ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5255/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5255/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

20 aprilie 2007, pe rolul Tribunalului București, sub nr. 13968/3/2007,

reclamantele C.E. și U.I.

au

solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătății Publice, să se

constate refuzul pârâtului de a soluționa notificarea privind restituirea în

natură a cotei de 1/2 din imobilul teren și construcție, Sanatoriul de Nevroze

Predeal, fost Sanatoriul Dr. Cosmuță, județul Brașov și obligarea pârâtului la

emiterea deciziei de restituire în natură a cotei de 1/2 din imobil.

Separat, prin contestația

înregistrată la data de 23 octombrie 2007 pe rolul aceluiași tribunal, sub nr. 36471/3/2007,

reclamantele M.I.V. și U.I.

au

solicitat anularea Deciziei nr. 9497 din 11 septembrie 2007 emisă! între timp,

de pârâtul Ministerul Sănătății Publice și restituirea în natură a cotei de 1/2

din imobil, iar, în subsidiar, obligarea acestuia la emiterea unei decizii de

restituire în natură a cotei de 1/2 din imobil.

Prin

întâmpinare, Ministerul Sănătății Publice a solicitat respingerea cererii ca

lipsită de obiect, arătând că prin Decizia nr. 9497 din 11 septembrie 2007 a

soluționat notificarea reclamantelor, în sensul respingerii cererii de

restituire a imobilului, astfel încât, acțiunea a rămas fără obiect.

Totodată,

a solicitat introducerea în cauză a numitului K.l.G.S. care, prin notificare, a

solicitat restituirea în natură a întregului imobil, pretinzând că are

calitatea de persoană îndreptățită, în sensul Legii nr. 10/2001.

Prin

încheierea de ședință din 18 februarie 2008,

instanța a dispus conexarea Dosarului nr. 36971/3/2007 la

Dosarul nr. 13968/3/2007. De asemenea, a respins cererea pentru chemarea în

judecată a unei alte persoane, în temeiul art. 57 alin. (20 C. proc. civ.

Prin sentința

civilă nr. 1408 din 07 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția

a V-a civilă,

s-a admis

acțiunea, s-a anulat Decizia nr. 9497 din 11 septembrie 2007 emisă de

Ministerul Sănătății și s-a constatat calitatea reclamantelor de persoane

îndreptățite la restituire pentru cota de 1/2 din imobilul teren și construcție

- Sanatoriul de Nevroze Predeal, fost Sanatoriul Dr. Cosmuță, județul Brașov,

așa cum a fost identificat prin expertiza tehnică efectuată în cauză. Totodată,

s-a dispus restituirea în natură.

Pentru a

hotărî astfel, instanța a reținut că, prin Decizia nr. 9497 din 11 septembrie 2007,

intimatul Ministerul Sănătății Publice a respins notificarea contestatoarelor C.E.

și U.I. privind restituirea în natură a cotei de 1/2 din Sanatoriul de Nevroze

Predeal și terenul aferent, format din toate clădirile existente, fost

Sanatoriul Dr. Cosmuță.

Cu privire la

calitatea de persoane îndreptățite a contestatoarelor, instanța a reținut, din

analiza înscrisurilor depuse la dosar, că reclamantele au calitatea de

moștenitoare ale defunctului C.Z. și deci, sunt persoane îndreptățite la măsuri

reparatorii în sensul Legii nr. 10/2001.

În baza actului de tranzacție autentificat la 22 aprilie 1945 de

Notarul Public S.O. din Tășnad și legalizat sub la 27 aprilie 1945 la

Tribunalul Ilfov, secția notariat, C.Z.

a dobândit în

proprietate cota de 1/2 din

Sanatoriul de la Predeal, de la S.I.,

unica

moștenitoare a nepoatei sale de fiu, C.C., măritată cu

C.Z., act depus în copie la filele 19-20 dosar.

Imobilul a fost identificat potrivit raportului de expertiză tehnică

efectuat în cauză

de expert A.G., prin comisia rogatorie ce a făcut

obiectul Dosarului

nr. 7795/62/2008 pe rolul Tribunalului Brașov, atașat

dosarului cauzei.

S-a constatat că acesta a fost trecut în proprietatea statului în baza

Decretului nr. 302/1948 pentru

naționalizarea instituțiilor sanitare

particulare,

act normativ cu privire la care instanța a reținut că, deși nu

este enumerat în mod expres în cuprinsul art. 2

din Legea nr. 10/2001,

enumerarea din acest text de lege nu este

limitativă, ci doar exemplificativă. Apreciind că acest act normativ

contravenea

Constituției și C. civ., iar în

cauză nu s-a făcut dovada încasării vreunei despăgubiri pentru imobilul

naționalizat, tribunalul a constatat

că

imobilul se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001 republicată, la

art. 2 alin. (1) lit. a), ca fiind imobil preluat

în mod abuziv.

În raport de prevederile art. 7 alin. (1) din Lege, prin care se

consacră

principiul

restituirii în natură, prima instanță a admis acțiunea, astfel cum a fost

formulată.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel pârâtul Ministerul

Sănătății

care, în susținerea motivelor de nelegalitate și

netemeinicie

formulate, a

pretins că greșit a fost admisă contestația, întrucât

reclamantele nu fac dovada calității de persoane îndreptățite la măsuri

reparatorii în sensul Legii nr. 10/2001. Astfel, Z.C., după

care se consideră moștenitoare reclamantele, nu a

dobândit dreptul de

proprietate

asupra cotei din imobil prin actul de tranzacție încheiat

între el și S.I.

În plus, între

el și următoarea soție, E.O., nu s-a încheiat convenție matrimonială prin care

să se

stipuleze în mod expres dreptul de

moștenire al soțului supraviețuitor, iar

certificatul de moștenitor de

pe urma acestuia lipsește. Mai mult, din

actele

de stare civilă aflate la dosarul cauzei rezultă neconcordante în

privința prenumelui celor două soții ale lui Z.C.,

iar imobilul

apare individualizat cu numere topografice diferite.

S-a invocat de către apelant și faptul că, în extrasul

din registrul

stării

civile pentru căsătoriți pe anul 1931, din 1945, din care rezultă încheierea

căsătoriei între Z.C. și C.l.

H.C., la

data de 22 iulie 1937, în coloana intitulată "prenumele și numele

părinților mirelui" apare A.C., iar în extrasul din Registrul stării

civile pentru căsătoriți pe anul 1944, din care rezultă încheierea căsătoriei

între Z.C. și E.O., la data de 06 mai 1944, în coloana intitulată "numele

de botez și de familie al părinților mirelui" apare A.C.

