dizolvarea societății s-a hotărât prin voința asociaților, așa cum rezultă din Hotărârea AGA nr. 26/2001, hotărâre care nu a fost atacată pentru nelegalitate. Atâta vreme cât procedura dizolvării societății s-a făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 31/1990, hotărârea AGA devenind irevocabilă prin necontestarea ei de către asociați, aceștia nu mai erau îndreptățiți să solicite excluderea unor asociați din cadrul societății.

Lipsa lui affectio societatis în privința asociaților este un motiv de dizolvare și nu de excludere, așa încât, într-o societate dizolvată lipsește animus sociatati , a cărui consecință determină imposibilitatea luării unei asemenea măsuri. Societatea comercială din care se solicită excluderea, la momentul soluționării prezentei cauze se află în procedura prevăzută de Legea nr. 85/2006 – trecând deja în faliment, deoarece nu s-a propus niciun plan de reorganizare. Administrarea societății revine lichidatorului desemnat căruia îi revine atribuția de realizare a scopului procedurii, respectiv de transformare a averii debitoarei în bani pentru plata datoriilor scadente, dreptul debitoarei de a-și administra averea proprie fiindu-i ridicat, ceea ce reprezintă o limitare mult mai drastică a activității societății, decât în cazul unei dizolvări obișnuite.

Ca o consecință a acestei împrejurări, acționarii și asociații nu mai au dreptul de a interveni în conducerea societății ori în administrarea averii debitoarei, ceea ce echivalează cu suspendarea adunării generale. Ceea ce diferă față de procedura obișnuită a dizolvării și lichidării este faptul că, în faza falimentului, cele două faze ale încetării personalității juridice a societății se contopesc în una singură, ambele dobândind caracter judiciar. Ca atare, atât acțiunea principală ca și cererea reconvențională sunt inadmisibile. Împotriva acestei decizii a formulat recurs C.O., criticând-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte: 1. Hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii – art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. a) Instanța a încălcat dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. prin aceea că a respins excepția nulității recursului declarat de pârâtul S.S.P.G. pentru lipsa semnăturii acestuia. Semnătura executată pe memoriul conținând motivele de recurs nu aparține acestui pârât. Deși s-a solicitat instanței să compare semnăturile, ceea ce se realizează în cadrul procedurii verificării de scripte, reglementată de art. 177 și urm. C. proc. civ., instanța a respins excepția pe motiv că nu s-ar fi înscris în fals, deși tocmai acest lucru l-a făcut recurentul atunci când a susținut că semnătura nu-i aparține pârâtului. b) Instanța a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 222 din Legea nr. 31/1990 prin aceea că a reținut inadmisibilitatea formulării cererii de excludere a unui asociat dintr-o societate comercială în privința căreia s-a dispus dizolvarea.

Prevederile art. 222 din Legea nr. 31/1990 referitoare la excluderea asociaților din societățile cu răspundere limitată nu disting între societățile care își desfășoară activitatea în mod normal, cele în privința cărora s-a dispus dizolvarea și cele care au intrat în faliment. Excluderea este o sancțiune, care este atrasă de săvârșirea unor fapte ilicite de către asociatul în cauză, așa că acesta nu poate fi exonerat de răspundere pe motiv că au intervenit schimbări în situația juridică a societății. Argumentul în sensul că o societate în lichidare nu ar putea face plata sumei de bani ce i se cuvine asociatului exclus nu este pertinent. Această plată este doar amânată până la sfârșitul operațiilor lichidării, când se va cunoaște dacă există activ patrimonial care poate fi distribuit.

Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: În ceea ce privește excepția nulității recursului declarat de pârâtul S.S.P.G. pentru lipsa semnăturii acestuia. Potrivit dispozițiilor art. 302 1 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității semnătura recurentului. Cu privire la interpretarea acestui text de lege, I.C.C.J., Secțiile Unite, prin decizia nr. XXXIX/2007 (M.Of. nr. 833 din 5 decembrie 2007) – a admis recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă I.C.C.J., cu privire la consecințele lipsei semnăturii părți de pe cererea de recurs și a decis că: „Dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. d), raportate la art. 316 C. proc.

civ., se interpretează în sensul că: Cererea de recurs trebuie să cuprindă semnătura părții. Nerespectarea acestei cerințe poate fi împlinită în condițiile art. 133 alin. (2) C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor art. 133 alin. (2) C. proc. civ.: „Lipsa semnăturii se poate totuși împlini în tot cursul judecății. Dacă pârâtul invocă lipsa de semnătură, reclamantul va trebui să semneze cel mai târziu la prima zi de înfățișare următoare, iar când este prezent în instanță, în chiar ședința în care a fost invocată nulitatea”. Este de reținut faptul că instanța a calificat calea de atac declarată de S.S.P.G., ca fiind apel și nu recurs. Deși se invocă nulitatea recursului pentru lipsa semnăturii recurentului, în realitate este vorba despre nulitatea apelului.

Recurentul nu susține că semnătura apelantului nu există, ci că semnătura existentă pe memoriu nu aparține apelantului. Instanța de apel a reținut în mod corect faptul că nu s-a dovedit că semnăturile de pe înscrisul de la fila 7 și respectiv 90 sunt false. Pe de altă parte, recurentul nu a făcut o solicitare de înscriere în fals cu privire la respectivele înscrisuri. Așa fiind, primul motiv de recurs este nefondat. Cu privire la greșita aplicare a prevederilor art. 222 din Legea nr. 31/1990, Înalta Curte reține: Este adevărat că art. 222 din Legea nr. 31/1990, referitoare la excluderea asociaților din societățile cu răspundere limitată nu disting între societățile care-și desfășoară activitatea în mod normal, cele în privința cărora s-a dispus dizolvarea și cele care au intrat în faliment.

Trebuie făcute însă anumite destinații, iar instanța de fond a făcut aceste distincții în mod corect. Ceea ce este important de reținut este faptul că dizolvarea societății s-a hotărât prin voința asociaților, așa cum rezultă din Hotărârea AGA nr. 26/2001, hotărâre care nu a fost atacată pentru nelegalitate. Asociații sunt legați între ei printr-un complex de raporturi juridice. Dacă unul dintre aceste raporturi juridice societare este rezolubil, iar celelalte pot fi menținute ca valabile, atunci nu trebuie dispusă dizolvarea (echivalentul rezilierii contractului de societate), ci excluderea (rezilierea parțială) asociatului vinovat, fără a afecta întregul lanț societar. Dizolvarea societății este o soluție excepțională, dar în speță, aceasta s-a produs tocmai prin hotărârea asociaților.

Dacă societatea funcționează, chiar în prezența unui conflict între asociați, soldat cu cererea de excludere din societate a unuia dintre ei și în condițiile în care ceilalți asociați sunt deciși să continue societatea, o dizolvare a societății pentru neînțelegerile grave între asociați nu s-ar impune. Însă, în cauză, societatea a fost dizolvată prin voința asociaților. Ca atare, nu mai poate fi primită o cerere de excludere a unui asociat. Mai mult decât atât, în prezent societatea este în faliment și potrivit dispozițiilor Legii nr. 85/2006 lichidatorului desemnat în cauză îi revine atribuția de transformare a averii debitoarei în bani pentru plata datoriilor, iar dreptul debitoarei de a-și administra averea este ridicat.

Deci, nu mai poate fi primită cererea de excludere a unui asociat. Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că nu există motive de casare sau modificare a deciziei atacate și, pe cale de consecință potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul C.O. împotriva deciziei nr. 69/A-C din 10 septembrie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 26 ianuarie 2012.