ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5255/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 20 aprilie 2007, pe rolul Tribunalului București, sub nr. 13968/3/2007, reclamantele C.E. și U.I. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătății Publice, să se constate refuzul pârâtului de a soluționa notificarea privind restituirea în natură a cotei de 1/2 din imobilul teren și construcție, Sanatoriul de Nevroze Predeal, fost Sanatoriul Dr. Cosmuță, județul Brașov și obligarea pârâtului la emiterea deciziei de restituire în natură a cotei de 1/2 din imobil. Separat, prin contestația înregistrată la data de 23 octombrie 2007 pe rolul aceluiași tribunal, sub nr. 36471/3/2007, reclamantele M.I.V.

și U.I. au solicitat anularea Deciziei nr. 9497 din 11 septembrie 2007 emisă! între timp, de pârâtul Ministerul Sănătății Publice și restituirea în natură a cotei de 1/2 din imobil, iar, în subsidiar, obligarea acestuia la emiterea unei decizii de restituire în natură a cotei de 1/2 din imobil. Prin întâmpinare, Ministerul Sănătății Publice a solicitat respingerea cererii ca lipsită de obiect, arătând că prin Decizia nr. 9497 din 11 septembrie 2007 a soluționat notificarea reclamantelor, în sensul respingerii cererii de restituire a imobilului, astfel încât, acțiunea a rămas fără obiect. Totodată, a solicitat introducerea în cauză a numitului K.l.G.S. care, prin notificare, a solicitat restituirea în natură a întregului imobil, pretinzând că are calitatea de persoană îndreptățită, în sensul Legii nr. 10/2001.

Prin încheierea de ședință din 18 februarie 2008, instanța a dispus conexarea Dosarului nr. 36971/3/2007 la Dosarul nr. 13968/3/2007. De asemenea, a respins cererea pentru chemarea în judecată a unei alte persoane, în temeiul art. 57 alin. (20 C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 1408 din 07 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a admis acțiunea, s-a anulat Decizia nr. 9497 din 11 septembrie 2007 emisă de Ministerul Sănătății și s-a constatat calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite la restituire pentru cota de 1/2 din imobilul teren și construcție - Sanatoriul de Nevroze Predeal, fost Sanatoriul Dr. Cosmuță, județul Brașov, așa cum a fost identificat prin expertiza tehnică efectuată în cauză.

Totodată, s-a dispus restituirea în natură. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, prin Decizia nr. 9497 din 11 septembrie 2007, intimatul Ministerul Sănătății Publice a respins notificarea contestatoarelor C.E. și U.I. privind restituirea în natură a cotei de 1/2 din Sanatoriul de Nevroze Predeal și terenul aferent, format din toate clădirile existente, fost Sanatoriul Dr. Cosmuță. Cu privire la calitatea de persoane îndreptățite a contestatoarelor, instanța a reținut, din analiza înscrisurilor depuse la dosar, că reclamantele au calitatea de moștenitoare ale defunctului C.Z. și deci, sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în sensul Legii nr. 10/2001. În baza actului de tranzacție autentificat la 22 aprilie 1945 de Notarul Public S.O.

din Tășnad și legalizat sub la 27 aprilie 1945 la Tribunalul Ilfov, secția notariat, C.Z. a dobândit în proprietate cota de 1/2 din Sanatoriul de la Predeal, de la S.I., unica moștenitoare a nepoatei sale de fiu, C.C., măritată cu C.Z., act depus în copie la filele 19-20 dosar. Imobilul a fost identificat potrivit raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză de expert A.G., prin comisia rogatorie ce a făcut obiectul Dosarului nr. 7795/62/2008 pe rolul Tribunalului Brașov, atașat dosarului cauzei. S-a constatat că acesta a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 302/1948 pentru naționalizarea instituțiilor sanitare particulare, act normativ cu privire la care instanța a reținut că, deși nu este enumerat în mod expres în cuprinsul art. 2 din Legea nr. 10/2001, enumerarea din acest text de lege nu este limitativă, ci doar exemplificativă.

Apreciind că acest act normativ contravenea Constituției și C. civ., iar în cauză nu s-a făcut dovada încasării vreunei despăgubiri pentru imobilul naționalizat, tribunalul a constatat că imobilul se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001 republicată, la art. 2 alin. (1) lit. a), ca fiind imobil preluat în mod abuziv. În raport de prevederile art. 7 alin. (1) din Lege, prin care se consacră principiul restituirii în natură, prima instanță a admis acțiunea, astfel cum a fost formulată. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Ministerul Sănătății care, în susținerea motivelor de nelegalitate și netemeinicie formulate, a pretins că greșit a fost admisă contestația, întrucât reclamantele nu fac dovada calității de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în sensul Legii nr. 10/2001.

Astfel, Z.C., după care se consideră moștenitoare reclamantele, nu a dobândit dreptul de proprietate asupra cotei din imobil prin actul de tranzacție încheiat între el și S.I. În plus, între el și următoarea soție, E.O., nu s-a încheiat convenție matrimonială prin care să se stipuleze în mod expres dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor, iar certificatul de moștenitor de pe urma acestuia lipsește. Mai mult, din actele de stare civilă aflate la dosarul cauzei rezultă neconcordante în privința prenumelui celor două soții ale lui Z.C., iar imobilul apare individualizat cu numere topografice diferite. S-a invocat de către apelant și faptul că, în extrasul din registrul stării civile pentru căsătoriți pe anul 1931, din 1945, din care rezultă încheierea căsătoriei între Z.C.