Apelantul a

mai arătat că în extrasul din registrul stării civile pentru căsătoriți pe anul

1937, din 1945, din care rezultă încheierea căsătoriei între Z.C. și C.I.H.

Cosmuța, la data de 22 iulie 1937, în coloana intitulată „prenumele, numele,

vârsta, profesiunea, domiciliul, locul și data nașterii miresei", apare C.I.H.,

iar în extrasul din Registrul stării civile pentru morți pe anul 1944, din 1944,

din care rezultă decesul lui C.Z.C., la data de 11 martie 1944, în coloana

intitulată „prenumele, numele, profesiune, confesiunea și domiciliul

decedatului, apare doar prenumele C.

Din extrasul

din registrul funciar, aflat în traducere din limba germană, legalizat sub

semnătură de către traducător din 18 iunie 2001, nu rezultă identitatea de

imobil, cu cel ce formează obiectul litigiului.

De

asemenea, din actele dosarului nu rezultă dacă la data preluării imobilului,

terenul se afla în intravilan, astfel încât, să fie exclusă aplicarea art. 8

din Legea nr. 10/2001, iar asupra aceluiași imobil pretinde că are calitate de

persoană îndreptățită și numitul K.l.G.S. Astfel fiind, nu se putea dispune

restituirea în natură a imobilului, cum just s-a reținut prin decizia pe care a

emis-o.

Prin Decizia

civilă nr. 191/ A din 22 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, a admis apelul, a desființat sentința și a trimis cauza spre

rejudecare

la aceeași

instanță, reținând că aceasta nu a clarificat toate aspectele ce țin de

calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru

imobilul din litigiu.

Recursul

declarat de către reclamante a fost admis prin Decizia nr. 1264 din 24

februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, care a

casat decizia și trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță,

reținând că, în baza art. 297 alin. (1)

C. proc. civ., instanța de apel este ținută să clarifice și să răspundă

motivelor de apel formulate.

Reluând

judecata apelului, prin Decizia civilă nr. 62/ A din 22 februarie 2013, Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă, în majoritate, a admis apelul

pârâtului,

a schimbat

sentința apelată, a constatat calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite

la măsuri

reparatorii pentru cota de Vz din

imobil, a respins cererea de restituire în natură și a obligat pârâtul să emită

dispoziție prin care să propună măsuri reparatorii în echivalent în condițiile

Titlului VII al Legii nr. 247/2005 și să o înainteze, împreună cu întreaga

documentație, C.C.S.D.

Sub aspectul

criticilor din apel referitoare la nedovedirea de către reclamante a calității

lor de persoane îndreptățite la restituire, curtea de apel a constatat că, în

cel de-al doilea ciclu procesual, reclamantele au depus la dosarul cauzei

certificatul de moștenitor de pe urma defunctului Z.C., decedat la 05 martie 1948,

la Dumbrăveni, în România, emis de Judecătoria Raionului Graz Austria, la data

de 24 octombrie 1952, tradus în limba română, din care rezultă că, după acest

defunct au rămas ca moștenitori legali, văduva sa, I.C.u, născută O., cu cota

de

Va

și fiica sa minoră, I.C.,

născută la 27 martie 1946, cu o cotă de % din averea succesorală.

Totodată, M.F.P.,

la solicitarea expresă formulată de către apelantele-reclamante, a arătat cu

adresa din 05 noiembrie 2012, că Sanatoriul de Nevroze Predeal, este unitate

sanitară publică de interes național, aflată în subordinea Ministerului

Sănătății și este inclusă în inventarul bunurilor din domeniul public al

statului, aprobat prin H.G. nr. 1705/2006 dată în aplicarea art. 20 alin. (2)

din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică.

Conform art. 3

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 sunt îndreptățite, în înțelesul

prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau,

după caz, prin echivalent, persoanele fizice proprietare ale imobilelor la data

preluării în mod abuziv a acestora.

De asemenea,

prin art. 4 alin. (2) din aceeași lege se prevede că, de prevederile prezentei

legi, beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice

îndreptățite.

Răspunzând

motivelor de apel referitoare la lipsa calității reclamantelor de persoane

îndreptățite la măsuri reparatorii pentru imobilul din litigiu, curtea de apel

a reținut că imobilul din litigiu a fost dobândit de către C.C. (născută C.)

prin moștenire de la tatăl său, A.C., așa cum rezultă din procesul-verbal

întocmit la data de 25 martie 1946 de Comisiunea de înființare a C.F. din

Predeal, județul Prahova.

În anul 1937,

C.l.H.C. s-a căsătorit cu Zaharia Colceriu

în anul 1944 a decedat C.Z.C.,

unica moștenitoare a acesteia fiind bunica sa, S.I.

Prin

actul de tranzacțiune autentificat din 27 aprilie 1945 la Secția Notariat a

Tribunalului Ilfov, S.I. a cedat către soțul defunctei C.C., Z.C., proprietatea

asupra unei jumătăți din imobil. La data de 06 mai 1944, Z.C. s-a căsătorit cu

O.E. (născută, în comuna Fălciu, raionul Murgeni) devenită în urma căsătoriei C.E.,

din această căsătorie rezultând o fiică, I., căsătorită U., reclamantă în cauza

de față.

La data de 17

martie 1951, C.E., văduva lui C.Z., s-a recăsătorit cu C.V., dobândind astfel

numele de C.E., așa cum figurează, de altfel, și în notificarea din 17 iulie 2001.

Din această căsătorie a rezultat cea de-a doua fiica a E.C., I.V., căsătorită M.,

reclamantă în prezenta cauză.

La rândul ei,

prima fiica a E.C., rezultată din căsătoria cu C.Z., a dobândit în urma

căsătoriei numele de U.

Actul de

tranzacție autentificat la Tribunalul Ilfov, secția notariat și înregistrat în 1945,

prin care S.I., unica moștenitoare a nepoatei sale de fiu, C.C., decedată la 11

martie 1944 (prima soție a lui C.Z.), îi recunoaște acestuia dreptul de

proprietate asupra unei jumătăți din cele două sanatorii de la Predeal și de la

Cluj, în schimbul renunțării acestuia la orice pretenții bănești asupra

moștenirii soției sale, constituie titlu de proprietate pentru C.Z.

