ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 233/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 233/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la 5 martie 2003, reclamantul C.O. a chemat în judecată pe pârâții

N.C.P. și S.S.P.G., solicitând ca prin sentința ce se va pronunța în cauză să

se dispună excluderea acestora din cadrul SC T.R. SRL București pe

considerentul că aceștia au săvârșit fapte de natură a frauda interesele

societății.

Acțiunea a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 217 lit. d) din Legea nr. 31/1990 - R și

dispozițiile art. 22 din Contractul de societate.

La 4 aprilie 2003

pârâții au formulat cerere reconvențională prin care au solicitat excluderea

asociatului C.O. din cadrul aceleiași societăți, motivat de faptul că acesta a

folosit semnătura de administrator pentru a frauda interesele societății și ale

asociaților, precum și datorită încălcării obligației de fidelitate asumată

expres prin art. 22 din Contractul de societate, împrejurare ce a condus la

păgubirea societății.

Prin încheierea nr. 2961

din 23 septembrie 2004 Înalta Curte a admis cererea petentului C.O. și a dispus

strămutarea cauzei ce formează obiectul dosarului nr. 3854/2003 al Tribunalului

București, în favoarea Tribunalului Argeș, menținând actele procedurale

îndeplinite.

Prin sentința

comercială nr. 409 din 22 martie 2010, Tribunalul Comercial Argeș a admis

cererea principală dispunând excluderea pârâților N.C.P. și S.S.P.G. din cadrul

SC T.R. SRL București și a respins cererea reconvențională formulată de pârâți.

Pentru a pronunța

această soluție, s-a reținut că, pârâții în calitate de administratori ai

societății, au adus societatea comercială într-o situație dezastruoasă,

înregistrând pierderi de peste 400 milioane lei, în perioada 1998 – 1999,

precum și minusuri în gestiune în valoare de 176.105.641 lei, situație

imputabilă pârâților N.C.P. în calitate de director de producție și lui S.S.P.G.

șef serviciu desfacere, așa cum rezultă din expertizele contabile dispuse de

Direcția Generală de Poliție a Municipiului București.

Cei doi pârâți au

vândut un număr de 75 părți sociale pe care le dețineau la R.T.H.M. SRL la un

preț derizoriu de 15 milioane lei.

De asemenea, pârâții au

înființat în anul 2000 SC T.R. VDA SRL cu același obiect de activitate cu cel

al SC T.R. SRL, la care activau ca administratori, așa cum rezultă din actul

constitutiv în condițiile în care acestora le era interzis prin actele

constitutive ale societății SC T.R. SRL să desfășoare astfel de activități concurente

și neloiale.

Profitând de poziția

de administratori pe care au deținut-o în SC T.R. SRL pârâții au direcționat

comenzile și clienții acestora către noua societate pe care au înființat-o SC T.R.

VDA SRL, creând și o confuzie prin însăși denumirea noii societăți comerciale

înființate cu scopul de a face clienții și partenerii de afaceri să creadă că

în fapt lucrează cu vechea firmă la care aceștia au fost administratori.

Cu privire la cererea

reconvențională s-a reținut autoritatea de lucru judecat, în raport cu sentința

comercială nr. 5047/1999 a Tribunalului București, rămasă irevocabilă prin

decizia nr. 909/2003 a Curtea Supremă de Justiție, deoarece a fost respinsă o

acțiune a pârâților prin care aceștia au cerut excluderea reclamantului din SC R.T.

SRL pentru aceleași motive.

De asemenea, s-a

reținut ca nefondată cererea reconvențională, deoarece nu s-a dovedit existența

unui prejudiciu care să fie rezultatul unor acțiuni frauduloase pe care

reclamantul în calitate de administrator le-ar fi săvârșit.

Împotriva acestei

sentințe au formulat recurs pârâții N.C.P. și S.S.P.G., criticând-o în sensul

că în mod eronat, instanța a respins excepția inadmisibilității și a dispus

excluderea lor din societate, atâta vreme cât societatea comercială era

dizolvată și aflată în procedura lichidării la data introducerii acțiunii, așa

cum rezultă din sentința nr. 5047/1999 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială.

În mod eronat

instanța a reținut în sarcina lor activitatea de fraudare a societății, deși

expertul desemnat de instanță nu a stabilit vreun prejudiciu produs de

apelanții-pârâți.

Calea de atac a fost

calificată ca fiind apel în raport de dispozițiile art. 222 din Legea nr. 31/1990

și art. 282 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 69/A-C

din 10 septembrie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, a fost admis apelul declarat de pârâții N.C.P. și S.S.P.G.