și C.l. H.C., la data de 22 iulie 1937, în coloana intitulată "prenumele și numele părinților mirelui" apare A.C., iar în extrasul din Registrul stării civile pentru căsătoriți pe anul 1944, din care rezultă încheierea căsătoriei între Z.C. și E.O., la data de 06 mai 1944, în coloana intitulată "numele de botez și de familie al părinților mirelui" apare A.C. Apelantul a mai arătat că în extrasul din registrul stării civile pentru căsătoriți pe anul 1937, din 1945, din care rezultă încheierea căsătoriei între Z.C. și C.I.H.

Cosmuța, la data de 22 iulie 1937, în coloana intitulată „prenumele, numele, vârsta, profesiunea, domiciliul, locul și data nașterii miresei", apare C.I.H., iar în extrasul din Registrul stării civile pentru morți pe anul 1944, din 1944, din care rezultă decesul lui C.Z.C., la data de 11 martie 1944, în coloana intitulată „prenumele, numele, profesiune, confesiunea și domiciliul decedatului, apare doar prenumele C. Din extrasul din registrul funciar, aflat în traducere din limba germană, legalizat sub semnătură de către traducător din 18 iunie 2001, nu rezultă identitatea de imobil, cu cel ce formează obiectul litigiului. De asemenea, din actele dosarului nu rezultă dacă la data preluării imobilului, terenul se afla în intravilan, astfel încât, să fie exclusă aplicarea art. 8 din Legea nr. 10/2001, iar asupra aceluiași imobil pretinde că are calitate de persoană îndreptățită și numitul K.l.G.S.

Astfel fiind, nu se putea dispune restituirea în natură a imobilului, cum just s-a reținut prin decizia pe care a emis-o. Prin Decizia civilă nr. 191/ A din 22 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, reținând că aceasta nu a clarificat toate aspectele ce țin de calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru imobilul din litigiu. Recursul declarat de către reclamante a fost admis prin Decizia nr. 1264 din 24 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, care a casat decizia și trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, reținând că, în baza art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., instanța de apel este ținută să clarifice și să răspundă motivelor de apel formulate. Reluând judecata apelului, prin Decizia civilă nr. 62/ A din 22 februarie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în majoritate, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentința apelată, a constatat calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru cota de Vz din imobil, a respins cererea de restituire în natură și a obligat pârâtul să emită dispoziție prin care să propună măsuri reparatorii în echivalent în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 și să o înainteze, împreună cu întreaga documentație, C.C.S.D.

Sub aspectul criticilor din apel referitoare la nedovedirea de către reclamante a calității lor de persoane îndreptățite la restituire, curtea de apel a constatat că, în cel de-al doilea ciclu procesual, reclamantele au depus la dosarul cauzei certificatul de moștenitor de pe urma defunctului Z.C., decedat la 05 martie 1948, la Dumbrăveni, în România, emis de Judecătoria Raionului Graz Austria, la data de 24 octombrie 1952, tradus în limba română, din care rezultă că, după acest defunct au rămas ca moștenitori legali, văduva sa, I.C.u, născută O., cu cota de Va și fiica sa minoră, I.C., născută la 27 martie 1946, cu o cotă de % din averea succesorală.

Totodată, M.F.P., la solicitarea expresă formulată de către apelantele-reclamante, a arătat cu adresa din 05 noiembrie 2012, că Sanatoriul de Nevroze Predeal, este unitate sanitară publică de interes național, aflată în subordinea Ministerului Sănătății și este inclusă în inventarul bunurilor din domeniul public al statului, aprobat prin H.G. nr. 1705/2006 dată în aplicarea art. 20 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică. Conform art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice proprietare ale imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora.

De asemenea, prin art. 4 alin. (2) din aceeași lege se prevede că, de prevederile prezentei legi, beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite. Răspunzând motivelor de apel referitoare la lipsa calității reclamantelor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru imobilul din litigiu, curtea de apel a reținut că imobilul din litigiu a fost dobândit de către C.C. (născută C.) prin moștenire de la tatăl său, A.C., așa cum rezultă din procesul-verbal întocmit la data de 25 martie 1946 de Comisiunea de înființare a C.F. din Predeal, județul Prahova. În anul 1937, C.l.H.C. s-a căsătorit cu Zaharia Colceriu în anul 1944 a decedat C.Z.C., unica moștenitoare a acesteia fiind bunica sa, S.I.

Prin actul de tranzacțiune autentificat din 27 aprilie 1945 la Secția Notariat a Tribunalului Ilfov, S.I. a cedat către soțul defunctei C.C., Z.C., proprietatea asupra unei jumătăți din imobil. La data de 06 mai 1944, Z.C. s-a căsătorit cu O.E. (născută, în comuna Fălciu, raionul Murgeni) devenită în urma căsătoriei C.E., din această căsătorie rezultând o fiică, I., căsătorită U., reclamantă în cauza de față. La data de 17 martie 1951, C.E., văduva lui C.Z., s-a recăsătorit cu C.V., dobândind astfel numele de C.E., așa cum figurează, de altfel, și în notificarea din 17 iulie 2001. Din această căsătorie a rezultat cea de-a doua fiica a E.C., I.V., căsătorită M., reclamantă în prezenta cauză.