Din

certificatul de moștenitor de după Z.C., decedat la 05 martie 1948, la

Dumbrăveni, în România, emis sub nr. 20A438/48/56 de Judecătoria Raionului Graz

Austria, la data de 24 octombrie 1952, tradus în limba română, depus în

rejudecare în apel, rezultă cu evidență că, după acest defunct au rămas ca

moștenitori legali, văduva sa, I.C., născută O., cu cota de

Va

și fiica sa minoră, I.C., născută la

27 martie 1946, cu o cotă de

Va

din

averea succesorală.

La data

de 04 iulie 2007, petenta C.E. a decedat, masa succesorală a acesteia fiind

dobândită în cote egale de cele două fiice ale sale, M.I.V. și U.I., așa cum

rezultă din certificatul de moștenitor din 25 iulie 2007, întocmit de Biroul Notarilor

Publici Asociați T.P.V. și T.D.M. (Anexa nr. 2).

Certificatul

de moștenitor sus-menționat este de natură să justifice calitatea procesuală

activă în prezenta cauză a lui M.I.V., ca succesoare a mamei sale, C.E., și a

lui U.I., care acționează atât în nume propriu, cât și ca succesoare a mamei

sale.

Ca urmare,

calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în

sensul art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

asupra imobilului în litigiu, nu mai poate fi pusă la îndoială, la fel ca și

declarațiile de notorietate asupra identității acestora și a autoarelor lor.

Sub acest

ultim aspect, referitor la lipsa identității de prenume a mamei lui Z.C. care,

în extrasul din registrul stării civile pentru căsătoriți pe anul 1937, apare

ca A.C., iar în extrasul din registrul stării civile pentru căsătoriți pe anul

1944, apare ca A.C., curtea de apel a reținut că este vorba despre o eroare

materială, lipsită de importanță și care nu afectează în niciun mod

identificarea lui Z.C., având în vedere că în toate actele privitoare la Z.C.,

depuse în susținerea notificării, acesta apare ca fiind născut la Curtici,

județul Arad, la data de 22 august 1911 (extrasul din Registrul stării civile

pentru căsătoriți pe anul 1937, extrasul din Registrul stării civile pentru

căsătoriți pe anul 1944, certificatul de moarte al lui Z.C., extrasul din

registrul stării civile pentru morți pe anul 1948).

Instanța

de apel a mai reținut că, așa cum rezultă din notificarea din 17 iulie 2001 și

din actele anexate, petentele C.E. și U.I. au fost unicele moștenitoare ale lui

C.Z., proprietarul imobilului, calitate în care au dobândit întreaga masă

succesorală a acestuia, inclusiv cota de 1/2 din imobil.

În toate

actele privitoare la Z.C., depuse în susținerea notificării, numele tatălui

este Z. (extrasul din registrul stării civile pentru căsătoriți pe anul 1937,

extrasul din Registrul stării civile pentru căsătoriți pe anul 1944,

certificatul de moarte al lui Z.C., extrasul din Registrul stării civile pentru

morți pe anul 1948).

Numele mamei

apare A. numai în extrasul din registrul stării civile pentru căsătoriți pe

anul 1937, în celelalte acte numele său fiind menționat A. (extrasul din

Registrul stării civile pentru căsătoriți pe anul 1944, extrasul din Registrul

stării civile pentru morți pe anul 1948);mai mult decât atât, numele dinainte

de căsătorie al mamei lui Z.C. este același în toate actele, respectiv M.

Cu privire la lipsa identității de

prenume a soției lui Z.C. care, în extrasul din Registrul stării civile pentru

căsătoriți pe anul 1937, apare C.I.H., iar în extrasul din Registrul stării

civile pentru morți pe anul 1944, apare doar Clotilde, curtea de apel a

apreciat că este vorba despre este o simplă omisiune, fără relevanță sub

aspectul identificării persoanei, atâta timp cât, în toate actele privitoare la

C.Z., depuse în susținerea notificării, aceasta apare ca fiind născută la data

de 27 februarie 1911, la Graz, în Austria, numele tatălui fiind același, A.

În

certificatul de naționalitate din 1936 emis de Primăria Municipiului Cluj se

arată că domnișoara C.C., casnică, fiica lui A.C., s-a născut la Graz, Austria,

având cetățenie română și fiind de confesiune catolică, elemente menționate

atât în extrasul din registrul stării civile pentru căsătoriți pe anul 1937,

cât și în registrul stării civile pentru morți pe anul 1944.

Cu privire la lipsa identității de

nume pentru C.E. și C.I., Ministerul Sănătății Publice a susținut că

rectificarea actelor de stare civilă se face potrivit legii și nu prin

prezentarea unei declarații de martor. Cu privire la această susținere, curtea

de apel a reținut că procedura de rectificare a actelor de stare civilă nu are

nicio legătură cu obiectul notificării, declarația de notorietate fiind depusă

cu intenția de a dovedi identitatea dintre I. și E.C. și nu de a obține o

rectificare a actelor de stare civilă, o astfel de operațiune nefiind, oricum,

de competența entității învestite cu soluționarea notificării.

Chiar și în

lipsa unei astfel de declarații, stabilirea identității dintre I.C. și E.C. nu

reprezintă în fapt o problemă reală, atâta timp cât din toate actele de stare

civilă depuse în susținerea notificării rezultă că este vorba despre una și

aceeași persoană, născută O., fiica lui E.V. și a A., locul nașterii comuna

Fălciu, raionul Murgeni. Datele de identificare menționate mai sus se regăsesc

atât în certificatul de naștere, extrasul din Registrul stării civile pentru

căsătoriți pe anul 1944 cât și în certificatul de căsătorie, toate aceste

documente fiind suficiente pentru identificarea E.C.

De altfel,

singurul act de stare civilă în care reclamanta C. este menționata că numele I.

este certificatul de naștere al fiicei sale, Ileana, unde, evident dintr-o

eroare materială, la prenumele mamei este menționat I., în loc de E. De altfel,

chiar din analiza acestui act de stare civilă eliberat în anul 1946, rezultă că

mama avea vârsta de 28 de ani, adică exact vârsta la acea dată a E.C. De asemenea,

numele de familie al mamei este menționat corect, C., la fel ca și numele și

prenumele tatălui, Z.C.