și a fost schimbată sentința atacată, în sensul că a fost respinsă cererea

reconvențională, au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea de Apel Pitești a reținut că societatea T.R. SRL a fost

dizolvată prin sentința nr. 5047/1999 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială.

Potrivit

dispozițiilor art. 228 din Legea nr. 31/1990, dizolvarea are ca efect

deschiderea procedurii de lichidare a societății.

Dizolvarea este o

fază premergătoare lichidării, în decursul căreia, deși nu-și pierde

personalitatea juridică, societatea comercială suferă restrângeri serioase ale

obiectului de activitate, în fapt restrângeri ale capacității sale de

folosință.

Administratorii

societății nu mai pot întreprinde operațiuni noi decât prin antrenarea

răspunderii lor pentru actele îndeplinite cu depășirea acestor interdicții.

În cauză, dizolvarea

societății s-a hotărât prin voința asociaților, așa cum rezultă din Hotărârea

AGA nr. 26/2001, hotărâre care nu a fost atacată pentru nelegalitate.

Atâta vreme cât

procedura dizolvării societății s-a făcut cu respectarea dispozițiilor Legii

nr. 31/1990, hotărârea AGA devenind irevocabilă prin necontestarea ei de către

asociați, aceștia nu mai erau îndreptățiți să solicite excluderea unor asociați

din cadrul societății.

Lipsa lui

affectio

societatis

în privința asociaților este un motiv de dizolvare și nu de

excludere, așa încât, într-o societate dizolvată lipsește

animus sociatati

,

a cărui consecință determină imposibilitatea luării unei asemenea măsuri.

Societatea comercială

din care se solicită excluderea, la momentul soluționării prezentei cauze se

află în procedura prevăzută de Legea nr. 85/2006 – trecând deja în faliment,

deoarece nu s-a propus niciun plan de reorganizare.

Administrarea

societății revine lichidatorului desemnat căruia îi revine atribuția de

realizare a scopului procedurii, respectiv de transformare a averii debitoarei

în bani pentru plata datoriilor scadente, dreptul debitoarei de a-și administra

averea proprie fiindu-i ridicat, ceea ce reprezintă o limitare mult mai

drastică a activității societății, decât în cazul unei dizolvări obișnuite.

Ca o consecință a

acestei împrejurări, acționarii și asociații nu mai au dreptul de a interveni

în conducerea societății ori în administrarea averii debitoarei, ceea ce

echivalează cu suspendarea adunării generale.

Ceea ce diferă față

de procedura obișnuită a dizolvării și lichidării este faptul că, în faza

falimentului, cele două faze ale încetării personalității juridice a societății

se contopesc în una singură, ambele dobândind caracter judiciar.

Ca atare, atât

acțiunea principală ca și cererea reconvențională sunt inadmisibile.

Împotriva acestei

decizii a formulat recurs C.O., criticând-o pentru nelegalitate sub următoarele

aspecte:

dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii – art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

a) Instanța a

încălcat dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. d) C. proc. civ. prin

aceea că a respins excepția nulității recursului declarat de pârâtul S.S.P.G.

pentru lipsa semnăturii acestuia.

Semnătura executată

pe memoriul conținând motivele de recurs nu aparține acestui pârât.

Deși s-a solicitat

instanței să compare semnăturile, ceea ce se realizează în cadrul procedurii

verificării de scripte, reglementată de art. 177 și urm. C. proc. civ.,

instanța a respins excepția pe motiv că nu s-ar fi înscris în fals, deși tocmai

acest lucru l-a făcut recurentul atunci când a susținut că semnătura nu-i

aparține pârâtului.

b) Instanța a făcut o

greșită aplicare a prevederilor art. 222 din Legea nr. 31/1990 prin aceea că a

reținut inadmisibilitatea formulării cererii de excludere a unui asociat

dintr-o societate comercială în privința căreia s-a dispus dizolvarea.

Prevederile art. 222

din Legea nr. 31/1990 referitoare la excluderea asociaților din societățile cu

răspundere limitată nu disting între societățile care își desfășoară activitatea

în mod normal, cele în privința cărora s-a dispus dizolvarea și cele care au

intrat în faliment.

Excluderea este o

sancțiune, care este atrasă de săvârșirea unor fapte ilicite de către asociatul

în cauză, așa că acesta nu poate fi exonerat de răspundere pe motiv că au

intervenit schimbări în situația juridică a societății.

Argumentul în sensul

că o societate în lichidare nu ar putea face plata sumei de bani ce i se cuvine

asociatului exclus nu este pertinent. Această plată este doar amânată până la

sfârșitul operațiilor lichidării, când se va cunoaște dacă există activ

patrimonial care poate fi distribuit.