La rândul ei, prima fiica a E.C., rezultată din căsătoria cu C.Z., a dobândit în urma căsătoriei numele de U. Actul de tranzacție autentificat la Tribunalul Ilfov, secția notariat și înregistrat în 1945, prin care S.I., unica moștenitoare a nepoatei sale de fiu, C.C., decedată la 11 martie 1944 (prima soție a lui C.Z.), îi recunoaște acestuia dreptul de proprietate asupra unei jumătăți din cele două sanatorii de la Predeal și de la Cluj, în schimbul renunțării acestuia la orice pretenții bănești asupra moștenirii soției sale, constituie titlu de proprietate pentru C.Z.

Din certificatul de moștenitor de după Z.C., decedat la 05 martie 1948, la Dumbrăveni, în România, emis sub nr. 20A438/48/56 de Judecătoria Raionului Graz Austria, la data de 24 octombrie 1952, tradus în limba română, depus în rejudecare în apel, rezultă cu evidență că, după acest defunct au rămas ca moștenitori legali, văduva sa, I.C., născută O., cu cota de Va și fiica sa minoră, I.C., născută la 27 martie 1946, cu o cotă de Va din averea succesorală. La data de 04 iulie 2007, petenta C.E. a decedat, masa succesorală a acesteia fiind dobândită în cote egale de cele două fiice ale sale, M.I.V. și U.I., așa cum rezultă din certificatul de moștenitor din 25 iulie 2007, întocmit de Biroul Notarilor Publici Asociați T.P.V.

și T.D.M. (Anexa nr. 2). Certificatul de moștenitor sus-menționat este de natură să justifice calitatea procesuală activă în prezenta cauză a lui M.I.V., ca succesoare a mamei sale, C.E., și a lui U.I., care acționează atât în nume propriu, cât și ca succesoare a mamei sale. Ca urmare, calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, asupra imobilului în litigiu, nu mai poate fi pusă la îndoială, la fel ca și declarațiile de notorietate asupra identității acestora și a autoarelor lor. Sub acest ultim aspect, referitor la lipsa identității de prenume a mamei lui Z.C.

care, în extrasul din registrul stării civile pentru căsătoriți pe anul 1937, apare ca A.C., iar în extrasul din registrul stării civile pentru căsătoriți pe anul 1944, apare ca A.C., curtea de apel a reținut că este vorba despre o eroare materială, lipsită de importanță și care nu afectează în niciun mod identificarea lui Z.C., având în vedere că în toate actele privitoare la Z.C., depuse în susținerea notificării, acesta apare ca fiind născut la Curtici, județul Arad, la data de 22 august 1911 (extrasul din Registrul stării civile pentru căsătoriți pe anul 1937, extrasul din Registrul stării civile pentru căsătoriți pe anul 1944, certificatul de moarte al lui Z.C., extrasul din registrul stării civile pentru morți pe anul 1948). Instanța de apel a mai reținut că, așa cum rezultă din notificarea din 17 iulie 2001 și din actele anexate, petentele C.E.

și U.I. au fost unicele moștenitoare ale lui C.Z., proprietarul imobilului, calitate în care au dobândit întreaga masă succesorală a acestuia, inclusiv cota de 1/2 din imobil. În toate actele privitoare la Z.C., depuse în susținerea notificării, numele tatălui este Z. (extrasul din registrul stării civile pentru căsătoriți pe anul 1937, extrasul din Registrul stării civile pentru căsătoriți pe anul 1944, certificatul de moarte al lui Z.C., extrasul din Registrul stării civile pentru morți pe anul 1948). Numele mamei apare A. numai în extrasul din registrul stării civile pentru căsătoriți pe anul 1937, în celelalte acte numele său fiind menționat A. (extrasul din Registrul stării civile pentru căsătoriți pe anul 1944, extrasul din Registrul stării civile pentru morți pe anul 1948);mai mult decât atât, numele dinainte de căsătorie al mamei lui Z.C.

este același în toate actele, respectiv M. Cu privire la lipsa identității de prenume a soției lui Z.C.

care, în extrasul din Registrul stării civile pentru căsătoriți pe anul 1937, apare C.I.H., iar în extrasul din Registrul stării civile pentru morți pe anul 1944, apare doar Clotilde, curtea de apel a apreciat că este vorba despre este o simplă omisiune, fără relevanță sub aspectul identificării persoanei, atâta timp cât, în toate actele privitoare la C.Z., depuse în susținerea notificării, aceasta apare ca fiind născută la data de 27 februarie 1911, la Graz, în Austria, numele tatălui fiind același, A. În certificatul de naționalitate din 1936 emis de Primăria Municipiului Cluj se arată că domnișoara C.C., casnică, fiica lui A.C., s-a născut la Graz, Austria, având cetățenie română și fiind de confesiune catolică, elemente menționate atât în extrasul din registrul stării civile pentru căsătoriți pe anul 1937, cât și în registrul stării civile pentru morți pe anul 1944. Cu privire la lipsa identității de nume pentru C.E.