Cu

privire la neîncheierea unei convenții matrimoniale între Z.C. și E.O., prin

care să se stipuleze în mod expres dreptul la moștenire al soțului

supraviețuitor, curtea de apel a reținut că, la data decesului lui Z.C.,

respectiv 5 martie 1948, era în vigoare Legea nr. 319/1944 pentru dreptul de

moștenire al soțului supraviețuitor, iar conform art. 1 alin. (1) lit. a) Legea

nr. 319/1944, în forma în vigoare la acea dată, "soțul supraviețuitor

moștenește din averea celuilalt soț după cum urmează (...) când vine la

secesiune cu copiii legitimi și recunoscuți sau numai cu unii din ei, ori cu

descendenții lor, moștenește o pătrime".

Având în

vedere cele de mai sus, este complet lipsită de relevanță inexistența unei

convenții matrimoniale la data încheierii căsătoriei dintre Z.C. și E.O., atâta

timp cât, la data decesului lui Z.C., era în vigoare Legea nr. 319/1944 care

recunoștea dreptul la moștenire al soțului supraviețuitor.

Dincolo de

argumentele de mai sus, instanța de apel a mai reținut că lipsa unei convenții

matrimoniale între Z.C. și E.O. nu ar putea afecta drepturile fiicei rezultate

din această căsătorie, U.I. Așa fiind, chiar în ipoteza în care s-ar considera,

prin reducere la absurd, că soția supraviețuitoare nu ar putea veni la

succesiune datorită inexistenței unei convenții matrimoniale care să îi confere

în mod expres acest drept, este dincolo de orice îndoială că fiica lui Z.C., U.I.,

are dreptul de a culege moștenirea tatălui său, potrivit legislației în vigoare

atât înainte, cât și după 1948.

Acest motiv de

apel a fost considerat de curtea de apel ca fiind neîntemeiat și din

perspectiva împrejurării că, prin simpla depunere a certificatului de

moștenitor de după Z.C. în apel, se dovedește dreptul de moștenire al soției

supraviețuitoare și al fiicei sale.

În

considerentele deciziei din apel s-a mai reținut că imobilul este identificat

conform raportului de expertiză tehnică specialitatea topografie și cadastru

întocmit de expertul G.A., în dosarul de comisie rogatorie întocmit la

Tribunalul Brașov, iar în urma studiului planului cadastral al localității

Predeal, a planului de încadrare în zonă și în urma comparării lor cu planul de

situație rezultat în urma măsurătorilor prin încadrarea vecinătăților, expertul

a conchis că acesta este situat pe Valea Râșnoavei, în teritoriul administrativ

al orașului Predeal, județul Brașov, fost Sanatoriul de Nevroze Predeal, care a

aparținut doctorului Cosmutză.

Acesta este

compus din suprafața de 10.000 mp teren pe care sunt amplasate construcții,

respectiv clădirea Sanatoriului de Nevroze Predeal și anexe (garaj, cabană, 4

magazii, beci, alte magazii etc).

Faptul

că Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Brașov nu a pus la dispoziția

instanței copii de pe documentele cadastrale cu privire la imobil, face

credibile susținerile reclamantelor precum că parte din arhivă a fost distrusă

ca urmare a unui incendiu. în acest context, lipsa documentației cadastrale nu

împiedică constatarea dreptului de proprietate al doctorului Z.C. asupra

imobilului în baza actului de proprietate susmenționat și a identificării

imobilului prin raportul de expertiză.

În

interpretarea art. 8 din Legea nr. 10/2001, conform cu care nu intră sub

incidența prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităților la

data preluării abuzive, sau la data notificării, curtea de apel a avut în

vedere constatarea din raportul de expertiză precum că întregul imobil este

situat pe teritoriul administrativ al orașului Predeal (situație în care se

afla și la data intentării notificării), cât și faptul că obiect al notificării

îl constituie și construcțiile amplasate pe teren, ce nu intră sub incidența art.

8 din lege.

Imobilul

a făcut obiectul Decretului nr. 302/1948 privind naționalizarea instituțiilor

sanitare particulare și nu există dovezi că preluarea acestuia la stat s-a

făcut în baza unei juste despăgubiri.

Chiar

dacă Decretul nr. 302/1948 nu figurează în mod expres printre actele normative

exemplificate prin art. 2 din Legea nr. 10/2001, curtea de apel a reținut că

imobilul face obiectul acestei legi, atâta vreme cât dispozițiile alin. (1) lit.

a) ale aceluiași articol fac trimitere la orice alte acte normative de

naționalizare cu privire la imobilele ce au făcut obiectul acestora, pe care le

declară preluări abuzive.

În

prezent, întregul imobil are destinația de sanatoriu de nevroze și constituie

proprietate publică, fiind inclus în inventarul centralizat al bunurilor din

domeniul public al statului, aprobat prin H.G. nr. 1705/2006, dat în aplicarea art.

20 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și este

subordonat Ministerului Sănătății.

Reclamantele

au dreptul la măsuri reparatorii pentru cota de VA din acest imobil, în limita

dreptului de proprietate al autorului lor Z.C., sens în care a dispus și prima

instanță.

Conform art. 7

din Legea nr. 10/2001, de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie

în natură.

De asemenea,

conform art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, (1) în situația imobilelor

având destinațiile arătate în anexa nr. 2 lit. a), care face parte integrantă

din prezenta lege, necesare și afectate exclusiv și nemijlocit activităților de

interes public, de învățământ, sănătate ori social-culturale, foștilor

proprietari sau, după caz, moștenitorilor acestora li se restituie imobilul în

proprietate cu obligația de a-i menține afectațiunea pe o perioadă de până la 3

ani, pentru cele arătate la pct. 3 din anexa nr. 2 lit. a), sau, după caz, de până

la 5 ani de la data emiterii deciziei sau a dispoziției, pentru cele arătate la

pct. 1, 2 și 4 din anexa nr. 2 lit. a).

Textele de

lege suscitate instituie regula și posibilitatea restituirii în natură a

imobilelor afectate activităților de interes public, situație în care se află

și imobilul din litigiu.

Numai că

reclamantele nu sunt proprietarele întregului imobil, ci numai asupra unei cote

indivize ideale de Vi din acesta, iar dreptul lor nu poate fi materializat,

pentru a se putea dispune restituirea lui în natură. Dar, chiar dacă ar proceda

în acest mod, reclamantele nu ar putea pune în executare hotărârea

judecătoreasă.

Ele se

află în indiviziune cu statul, iar asupra cotei ideale a acestuia de vA, instanța

nu poate dispune restituirea în natură. Aceasta întrucât, conform regulilor

coproprietății pe cote-părți, niciunul dintre copărtași nu are un drept

exclusiv asupra unei părți determinate din bun, privit în materialitatea sa, și

fiecare copărtaș are un drept exclusiv numai asupra cotei-părți ideale din

drept.

