ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2778/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 597 din 23 martie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a respins cererea formulată de contestatoarele C.S. și G.A. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietății, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală. S-a admis contestația formulată de contestatoarele C.S. și G.A., în contradictoriu cu intimatul Ministerul Sănătății Publice și a anulat decizia nr. 2364 din 6 martie 2007 trimisă de Ministerul Sănătății Publice.

S-a constatat calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la restituirea cotei de 1/3 din imobilul situat în Predeal, județul Brașov Sanatoriu de Nevroze, compus din teren în suprafață de 15.000 mp și construcția identificată prin raportul de expertiză, cu mențiunea că din construcție se restituie 1/3 din suprafața deținută în proprietate de autorul reclamantelor la data trecerii în proprietatea statului. S-a prevăzut că reclamantele au obligația de a menține afectațiunea cotei din imobilul restituit pe o perioadă de 2 ani de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri. A fost respinsă cererea de chemare în garanție, formulată de Ministerul Sănătății Publice împotriva Ministerului Economiei și Finanțelor Publice.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că față de obiectul cauzei nu se justifică prezența în proces a pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Autoritatea Națională pentru restituirea Proprietății. Pe fond s-a reținut că unicul motiv pentru care s-a respins notificarea privind restituirea în natură a imobilului a fost acela că nu s-a făcut dovada calității de proprietar a autorului reclamantelor, mai precis că L.C. avea calitatea de proprietar la momentul naționalizării. S-a reținut sub acest aspect că prin actul de vânzare-cumpărare din 29 august 1934, numitul I.M. a vândut, în indiviziune și părți egale numiților L.C., H.T. și M.P., un teren de casă în suprafață de 5.000 mp, situat în comuna Predeal.

Prin actul autentificat, numitul I.T. a vândut, în indiviziune și părți egale, numiților L.C., H.T. și M.P., un teren de casă în suprafață de 5.000 mp, situat în comuna Predeal, iar prin actul autentificat numitul N.G. a vândut, în indiviziune și părți egale, numiților L.C., H.T. și M.P., un teren de casă în suprafață de 5.000 mp situat în comuna Predeal și că în anul 1934 s-a obținut autorizație de construcție pentru sanatoriu. Copia CF atestă că s-a înscris dreptul de proprietate în favoarea celor trei în cote de 1/3 pentru casa construită din cărămidă acoperită cu tablă, având subsol, parter și etaj. Anexa nr. 14 la procesul-verbal de predare-primire din data de 2 noiembrie 1948, atestă că s-a preluat Sanatoriu Bucegi de către stat, în această anexă menționându-se că operațiunile de predare-primire au fost efectuate de către reprezentanții Ministerului Sănătății pe de o parte și dr.

H.T., P.M. și R.I., în calitate de proprietari, întocmindu-se și un inventar al bunurilor preluate. L.C. a decedat la data de 13 iulie 1948, iar R.I. a fost sora acestuia. S-a mai reținut că, proprietarul imobilului în litigiu a fost L.C. iar reclamantele au calitatea de persoane îndreptățite la restituire. Împotriva acestei sentințe a declarat apel Ministerul Sănătății Publice invocând atât aspecte de nelegalitate cât și aspecte de netemeinicie. S-a susținut că instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut în sensul că reclamantele au solicitat restituirea prin echivalent și nu restituirea în natură, așa cum a dispus instanța și că în actul de preluare a imobilului figurează alți proprietari și nu L.C.

Drept urmare, trebuia să se analizeze moștenirea I.R. în calitate de proprietar și nu a lui L.C., iar modul de acordare a despăgubirilor trebuia analizat potrivit devoluțiunii legale în situația în care s-ar reține că L.C. și I.R. ar fi fost frați. Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă, prin decizia civilă nr. 267/A din 4 decembrie 2008 - a respins ca nefondat apelul. În considerentele hotărârii s-a reținut că prin contestația formulată împotriva deciziei nr. 2364 din 6 martie 2007 se solicită într-adevăr plata în echivalent corespunzător cotei de 1/3 din valoarea întregului imobil, dar în notificarea formulată în anul 2001, această modalitate de despăgubire este solicitată ca alternativă la restituirea în natură, iar la data introducerii notificării legea aplicabilă de atunci permitea restituirea în natură a imobilului.

Calitea de proprietar a lui L.C. asupra imobilului în litigiu a fost dovedită prin actele de vânzare-cumpărare pentru suprafața de 15.000 mp teren. Faptul că în procesul-verbal de predare-preluare a sanatoriului figurează numita I.R., s-a reținut că este lipsit de relevanță pentru că acest act nu reprezintă titlu de proprietate în sensul legii. La momentul preluării efective a imobilului – 02 noiembrie 1948, L.C. era decedat, motiv pentru care nu putea figura în procesul-verbal de predare-primire a sanatoriului, dar această împrejurare nu conduce la prezumarea calității de proprietar în persoana numitei I.R. care figurează în actul respectiv ca moștenitor al numitului L.C.. Nu s-a dovedit în cauză că a intervenit o înstrăinare a imobilului făcută de L.C.

sorei sale I.R. ci la dosar s-a depus un certificat de moștenitor care atestă că L.C. a testat prin testament olograf bunurile sale, numitului O.C. iar reclamantele sunt moștenitoarele acestuia din urmă. În privința modului de acordare a măsurilor reparatorii s-a reținut că li s-a recunoscut reclamantelor o cotă de 1/3 din dreptul de proprietate asupra întregului imobil, neavând nici o relevanță succesiunea surorii coproprietarului, I.R. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Ministerul Sănătății invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurenta critică hotărârea sub următoarele aspecte: În mod greșit s-a apreciat că restituirea în natură este posibilă, având în vedere și faptul că prin notificare și acțiunea formulată pe rolul instanței s-a solicitat restituirea prin echivalent.