și C.I., Ministerul Sănătății Publice a susținut că rectificarea actelor de stare civilă se face potrivit legii și nu prin prezentarea unei declarații de martor. Cu privire la această susținere, curtea de apel a reținut că procedura de rectificare a actelor de stare civilă nu are nicio legătură cu obiectul notificării, declarația de notorietate fiind depusă cu intenția de a dovedi identitatea dintre I. și E.C. și nu de a obține o rectificare a actelor de stare civilă, o astfel de operațiune nefiind, oricum, de competența entității învestite cu soluționarea notificării. Chiar și în lipsa unei astfel de declarații, stabilirea identității dintre I.C. și E.C. nu reprezintă în fapt o problemă reală, atâta timp cât din toate actele de stare civilă depuse în susținerea notificării rezultă că este vorba despre una și aceeași persoană, născută O., fiica lui E.V.

și a A., locul nașterii comuna Fălciu, raionul Murgeni. Datele de identificare menționate mai sus se regăsesc atât în certificatul de naștere, extrasul din Registrul stării civile pentru căsătoriți pe anul 1944 cât și în certificatul de căsătorie, toate aceste documente fiind suficiente pentru identificarea E.C. De altfel, singurul act de stare civilă în care reclamanta C. este menționata că numele I. este certificatul de naștere al fiicei sale, Ileana, unde, evident dintr-o eroare materială, la prenumele mamei este menționat I., în loc de E. De altfel, chiar din analiza acestui act de stare civilă eliberat în anul 1946, rezultă că mama avea vârsta de 28 de ani, adică exact vârsta la acea dată a E.C.

De asemenea, numele de familie al mamei este menționat corect, C., la fel ca și numele și prenumele tatălui, Z.C. Cu privire la neîncheierea unei convenții matrimoniale între Z.C. și E.O., prin care să se stipuleze în mod expres dreptul la moștenire al soțului supraviețuitor, curtea de apel a reținut că, la data decesului lui Z.C., respectiv 5 martie 1948, era în vigoare Legea nr. 319/1944 pentru dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor, iar conform art. 1 alin. (1) lit. a) Legea nr. 319/1944, în forma în vigoare la acea dată, "soțul supraviețuitor moștenește din averea celuilalt soț după cum urmează (...) când vine la secesiune cu copiii legitimi și recunoscuți sau numai cu unii din ei, ori cu descendenții lor, moștenește o pătrime". Având în vedere cele de mai sus, este complet lipsită de relevanță inexistența unei convenții matrimoniale la data încheierii căsătoriei dintre Z.C.

și E.O., atâta timp cât, la data decesului lui Z.C., era în vigoare Legea nr. 319/1944 care recunoștea dreptul la moștenire al soțului supraviețuitor. Dincolo de argumentele de mai sus, instanța de apel a mai reținut că lipsa unei convenții matrimoniale între Z.C. și E.O. nu ar putea afecta drepturile fiicei rezultate din această căsătorie, U.I. Așa fiind, chiar în ipoteza în care s-ar considera, prin reducere la absurd, că soția supraviețuitoare nu ar putea veni la succesiune datorită inexistenței unei convenții matrimoniale care să îi confere în mod expres acest drept, este dincolo de orice îndoială că fiica lui Z.C., U.I., are dreptul de a culege moștenirea tatălui său, potrivit legislației în vigoare atât înainte, cât și după 1948. Acest motiv de apel a fost considerat de curtea de apel ca fiind neîntemeiat și din perspectiva împrejurării că, prin simpla depunere a certificatului de moștenitor de după Z.C.

în apel, se dovedește dreptul de moștenire al soției supraviețuitoare și al fiicei sale. În considerentele deciziei din apel s-a mai reținut că imobilul este identificat conform raportului de expertiză tehnică specialitatea topografie și cadastru întocmit de expertul G.A., în dosarul de comisie rogatorie întocmit la Tribunalul Brașov, iar în urma studiului planului cadastral al localității Predeal, a planului de încadrare în zonă și în urma comparării lor cu planul de situație rezultat în urma măsurătorilor prin încadrarea vecinătăților, expertul a conchis că acesta este situat pe Valea Râșnoavei, în teritoriul administrativ al orașului Predeal, județul Brașov, fost Sanatoriul de Nevroze Predeal, care a aparținut doctorului Cosmutză.

Acesta este compus din suprafața de 10.000 mp teren pe care sunt amplasate construcții, respectiv clădirea Sanatoriului de Nevroze Predeal și anexe (garaj, cabană, 4 magazii, beci, alte magazii etc). Faptul că Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Brașov nu a pus la dispoziția instanței copii de pe documentele cadastrale cu privire la imobil, face credibile susținerile reclamantelor precum că parte din arhivă a fost distrusă ca urmare a unui incendiu. în acest context, lipsa documentației cadastrale nu împiedică constatarea dreptului de proprietate al doctorului Z.C. asupra imobilului în baza actului de proprietate susmenționat și a identificării imobilului prin raportul de expertiză.