Dispozițiile

legale suscitate, respectiv dispozițiile art. 7 alin. (1) și art. 16 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, nu obligă instanța la restituirea în natură a imobilelor

ce fac obiectul legii, ci creează doar această posibilitate, urmând ca organul

administrativ și respectiv, instanța de judecată să analizeze cererea formulată

în acest sens prin notificare.

Curtea

de apel, în majoritate, a reținut că, dată fiind starea de indiviziune în cote

egale cu statul, afectațiunea dată de stat acestuia, cât și posibilitatea

acordării altor măsuri reparatorii, restituirea în natură a imobilului nu se

impune, deoarece, din întreaga economie a dispozițiilor Legii nr. 10/2001

privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06

martie 1945 - 22 decembrie 1989, rezultă că, persoanele

îndreptățite pot

obține atât restituirea în natură, cât și măsuri reparatorii

prin echivalent,

atunci când restituirea în natură nu este posibilă.

Conform art. 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, măsurile

reparatorii

în echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile legii

speciale

privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente

imobilelor

preluate în

mod abuziv, se propun a fi acordate prin decizia sau, după

caz, dispoziția motivată a entității învestite

potrivit prezentei legi cu

soluționarea notificării.

Așa fiind,

pârâtul, în calitate de unitate deținătoare, a fost obligat să emită o

dispoziție prin care să propună măsuri reparatorii în

echivalent - despăgubiri, pentru cota de

l

A din imobilul din

litigiu.

De asemenea, conform art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

acesta

a fost obligat să înainteze C.C.S.D. notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001,

însoțite

de întreaga

documentație și dispoziția emisă.

Celelalte dispoziții ale sentinței apelate, referitoare la anularea

Deciziei nr. 9497

din 11 septembrie 2007 a Ministerului Sănătății Publice și la

constatarea

calității de persoane îndreptățite ale reclamantelor, au fost

menținute.

În motivarea opiniei separate, care a vizat numai aspectul juridic

constând în posibilitatea restituirii

în natură a unei cote ideale din

dreptul de

proprietate asupra unui imobil în baza Legii nr, 10/2001,

s-a

susținut că, din punct de vedere

legal, nu există niciun impediment pentru recunoașterea dreptului de

coproprietate în cotă de

l

A asupra bunului în litigiu, în favoarea

reclamantelor, deoarece, după recunoașterea acestui drept în baza procedurii

speciale, părțile vor

deveni coproprietare

în indiviziune, asupra întregului bun, fiind libere să

păstreze sau să

sisteze starea de indiviziune.

Prin Legea nr.

10/2001 statul s-a obligat să restituie, în natură,

toate imobilele aflate în proprietatea sa, iar restituirea unei cote

indivize

din dreptul de proprietate

nu este o situație exclusă de la restituire, de

vreme ce coproprietatea este o modalitate juridică în care poate exista

dreptul de proprietate, iar

legiuitorul nu a făcut nicio excepție de la

principiul restituirii în natură în diferitele situații juridice în care

se poate

prezenta dreptul de

proprietate (în speță - proprietate pe cote-părți).

Dimpotrivă, legiuitorul a întărit principiul expus în art.

7 din Legea

nr. 10/2001 prin aceea că a reglementat multiple modalități de

restituire

în natură,

parțiale, în compensare cu alte bunuri sau servicii sau a

prevăzut situații de fapt în care restituirea în

natură va fi prioritară, chiar și atunci când imobilele trecute în proprietatea

statului au fost

transformate

ori le-au fost adăugate alte imobile, pe verticală sau pe orizontală (art. 19

din Legea nr. 10/2001) ceea ce reprezintă, în esență, nu numai consecvența cu

principiul restituirii în natură a imobilelor, ci și obligativitatea

respectării acestuia în situații juridice cu mult mai complexe decât cea

existentă în speță.

De aceea, din

interpretarea sistematică a legii speciale nu rezultă niciun impediment legal

la restituirea în natură a cotei indivize de Vi din dreptul de proprietate

asupra bunului în litigiu, iar ceea ce, din punct de vedere juridic, reprezintă

recunoașterea dreptului, din punct de vedere material, reprezintă trimiterea în

posesie asupra bunului, în modalitatea specifică în care poate fi exercitat

dreptul de coproprietate și în limitele temporale prevăzute de art. 16 din

Legea nr. 10/2001 coroborat cu anexa 2 lit. a) pct. 2 din lege.

Împotriva Deciziei

nr. 62/ A din 22 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă, au declarat recurs reclamantele M.I.V., U.I. și pârâtul Ministerul

Sănătății.

Invocând

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantele

au susținut că instanța de apel a

încălcat dispozițiile legale care stabilesc principiul restituirii în natură a

imobilelor ce formează obiectul preluărilor abuzive (art. 7 din Legea nr. 10/2001).

Instanța de apel a lipsit de eficientă legislativă principiul general de drept restitutio

în integrum, reglementat de dispozițiile art. 9 din Legea nr. 10/2001. Este

evident că intenția legiuitorului este în sensul reparării prejudiciului creat

în patrimoniul persoanelor îndreptățite prin restituirea în natură a imobilelor

revendicate și doar în măsura în care acest lucru nu este posibil, restituirea

se va face prin echivalent.

Se mai

susține că instanța de apel a încălca și prevederile art. 16 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, ce instituie regula și, totodată, posibilitatea restituirii

în natura a imobilelor afectate activităților de interes public. însăși

considerentele deciziei recurate confirmă încadrarea situației litigioase în

ipoteza de reglementare a dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001.

Argumentele

invocate de instanța de apel pentru refuzul nejustificat de a restitui imobilul

în natură nu sunt fundamentate pe dispoziții legale concrete, constituind o

argumentare firavă și superficială, ceea ce determină incidența motivului de

nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentele

reclamante mai susțin că Legea nr. 10/2001 stabilește soluția aplicabilă în

ipoteza în care imobilul a cărui restituire în natură se solicita face parte

din categoria celor enumerate la pct. 2 din anexa nr. 2

lit. a), și anume, obligația stabilită în sarcina

foștilor proprietari sau

moștenitorilor acestora de a menține afectatiunea pe o

perioadă de până la 5 ani de la data emiterii deciziei sau o dispoziției, iar

în schimbul

folosinței imobilului, pe care legea o permite, noii proprietari sunt

îndreptățiți la

plata unei chirii al cărei cuantum se stabilește prin hotărâre

a Guvernului.