Analizând recursul

prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că

acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește

excepția nulității recursului declarat de pârâtul S.S.P.G. pentru lipsa

semnăturii acestuia.

Potrivit

dispozițiilor art. 302

1

alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de

recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității semnătura recurentului.

Cu privire la

interpretarea acestui text de lege, I.C.C.J., Secțiile Unite, prin decizia nr. XXXIX/2007

(M.Of. nr. 833 din 5 decembrie 2007) – a admis recursul în interesul legii,

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă I.C.C.J., cu privire

la consecințele lipsei semnăturii părți de pe cererea de recurs și a decis că:

„Dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. d), raportate la art. 316 C.

proc. civ., se interpretează în sensul că:

Cererea de recurs

trebuie să cuprindă semnătura părții.

Nerespectarea acestei

cerințe poate fi împlinită în condițiile art. 133 alin. (2) C. proc. civ.

Potrivit

dispozițiilor art. 133 alin. (2) C. proc. civ.: „Lipsa semnăturii se poate

totuși împlini în tot cursul judecății. Dacă pârâtul invocă lipsa de semnătură,

reclamantul va trebui să semneze cel mai târziu la prima zi de înfățișare

următoare, iar când este prezent în instanță, în chiar ședința în care a fost

invocată nulitatea”.

Este de reținut

faptul că instanța a calificat calea de atac declarată de S.S.P.G., ca fiind

apel și nu recurs.

Deși se invocă

nulitatea recursului pentru lipsa semnăturii recurentului, în realitate este

vorba despre nulitatea apelului.

Recurentul nu susține

că semnătura apelantului nu există, ci că semnătura existentă pe memoriu nu aparține

apelantului.

Instanța de apel a

reținut în mod corect faptul că nu s-a dovedit că semnăturile de pe înscrisul

de la fila 7 și respectiv 90 sunt false.

Pe de altă parte,

recurentul nu a făcut o solicitare de înscriere în fals cu privire la

respectivele înscrisuri.

Așa fiind, primul

motiv de recurs este nefondat.

Cu privire la greșita

aplicare a prevederilor art. 222 din Legea nr. 31/1990, Înalta Curte reține:

Este adevărat că art.

222 din Legea nr. 31/1990, referitoare la excluderea asociaților din societățile

cu răspundere limitată nu disting între societățile care-și desfășoară

activitatea în mod normal, cele în privința cărora s-a dispus dizolvarea și

cele care au intrat în faliment.

Trebuie făcute însă

anumite destinații, iar instanța de fond a făcut aceste distincții în mod

corect.

Ceea ce este

important de reținut este faptul că dizolvarea societății s-a hotărât prin

voința asociaților, așa cum rezultă din Hotărârea AGA nr. 26/2001, hotărâre

care nu a fost atacată pentru nelegalitate.

Asociații sunt legați

între ei printr-un complex de raporturi juridice. Dacă unul dintre aceste

raporturi juridice societare este rezolubil, iar celelalte pot fi menținute ca

valabile, atunci nu trebuie dispusă dizolvarea (echivalentul rezilierii

contractului de societate), ci excluderea (rezilierea parțială) asociatului

vinovat, fără a afecta întregul lanț societar.

Dizolvarea societății

este o soluție excepțională, dar în speță, aceasta s-a produs tocmai prin

hotărârea asociaților. Dacă societatea funcționează, chiar în prezența unui

conflict între asociați, soldat cu cererea de excludere din societate a unuia

dintre ei și în condițiile în care ceilalți asociați sunt deciși să continue

societatea, o dizolvare a societății pentru neînțelegerile grave între asociați

nu s-ar impune.

Însă, în cauză,

societatea a fost dizolvată prin voința asociaților.

Ca atare, nu mai

poate fi primită o cerere de excludere a unui asociat.

Mai mult decât atât,

în prezent societatea este în faliment și potrivit dispozițiilor Legii nr. 85/2006

lichidatorului desemnat în cauză îi revine atribuția de transformare a averii

debitoarei în bani pentru plata datoriilor, iar dreptul debitoarei de a-și

administra averea este ridicat.

Deci, nu mai poate fi

primită cererea de excludere a unui asociat.

Față de aceste

considerente, Înalta Curte apreciază că nu există motive de casare sau

modificare a deciziei atacate și, pe cale de consecință potrivit dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul C.O. împotriva deciziei nr. 69/A-C din 10 septembrie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi 26 ianuarie 2012.