În interpretarea art. 8 din Legea nr. 10/2001, conform cu care nu intră sub incidența prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive, sau la data notificării, curtea de apel a avut în vedere constatarea din raportul de expertiză precum că întregul imobil este situat pe teritoriul administrativ al orașului Predeal (situație în care se afla și la data intentării notificării), cât și faptul că obiect al notificării îl constituie și construcțiile amplasate pe teren, ce nu intră sub incidența art. 8 din lege. Imobilul a făcut obiectul Decretului nr. 302/1948 privind naționalizarea instituțiilor sanitare particulare și nu există dovezi că preluarea acestuia la stat s-a făcut în baza unei juste despăgubiri.

Chiar dacă Decretul nr. 302/1948 nu figurează în mod expres printre actele normative exemplificate prin art. 2 din Legea nr. 10/2001, curtea de apel a reținut că imobilul face obiectul acestei legi, atâta vreme cât dispozițiile alin. (1) lit. a) ale aceluiași articol fac trimitere la orice alte acte normative de naționalizare cu privire la imobilele ce au făcut obiectul acestora, pe care le declară preluări abuzive. În prezent, întregul imobil are destinația de sanatoriu de nevroze și constituie proprietate publică, fiind inclus în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, aprobat prin H.G. nr. 1705/2006, dat în aplicarea art. 20 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și este subordonat Ministerului Sănătății.

Reclamantele au dreptul la măsuri reparatorii pentru cota de VA din acest imobil, în limita dreptului de proprietate al autorului lor Z.C., sens în care a dispus și prima instanță. Conform art. 7 din Legea nr. 10/2001, de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură.

De asemenea, conform art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, (1) în situația imobilelor având destinațiile arătate în anexa nr. 2 lit. a), care face parte integrantă din prezenta lege, necesare și afectate exclusiv și nemijlocit activităților de interes public, de învățământ, sănătate ori social-culturale, foștilor proprietari sau, după caz, moștenitorilor acestora li se restituie imobilul în proprietate cu obligația de a-i menține afectațiunea pe o perioadă de până la 3 ani, pentru cele arătate la pct. 3 din anexa nr. 2 lit. a), sau, după caz, de până la 5 ani de la data emiterii deciziei sau a dispoziției, pentru cele arătate la pct. 1, 2 și 4 din anexa nr. 2 lit. a). Textele de lege suscitate instituie regula și posibilitatea restituirii în natură a imobilelor afectate activităților de interes public, situație în care se află și imobilul din litigiu.

Numai că reclamantele nu sunt proprietarele întregului imobil, ci numai asupra unei cote indivize ideale de Vi din acesta, iar dreptul lor nu poate fi materializat, pentru a se putea dispune restituirea lui în natură. Dar, chiar dacă ar proceda în acest mod, reclamantele nu ar putea pune în executare hotărârea judecătoreasă. Ele se află în indiviziune cu statul, iar asupra cotei ideale a acestuia de vA, instanța nu poate dispune restituirea în natură. Aceasta întrucât, conform regulilor coproprietății pe cote-părți, niciunul dintre copărtași nu are un drept exclusiv asupra unei părți determinate din bun, privit în materialitatea sa, și fiecare copărtaș are un drept exclusiv numai asupra cotei-părți ideale din drept.

Dispozițiile legale suscitate, respectiv dispozițiile art. 7 alin. (1) și art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu obligă instanța la restituirea în natură a imobilelor ce fac obiectul legii, ci creează doar această posibilitate, urmând ca organul administrativ și respectiv, instanța de judecată să analizeze cererea formulată în acest sens prin notificare. Curtea de apel, în majoritate, a reținut că, dată fiind starea de indiviziune în cote egale cu statul, afectațiunea dată de stat acestuia, cât și posibilitatea acordării altor măsuri reparatorii, restituirea în natură a imobilului nu se impune, deoarece, din întreaga economie a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, rezultă că, persoanele îndreptățite pot obține atât restituirea în natură, cât și măsuri reparatorii prin echivalent, atunci când restituirea în natură nu este posibilă.

Conform art. 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii în echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, se propun a fi acordate prin decizia sau, după caz, dispoziția motivată a entității învestite potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării. Așa fiind, pârâtul, în calitate de unitate deținătoare, a fost obligat să emită o dispoziție prin care să propună măsuri reparatorii în echivalent - despăgubiri, pentru cota de l A din imobilul din litigiu. De asemenea, conform art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, acesta a fost obligat să înainteze C.C.S.D.

notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001, însoțite de întreaga documentație și dispoziția emisă. Celelalte dispoziții ale sentinței apelate, referitoare la anularea Deciziei nr. 9497 din 11 septembrie 2007 a Ministerului Sănătății Publice și la constatarea calității de persoane îndreptățite ale reclamantelor, au fost menținute. În motivarea opiniei separate, care a vizat numai aspectul juridic constând în posibilitatea restituirii în natură a unei cote ideale din dreptul de proprietate asupra unui imobil în baza Legii nr, 10/2001, s-a susținut că, din punct de vedere legal, nu există niciun impediment pentru recunoașterea dreptului de coproprietate în cotă de l A asupra bunului în litigiu, în favoarea reclamantelor, deoarece, după recunoașterea acestui drept în baza procedurii speciale, părțile vor deveni coproprietare în indiviziune, asupra întregului bun, fiind libere să păstreze sau să sisteze starea de indiviziune.