Este evident că amploarea reglementării ipotezei în care obiectul

cererii de

retrocedare îl constituie imobile reprezentând unități sanitare

are drept

finalitate restituirea în natură a acestora, această modalitate de

reparare fiind nu

doar prioritară, ci mai ales în deplină conformitate cu

dispozițiile legale incidente. Prin

pronunțarea unei soluții contrare,

dreptul

de proprietate al intimatelor reclamante devine pur teoretic și iluzoriu,

contravenind imperativului prevăzut de art. 1 din Protocolul nr.

1 din C.E.D.O.

În realitate,

niciun impediment real nu se opune restituirii în natură a imobilului litigios.

Restituirea în natura a cotei ideale

din

imobilul în litigiu se poate realiza printr-un partaj judiciar ulterior.

Impunerea, de către instanța de apel, a condiției

ca imobilul litigios să aparțină în proprietatea exclusivă a deținătorului,

constituie o condiție suplimentară pe care legea nu o prevede, ce nu poate

constitui temei al

pronunțării unei hotărâri legale.

Raționamentul profund eronat ce a stat la baza soluției instanței de

apel este

infirmat și de opinia separată, sens în care reclamantele reiau în

motivarea recursului argumentele

opiniei separate.

În concluzie, recurentele reclamante consideră că

refuzul instanței de apel de a da relevanță dispozițiilor ce instituie

principiul restituirii în natură și, astfel, de a asigura realizarea dreptului

la proces echitabil,

constituie, în realitate, o lipsire de conținut a

dreptului lor de proprietate.

Se mai face

referire la contextul juridic și social actual, la faptul că

au trecut 2 ani

și 6 luni de la pronunțarea hotărârii în procedura pilot în

cauza Atanasiu

împotriva României, în cadrul căreia Statul Român a fost

avertizat pentru

încălcările grave și constante ale dreptului la un proces

echitabil și ale dreptului de

proprietate iar o soluție favorabilă recurentelor ar fi, în opinia acestora,

unicul remediu apt sa înlăture

efectele

unei decizii ce încalcă principiul restituirii în natura a imobilului

preluat

abuziv.

Recurentul

pârât Ministerul Sănătății a invocat în cererea de

recurs motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct 8 și 9 C. proc.

civ.

În prima parte

a motivelor de recurs, acest recurent a reiterat

identic motivele de apel, după care a arătat că, față de motivele de

apel,

instanța a

dispus în sensul admiterii apelului formulat de apelantul pârât. Redând în

continuare conținutul dispozitivului deciziei din apel, recurentul pârât

susține, drept critici propriu-zise în recurs, următoarele:

Lipsa

identității de nume este soluționată de instanța de apel sub rezerva că

„stabilirea identități dintre I.C. și E.C. nu reprezintă în fapt o problemă

reală, atâta timp cât din toate actele de stare civilă depuse în susținerea

notificării rezultă că este vorba despre una și aceiași persoană."

Or,

apreciază recurentul pârât, stabilirea identității de nume de către instanța de

apel prin analiza unor documente și doar pe baza numai anumitor date din

acestea nu este suficientă în dovedirea calității de persoană îndreptățită la

retrocedare/măsuri reparatorii. Ministerul Sănătății a indicat procedura de

rectificare a actelor de stare civilă ca fiind o procedură prealabilă și

obligatorie în soluționarea prezentei cauze, fiind evident că instanța nu poate

soluționa o astfel de cerere în prezenta cauză.

Recurentul

consideră că instanța de apel a recunoscut dreptul de persoane îndreptățite la

măsuri reparatorii reclamantelor în mod eronat și prin interpretarea greșită a

legii.

Astfel,

este vorba de interpretarea greșită a legii și în cazul art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, curtea apreciază că, „chiar dacă Decretul nr. 302/1948 nu figurează în

mod expres printre actele normative exemplificate prin art. 2 din Legea nr. 10/2001,

imobilul face obiectul acestei legi, atâta vreme cât dispozițiile art. 1 lit. a)

al aceluiași articol fac trimitere la orice alte acte normative de

naționalizare cu privire la imobilele ce au făcut obiectul acestora pe care le

declară preluări abuzive".

Recurentul

consideră că Decretul nr. 302/1948 nu este un act normativ de expropriere, atât

în lumina Legii 10/2001, cât și în lumina art. 11 din Decretul nr. 302/1948.

Includerea acestei norme în categoria actelor abuzive de naționalizare s-a

făcut cu interpretarea greșită a legii.

Recurentul mai

arată că promovează prezentul recurs împotriva Deciziei 62/A/2013 pentru

motivele indicate și în fața instanței de apel, reiterate și în prezenta, considerând

că dezlegarea acestora s-a făcut cu o aplicare greșită a legii.

Examinând

recursurile declarate în cauză, înalta Curte retine următoarele:

Cu

privire la recursul declarat de reclamante, acesta vizează exclusiv acea parte

din decizie privind nerestituirea în natură a cotei de V2 din imobil.

Se

susține, în esență, încălcarea de către instanța de apel a dispozițiile legale

care stabilesc principiul restituirii în natură a imobilelor ce formează

obiectul preluărilor abuzive

într-adevăr, regula de

principiu instituită prin art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este aceea că

imobilele preluate abuziv se restituie în natură persoanelor îndreptățite.

Această

regulă, aplicabilă și în ipoteza imobilelor enumerate în anexa nr. 2 lit. a) la

Legea nr. 10/2001, astfel cum prevede art. 16 din Lege, presupune însă unele

nuanțări, ce rezultă din condițiile speciale de restituire prevăzute în acest

articol.

Astfel, după

ce în prima parte a alin. (1) al art. 16 din Legea nr. 10/2001 se recunoaște

posibilitatea restituirii în proprietate a imobilelor având destinațiile

arătate în anexa nr. 2 lit. a) (necesare și afectate exclusiv și nemijlocit

activităților de interes public, de învățământ, sănătate ori social-culturale),

foștilor proprietari sau, după caz, moștenitorilor acestora, cărora li se

restituie imobilul în proprietate, li se impune obligația de a-i menține

afectațiunea pe o perioadă de până la 3 ani, pentru imobilele arătate la pct. 3

din anexa nr. 2 lit. a), sau, după caz, de până la 5 ani de la data emiterii deciziei

sau a dispoziției, pentru cele arătate la pct. 1, 2 si 4 din anexa nr. 2 lit. a).