Indiferent de succesiunea legilor în timp și prevederea legală aplicabilă la data emiterii deciziei atacate, instanța nu trebuia să exceadă cadrului procesual creat de reclamanți. În ceea ce privește calitatea de proprietar al imobilului în litigiu, rezultă din procesul-verbal de preluare a sanatoriului că I.R. avea această calitate, ceea ce prezumă că între data dobândirii proprietății și data preluării imobilului a fost înstrăinat. Referitor la durata afectațiunii, legea prevede clar perioada de cinci ani și că în cauză era necesară efectuarea unei expertize pentru identificarea terenului în litigiu și că preluarea s-a făcut de la o persoană juridică. Examinând criticile formulate prin intermediul cererii de recurs, Înalta Curte constată recursul nefondat pentru următoarele considerente.

Prin motivele de recurs se aduc critici privind încălcarea dispozițiilor art. 129 6 C. proc. civ. care prevăd că „judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății". Aceste critici vizează implicit și încălcarea principiului disponibilității părții în sensul că reclamanții au solicitat „restituirea în echivalent a 1/3 din Sanatoriul de Nevroze Predeal" și nu restituirea în natură. Contrar motivelor de recurs se va reține că, Legea nr. 10/2001 -modificată este precedată de două etape succesive, din care prima este obligatorie, iar a doua facultativă, întrucât privește controlul judecătoresc al actelor emise în temeiul acestor legi, în cadrul procedurii administrative prealabile de restituire în natură ori prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv.

Prima etapă, procedura administrativ-prealabilă, are caracter obligatoriu. Reclamanții s-au conformat dispozițiilor legale aplicabile cauzei și au urmat procedura administrativă obligatorie în sensul că au formulat notificare, ce a fost înregistrată la 24 mai 2001 sub nr. 2035 și prin care au solicitat expres „restituirea în natură sau sub formă de despăgubiri conform Legii nr. 10/2001 a Sanatoriului de Nevroze din Predeal". Pârâta a soluționat notificarea prin emiterea dispoziției nr. 317 din 16 decembrie 2001 cu rezoluția că se respinge restituirea în natură a imobilului și a terenului revendicat, cu motivarea că se află în folosința Sanatoriului de Nevroze Predeal. Corect, reclamanții au parcurs cea de-a doua etapă a controlului judecătoresc.

Drept urmare, în speța supusă analizei nu a avut loc o încălcare a principiului disponibilității părții, întrucât în etapa administrativă obligatorie și care nu este distinctă de etapa controlului judecătoresc, voința părților a fost în principal de restituirea în natură a imobilului și în subsidiar, s-a solicitat restituirea în echivalent. Potrivit art. 1 1 din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate abuziv se restituie de regulă în natură și numai în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Așadar, contrar celor susținute, nu a avut loc o încălcare a disponibilităților procedurale ci dimpotrivă, s-au respectat atât prevederile art. 129 6 C. proc.

civ. cât și dispozițiile art. 1 din Legea nr. 10/2001 privind regula restituirii în natură a imobilului supus analizei. În ce privește calitatea de proprietar al imobilului solicitat a fi restituit în natură, potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate, vor fi depuse ca anexe la notificare. Deoarece textul nu conține prevederi speciale în privința dovedirii dreptului de proprietate al persoanei îndreptățite asupra imobilelor solicitate și, eventual, a calității sale de moștenitor al fostului ori adevăratului proprietar, înseamnă că sunt aplicabile regulile de drept comun, respectiv cele din materia acțiunii în revendicare imobiliară.

În speța supusă analizei, contrar celor susținute prin motivele de recurs, în sensul că I.R. (sora defunctului C.L.) ar fi fost proprietara imobilului, înscrisurile aflate la dosarul cauzei, respectiv contractele de vânzare-cumpărare autentificate, atestă indubitabil că imobilul în litigiu a fost cumpărat de C.L. în indiviziune cu H.T. și M.P. Susținerile constante ale recurentei în sensul că între data dobândirii proprietății de către autorul reclamanților C.L. și data naționalizării proprietății ar fi putut fi înstrăinată, rămân fără suport probator, vând în vedere dispozițiile art. 1169 C. civ. care prevăd că cel ce face o propunere în fața judecății trebuie să o dovedească. Așadar, proprietarul imobilului în litigiu este, potrivit actelor aflate la dosarul cauzei și care corect au fost apreciate de instanță, C.L., autorul reclamantelor.

În raport de critica privind durata afectațiunii actuale a imobilului, dispozițiile art. 16 alin. (1) cu referire la anexa 2 lit. a) pct. 2 din lege prevăd că durata de cinci ani reprezintă maximul, rămânând la aprecierea autorității care dispune restituirea (în speță instanța de judecată) determinarea duratei de menținere a afectațiunii. Așadar, raportat la textul de lege sus citat nu poate fi reținută o încălcare a dispozițiilor legale, care să facă incidente în cauză dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Motivele de recurs ce vizează identificarea cotei părți ce urmează a fi restituită acestora, sunt tot nefondate întrucât aceste aș a-zise „neregularități" urmează a fi clarificate, dacă este cazul, prin exercitarea altor căi procedurale.

În concluzie, hotărârea recurată este legală, motiv pentru care Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza art. 312 1 C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Ministerul Sănătății Publice împotriva deciziei nr. 267A din 4 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IX- a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 mai 2010.