Prin Legea nr. 10/2001 statul s-a obligat să restituie, în natură, toate imobilele aflate în proprietatea sa, iar restituirea unei cote indivize din dreptul de proprietate nu este o situație exclusă de la restituire, de vreme ce coproprietatea este o modalitate juridică în care poate exista dreptul de proprietate, iar legiuitorul nu a făcut nicio excepție de la principiul restituirii în natură în diferitele situații juridice în care se poate prezenta dreptul de proprietate (în speță - proprietate pe cote-părți).

Dimpotrivă, legiuitorul a întărit principiul expus în art. 7 din Legea nr. 10/2001 prin aceea că a reglementat multiple modalități de restituire în natură, parțiale, în compensare cu alte bunuri sau servicii sau a prevăzut situații de fapt în care restituirea în natură va fi prioritară, chiar și atunci când imobilele trecute în proprietatea statului au fost transformate ori le-au fost adăugate alte imobile, pe verticală sau pe orizontală (art. 19 din Legea nr. 10/2001) ceea ce reprezintă, în esență, nu numai consecvența cu principiul restituirii în natură a imobilelor, ci și obligativitatea respectării acestuia în situații juridice cu mult mai complexe decât cea existentă în speță.

De aceea, din interpretarea sistematică a legii speciale nu rezultă niciun impediment legal la restituirea în natură a cotei indivize de Vi din dreptul de proprietate asupra bunului în litigiu, iar ceea ce, din punct de vedere juridic, reprezintă recunoașterea dreptului, din punct de vedere material, reprezintă trimiterea în posesie asupra bunului, în modalitatea specifică în care poate fi exercitat dreptul de coproprietate și în limitele temporale prevăzute de art. 16 din Legea nr. 10/2001 coroborat cu anexa 2 lit. a) pct. 2 din lege. Împotriva Deciziei nr. 62/ A din 22 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs reclamantele M.I.V., U.I. și pârâtul Ministerul Sănătății.

Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantele au susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile legale care stabilesc principiul restituirii în natură a imobilelor ce formează obiectul preluărilor abuzive (art. 7 din Legea nr. 10/2001). Instanța de apel a lipsit de eficientă legislativă principiul general de drept restitutio în integrum, reglementat de dispozițiile art. 9 din Legea nr. 10/2001. Este evident că intenția legiuitorului este în sensul reparării prejudiciului creat în patrimoniul persoanelor îndreptățite prin restituirea în natură a imobilelor revendicate și doar în măsura în care acest lucru nu este posibil, restituirea se va face prin echivalent.

Se mai susține că instanța de apel a încălca și prevederile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ce instituie regula și, totodată, posibilitatea restituirii în natura a imobilelor afectate activităților de interes public. însăși considerentele deciziei recurate confirmă încadrarea situației litigioase în ipoteza de reglementare a dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001. Argumentele invocate de instanța de apel pentru refuzul nejustificat de a restitui imobilul în natură nu sunt fundamentate pe dispoziții legale concrete, constituind o argumentare firavă și superficială, ceea ce determină incidența motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentele reclamante mai susțin că Legea nr. 10/2001 stabilește soluția aplicabilă în ipoteza în care imobilul a cărui restituire în natură se solicita face parte din categoria celor enumerate la pct. 2 din anexa nr. 2 lit. a), și anume, obligația stabilită în sarcina foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora de a menține afectatiunea pe o perioadă de până la 5 ani de la data emiterii deciziei sau o dispoziției, iar în schimbul folosinței imobilului, pe care legea o permite, noii proprietari sunt îndreptățiți la plata unei chirii al cărei cuantum se stabilește prin hotărâre a Guvernului. Este evident că amploarea reglementării ipotezei în care obiectul cererii de retrocedare îl constituie imobile reprezentând unități sanitare are drept finalitate restituirea în natură a acestora, această modalitate de reparare fiind nu doar prioritară, ci mai ales în deplină conformitate cu dispozițiile legale incidente.

Prin pronunțarea unei soluții contrare, dreptul de proprietate al intimatelor reclamante devine pur teoretic și iluzoriu, contravenind imperativului prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1 din C.E.D.O. În realitate, niciun impediment real nu se opune restituirii în natură a imobilului litigios. Restituirea în natura a cotei ideale din imobilul în litigiu se poate realiza printr-un partaj judiciar ulterior. Impunerea, de către instanța de apel, a condiției ca imobilul litigios să aparțină în proprietatea exclusivă a deținătorului, constituie o condiție suplimentară pe care legea nu o prevede, ce nu poate constitui temei al pronunțării unei hotărâri legale. Raționamentul profund eronat ce a stat la baza soluției instanței de apel este infirmat și de opinia separată, sens în care reclamantele reiau în motivarea recursului argumentele opiniei separate.