Imobilul

litigios intră în această categorie, conform situației de fapt reținută de

instanța de apel și necontestată în recurs. Conform celor reținute de instanța

de apel, pe temeiul probelor administrate, Sanatoriul de Nevroze Predeal,

situat în Valea Râșnoavei este unitate sanitară publică de interes național,

aflată în subordinea Ministerului Sănătății și este inclusă în inventarul

bunurilor din domeniul public al statului, aprobat prin H.G. nr. 1705/2006 dată

în aplicarea art. 20 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

În

situația restituirii în natură a imobilului, natura raporturilor juridice care

se nasc între deținătorul imobilului (instituția publică ce exercită în numele

statului atributele dreptului de proprietate publică) și fostul proprietar sau

moștenitorii acestuia, beneficiari ai restituirii în natură, sunt cele

specifice locațiunii.

În acest

sens, art. 16 alin. (2 din Legea nr. 10/2001 prevede că, pe parcursul

perioadelor de 3 ani, respectiv, 5 ani, prevăzute la alin. (1), plata

cheltuielilor de întreținere aferente imobilului revine deținătorului.

Art. 16.2

din Normele metodologice de aplicare a acestei legi accentuează și explică în

mod detaliat conținutul și natura drepturilor și obligațiilor care se nasc ca

efect al restituirii în natură a imobilului. Astfel, se prevede că: „Obligația

instituită în sarcina locatarului de a achita cheltuielile de întreținere

implică obligația acestuia de a întrebuința imobilul ca un bun proprietar și de

a întreține imobilul, pe toata durata menținerii afectațiunii de utilitate

publică și până în momentul predării acestuia către proprietar, în stare de

întrebuințare. Prin obligația instituită în sarcina deținătorilor de a achita

cheltuielile de întreținere se înțelege obligația ce revine acestora de a

efectua reparațiile mici, numite locative, de simplă întreținere, fiind

aplicabile regulile de drept comun în materie de locațiune".

De asemenea, art.

16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 stabilește că, în perioada prevăzută la alin.

(1) noul proprietar va fi beneficiarul unei chirii în cuantumul stabilit prin

hotărâre a Guvernului.

Din conținutul

acestor prevederi legale rezultând în mod indubitabil intenția legiuitorului de

a subordona raporturile dintre unitatea deținătoare și beneficiarul restituirii

în natură regulilor în materia locațiunii.

Or, pentru ca

aceste reguli să poată fi aplicate, beneficiarul restituirii în natură trebuie

să fie titularul dreptului de proprietate asupra unui bun individual

determinat, și nu asupra unei cote părți ideale de proprietate.

Locațiunea

presupune transmiterea folosinței temporare a bunului, în materialitatea sa,

situație care nu este posibilă în cazul unuia dintre coproprietari, titular al

unei cote părți ideale și care nu are un drept de folosință exclusivă.

În ipoteza în

care s-ar aprecia, potrivit susținerilor recurentelor reclamante și

redactorului opiniei separate, că restituirea în natură a unei cote părți din

dreptul de proprietate asupra bunului în litigiu ar fi posibilă, celălalt

coproprietar (care ar fi, în speță, statul) ar putea exercita folosința ca

atribut al propriului drept de coproprietate, nefiind necesar a se apela la

instituția locațiunii, iar problema actelor de folosință materială (pe care le

poate exercita fiecare dintre copărtași), precum și dreptul la fructe, s-ar

soluționa pe temeiul regulilor care guvernează coproprietatea, nu în baza celor

prevăzute în materia locațiunii.

Faptul

că legiuitorul a avut în vedere, în ceea ce privește posibilitatea restituirii

în natură a imobilelor în temeiul art. 16 din lege, doar situația în care

beneficiarul restituirii devine în acest mod proprietarul întregului imobil,

reiese și din dispozițiile cuprinse la alin. (3) și (4) ale aceluiași articol.

La alin.

(3) s-a prevăzut că: „Proprietarii vor intra în posesia bunurilor imobile restituite

în termen de cel mult 5 ani de la redobândirea dreptului de proprietate",

posibilitate exclusă în cazul în coproprietarului, titular al unei cote părți,

care nu poate pretinde posesia exclusivă în contra altui coproprietar.

De asemenea, alin.

(4) prevede că: „în cazul în care proprietarul pune la dispoziție un alt imobil

corespunzător, care respectă normele și cerințele legale incidente desfășurării

în condiții adecvate a activității prevăzute la alin. (1), utilizatorul este

obligat ca, în termen de 90 de zile, sa procedeze la eliberarea acestuia. Nici

această normă nu ar putea fi aplicată, în situația restituirii în natură a unei

cote părți, deoarece statul, în calitate de coproprietar, ar avea dreptul de

folosință, posesie și dispoziție, atribute corespunzătoare propriului drept de

coproprietate, neputând fi obligat să elibereze întregul imobil în mâinile

celuilalt coproprietar.

Dispozițiile art.

16 din Legea nr. 10/2001 au caracter special în raport cu celelalte dispoziții

ale aceleiași legi, deoarece reglementează situația unor imobile cu regim

juridic special, afectate și utilizate în interesul public. Din interpretare

sistematică a acestor prevederi legale rezultă că legiuitorul a avut în vedere

posibilitatea restituirii în natură a imobilelor menționate, atunci când foștii

proprietari sau moștenitorii acestora sunt în măsură, în virtutea titlurilor pe

care le invocă, să redobândească imobilul în întregime, sau o parte

identificată fizic din acesta, însă nu și posibilitatea restituirii unei cote

ideale, care ar conduce la o stare de coproprietate între stat și beneficiarii

restituirii.

Caracterul de

normă specială a art. 16 din Legea nr. 10/2001 impune interpretarea sa

restrictivă, astfel încât, în măsura în care se constată că legiuitorul a

înțeles să reglementeze restituirea în natură și raporturile juridice

ulterioare aceste restituiri prin reguli compatibile exclusiv cu situația în

care restituirea are ca obiect un bun individual determinat, concluzia care se

impune este aceea că, în ceea ce privește această categorie specială de

imobile, nu s-a intenționat recunoașterea posibilității restituirii în natură a

unei cote părți ideale.

În consecință,

înalta Curte constată că decizia pronunțată în apel, în majoritate, este

conformă prevederilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, argumentele instanței de

apel urmând a fi completate cu cele expuse anterior, în prezenta decizie.