În concluzie, recurentele reclamante consideră că refuzul instanței de apel de a da relevanță dispozițiilor ce instituie principiul restituirii în natură și, astfel, de a asigura realizarea dreptului la proces echitabil, constituie, în realitate, o lipsire de conținut a dreptului lor de proprietate. Se mai face referire la contextul juridic și social actual, la faptul că au trecut 2 ani și 6 luni de la pronunțarea hotărârii în procedura pilot în cauza Atanasiu împotriva României, în cadrul căreia Statul Român a fost avertizat pentru încălcările grave și constante ale dreptului la un proces echitabil și ale dreptului de proprietate iar o soluție favorabilă recurentelor ar fi, în opinia acestora, unicul remediu apt sa înlăture efectele unei decizii ce încalcă principiul restituirii în natura a imobilului preluat abuziv.

Recurentul pârât Ministerul Sănătății a invocat în cererea de recurs motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct 8 și 9 C. proc. civ. În prima parte a motivelor de recurs, acest recurent a reiterat identic motivele de apel, după care a arătat că, față de motivele de apel, instanța a dispus în sensul admiterii apelului formulat de apelantul pârât. Redând în continuare conținutul dispozitivului deciziei din apel, recurentul pârât susține, drept critici propriu-zise în recurs, următoarele: Lipsa identității de nume este soluționată de instanța de apel sub rezerva că „stabilirea identități dintre I.C. și E.C.

nu reprezintă în fapt o problemă reală, atâta timp cât din toate actele de stare civilă depuse în susținerea notificării rezultă că este vorba despre una și aceiași persoană." Or, apreciază recurentul pârât, stabilirea identității de nume de către instanța de apel prin analiza unor documente și doar pe baza numai anumitor date din acestea nu este suficientă în dovedirea calității de persoană îndreptățită la retrocedare/măsuri reparatorii. Ministerul Sănătății a indicat procedura de rectificare a actelor de stare civilă ca fiind o procedură prealabilă și obligatorie în soluționarea prezentei cauze, fiind evident că instanța nu poate soluționa o astfel de cerere în prezenta cauză. Recurentul consideră că instanța de apel a recunoscut dreptul de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii reclamantelor în mod eronat și prin interpretarea greșită a legii.

Astfel, este vorba de interpretarea greșită a legii și în cazul art. 2 din Legea nr. 10/2001. Astfel, curtea apreciază că, „chiar dacă Decretul nr. 302/1948 nu figurează în mod expres printre actele normative exemplificate prin art. 2 din Legea nr. 10/2001, imobilul face obiectul acestei legi, atâta vreme cât dispozițiile art. 1 lit. a) al aceluiași articol fac trimitere la orice alte acte normative de naționalizare cu privire la imobilele ce au făcut obiectul acestora pe care le declară preluări abuzive". Recurentul consideră că Decretul nr. 302/1948 nu este un act normativ de expropriere, atât în lumina Legii 10/2001, cât și în lumina art. 11 din Decretul nr. 302/1948. Includerea acestei norme în categoria actelor abuzive de naționalizare s-a făcut cu interpretarea greșită a legii.

Recurentul mai arată că promovează prezentul recurs împotriva Deciziei 62/A/2013 pentru motivele indicate și în fața instanței de apel, reiterate și în prezenta, considerând că dezlegarea acestora s-a făcut cu o aplicare greșită a legii. Examinând recursurile declarate în cauză, înalta Curte retine următoarele: Cu privire la recursul declarat de reclamante, acesta vizează exclusiv acea parte din decizie privind nerestituirea în natură a cotei de V2 din imobil. Se susține, în esență, încălcarea de către instanța de apel a dispozițiile legale care stabilesc principiul restituirii în natură a imobilelor ce formează obiectul preluărilor abuzive într-adevăr, regula de principiu instituită prin art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este aceea că imobilele preluate abuziv se restituie în natură persoanelor îndreptățite.

Această regulă, aplicabilă și în ipoteza imobilelor enumerate în anexa nr. 2 lit. a) la Legea nr. 10/2001, astfel cum prevede art. 16 din Lege, presupune însă unele nuanțări, ce rezultă din condițiile speciale de restituire prevăzute în acest articol.

Astfel, după ce în prima parte a alin. (1) al art. 16 din Legea nr. 10/2001 se recunoaște posibilitatea restituirii în proprietate a imobilelor având destinațiile arătate în anexa nr. 2 lit. a) (necesare și afectate exclusiv și nemijlocit activităților de interes public, de învățământ, sănătate ori social-culturale), foștilor proprietari sau, după caz, moștenitorilor acestora, cărora li se restituie imobilul în proprietate, li se impune obligația de a-i menține afectațiunea pe o perioadă de până la 3 ani, pentru imobilele arătate la pct. 3 din anexa nr. 2 lit. a), sau, după caz, de până la 5 ani de la data emiterii deciziei sau a dispoziției, pentru cele arătate la pct. 1, 2 si 4 din anexa nr. 2 lit. a). Imobilul litigios intră în această categorie, conform situației de fapt reținută de instanța de apel și necontestată în recurs.