Dispozițiile

art. 7 alin. (1) și art. 9 din Legea nr. 10/2001, invocate de recurentele

reclamante în motivarea recursului, au caracter general și instituie,

într-adevăr, regula restituirii în natură, însă, în raport de situația concretă

a imobilului și întinderea drepturilor afirmate de reclamante, aplicarea

acestei reguli generale este subordonată condițiilor speciale de restituire

prevăzute la art 16 din lege, care se aplică prioritar.

Prevederile art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu

au fost încălcate de instanța de apel prin decizia pronunțată. Pe baza

aplicării corecte a legii interne, instanța a recunoscut reclamantelor dreptul

la măsuri reparatorii în echivalent. Convenția nu garantează dreptul persoanei

de a redobândi un bun și nici nu impune statului să restituie în natură

bunurile preluate de abuziv într-o perioadă în care Convenția nu era

aplicabilă. Astfel cum s-a statuat constant în jurisprudența C.E.D.O., statul

dispune de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește stabilirea condițiilor

pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie bunurile

de care au fost deposedate.

Forma de

reparație acordată de instanța de apel este în deplin acord cu norma legală

care reglementează raportul juridic dedus judecății, iar hotărârea pronunțată

în cauza pilot Atanasiu împotriva României nu impune statului obligația de a

restitui imobilele în natură, așa cum tind recurentele să obțină.

Cu

privire la recursul pârâtului Ministerul Sănătății, s-a invocat de către

reclamante nulitatea, pe motiv că argumentele invocate nu pot fi încadrate în

prevederile art. 304 C. proc. civ.

Examinând

motivarea recursului declarat de pârât, se constată că în prima parte sunt

reluate identic motivele de apel. Or, potrivit prevederilor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea

nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursului și

dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un

memoriu separat.

Dezvoltarea

motivelor de recurs presupune prezentarea argumentelor de drept de care

înțelege să se folosească partea pentru a demonstra că hotărârea este nelegală

și pentru a combate argumentele de drept susținute de instanță în motivarea

deciziei pronunțate. Reiterarea în mod identic a motivelor de apel nu

echivalează cu motivarea recursului, în condițiile în care instanța de apel a

analizat aceste critici și le-a respins argumentat. Recurentul trebuie să se

raporteze în motivarea recursului la soluția și argumentele instanței de apel,

nu să reia motivele de apel, făcând abstracție de împrejurarea că deja motivele

de apel au intrat sub cenzura instanței de apel, iar obiectul recursului este

decizia din apel, nu sentința instanței de fond.

Ca atare, Înalta

Curte nu va examina aceste critici, deoarece ele vizează sentința primei

instanțe, nefiind invocate argumente care să

combată modul în care instanța de

apel a înțeles să rezolve fiecare dintre

motivele de nelegalitate și netemeinicie susținute în

motivarea apelului.

Cu toate acestea, Înalta Curte nu poate aplica

sancțiunea nulității

recursului, cerută de reclamante, deoarece recurentul

pârât a invocat și

critici care se pot încadra în prevederile art. 304 pct.

9 C. proc. civ. și care

se

raportează la decizia pronunțată în apel.

Astfel, se susține că stabilirea identității de nume de către instanța

de apel prin

analiza unor documente și doar pe baza anumitor date din

acestea nu este

suficientă în dovedirea calității de persoană îndreptățită

la

retrocedare/măsuri reparatorii. Pârâtul consideră că reclamantele ar fi

trebuit să urmeze procedura de

rectificare a actelor de stare civilă,

instanța

neputând să soluționeze o astfel de cerere în prezenta cauză.

Înalta Curte constată, contrar celor susținute de recurentul pârât, că

instanța de apel

nu a soluționat o cerere de rectificare a actelor de stare civilă, ci a

stabilit o anumită situație de fapt pe baza evaluării probei cu

înscrisuri, în

conformitate cu prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Coroborând

mențiunile din actele de stare civilă prezentate,

instanța de apel a constatat că, în privința persoanelor în raport de

care s-

a invocat lipsa identității

de prenume, există identitate în ceea ce privește celelalte elemente de

identificare, situație în care s-a concluzionat că este

vorba de una și aceeași persoană, iar

inadvertențele în ceea ce privește

prenumele

sunt rezultatul erorii sau omisiunii la momentul întocmirii

actului. Pe de altă parte, instanța de apel a

reținut că, și în situația în care

actele

de stare civilă, cu privire la care s-a invocat lipsa identității de

prenume, ar fi înlăturate, calitatea reclamantelor

de persoane îndreptățite

la restituire reiese din analiza celorlalte

acte depuse în susținerea

notificării, în

care prenumele autorilor au fost corect menționate.

Toate aceste argumente ale instanței de apel nu au fost

combătute

de recurentul

pârât în recurs, așa încât simpla susținere în sensul că instanța nu putea să

rectifice actele de stare civilă și că ar fi trebuit

urmată procedura specială a rectificării, este lipsită de relevanță și

nu

poate conduce la modificarea soluției pronunțate.

Recurentul mai

susține că instanța de apel a recunoscut reclamantelor dreptul la măsuri

reparatorii în mod eronat și prin

interpretarea

greșită a legii. în acest sens, arată că instanța a interpretat greșit art. 2

din Legea nr. 10/2001, deoarece Decretul nr. 302/1948 nu este un act normativ

de expropriere, iar includerea acestei norme în

categoria actelor

abuzive de naționalizare s-a făcut cu interpretarea greșită a legii.

Nici această critică nu poate fi primită, deoarece, așa cum în mod

corect a reținut

instanța de apel, imobilul a fost preluat de stat prin

naționalizare

(Decretului nr. 302/1948 având ca obiect naționalizarea

instituțiilor

sanitare particulare), iar art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

10/2001 include

în categoria preluărilor abuzive nu numai actele de

naționalizare

dispuse în temeiul Decretul nr. 92/1950 și al Legii nr.

119/1948 (acte

normative menționate expres în textul normei), ci și

preluările

efectuate prin alte acte normative de naționalizare (cum este

cazul Decretului nr. 302/1948).

Înalta Curte mai costată că recurentul

pârât a invocat formal

motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât din

dezvoltarea motivelor de recurs nu reiese care ar

fi actul juridic dedus

judecății, căruia instanța i-ar fi schimbat

natura sau înțelesul. în lipsa

unor critici

care să se încadreze în motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 8 C. proc. civ., înalta Curte este în

imposibilitate de a cenzura decizia

instanței de apel din această

perspectivă.

Față de

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., ambele

recursuri au fost respinse, ca nefondate.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E