Conform celor reținute de instanța de apel, pe temeiul probelor administrate, Sanatoriul de Nevroze Predeal, situat în Valea Râșnoavei este unitate sanitară publică de interes național, aflată în subordinea Ministerului Sănătății și este inclusă în inventarul bunurilor din domeniul public al statului, aprobat prin H.G. nr. 1705/2006 dată în aplicarea art. 20 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. În situația restituirii în natură a imobilului, natura raporturilor juridice care se nasc între deținătorul imobilului (instituția publică ce exercită în numele statului atributele dreptului de proprietate publică) și fostul proprietar sau moștenitorii acestuia, beneficiari ai restituirii în natură, sunt cele specifice locațiunii.

În acest sens, art. 16 alin. (2 din Legea nr. 10/2001 prevede că, pe parcursul perioadelor de 3 ani, respectiv, 5 ani, prevăzute la alin. (1), plata cheltuielilor de întreținere aferente imobilului revine deținătorului. Art. 16.2 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi accentuează și explică în mod detaliat conținutul și natura drepturilor și obligațiilor care se nasc ca efect al restituirii în natură a imobilului. Astfel, se prevede că: „Obligația instituită în sarcina locatarului de a achita cheltuielile de întreținere implică obligația acestuia de a întrebuința imobilul ca un bun proprietar și de a întreține imobilul, pe toata durata menținerii afectațiunii de utilitate publică și până în momentul predării acestuia către proprietar, în stare de întrebuințare.

Prin obligația instituită în sarcina deținătorilor de a achita cheltuielile de întreținere se înțelege obligația ce revine acestora de a efectua reparațiile mici, numite locative, de simplă întreținere, fiind aplicabile regulile de drept comun în materie de locațiune". De asemenea, art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 stabilește că, în perioada prevăzută la alin. (1) noul proprietar va fi beneficiarul unei chirii în cuantumul stabilit prin hotărâre a Guvernului. Din conținutul acestor prevederi legale rezultând în mod indubitabil intenția legiuitorului de a subordona raporturile dintre unitatea deținătoare și beneficiarul restituirii în natură regulilor în materia locațiunii. Or, pentru ca aceste reguli să poată fi aplicate, beneficiarul restituirii în natură trebuie să fie titularul dreptului de proprietate asupra unui bun individual determinat, și nu asupra unei cote părți ideale de proprietate.

Locațiunea presupune transmiterea folosinței temporare a bunului, în materialitatea sa, situație care nu este posibilă în cazul unuia dintre coproprietari, titular al unei cote părți ideale și care nu are un drept de folosință exclusivă. În ipoteza în care s-ar aprecia, potrivit susținerilor recurentelor reclamante și redactorului opiniei separate, că restituirea în natură a unei cote părți din dreptul de proprietate asupra bunului în litigiu ar fi posibilă, celălalt coproprietar (care ar fi, în speță, statul) ar putea exercita folosința ca atribut al propriului drept de coproprietate, nefiind necesar a se apela la instituția locațiunii, iar problema actelor de folosință materială (pe care le poate exercita fiecare dintre copărtași), precum și dreptul la fructe, s-ar soluționa pe temeiul regulilor care guvernează coproprietatea, nu în baza celor prevăzute în materia locațiunii.

Faptul că legiuitorul a avut în vedere, în ceea ce privește posibilitatea restituirii în natură a imobilelor în temeiul art. 16 din lege, doar situația în care beneficiarul restituirii devine în acest mod proprietarul întregului imobil, reiese și din dispozițiile cuprinse la alin. (3) și (4) ale aceluiași articol. La alin. (3) s-a prevăzut că: „Proprietarii vor intra în posesia bunurilor imobile restituite în termen de cel mult 5 ani de la redobândirea dreptului de proprietate", posibilitate exclusă în cazul în coproprietarului, titular al unei cote părți, care nu poate pretinde posesia exclusivă în contra altui coproprietar. De asemenea, alin. (4) prevede că: „în cazul în care proprietarul pune la dispoziție un alt imobil corespunzător, care respectă normele și cerințele legale incidente desfășurării în condiții adecvate a activității prevăzute la alin. (1), utilizatorul este obligat ca, în termen de 90 de zile, sa procedeze la eliberarea acestuia.

Nici această normă nu ar putea fi aplicată, în situația restituirii în natură a unei cote părți, deoarece statul, în calitate de coproprietar, ar avea dreptul de folosință, posesie și dispoziție, atribute corespunzătoare propriului drept de coproprietate, neputând fi obligat să elibereze întregul imobil în mâinile celuilalt coproprietar. Dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 au caracter special în raport cu celelalte dispoziții ale aceleiași legi, deoarece reglementează situația unor imobile cu regim juridic special, afectate și utilizate în interesul public.

Din interpretare sistematică a acestor prevederi legale rezultă că legiuitorul a avut în vedere posibilitatea restituirii în natură a imobilelor menționate, atunci când foștii proprietari sau moștenitorii acestora sunt în măsură, în virtutea titlurilor pe care le invocă, să redobândească imobilul în întregime, sau o parte identificată fizic din acesta, însă nu și posibilitatea restituirii unei cote ideale, care ar conduce la o stare de coproprietate între stat și beneficiarii restituirii.

Caracterul de normă specială a art. 16 din Legea nr. 10/2001 impune interpretarea sa restrictivă, astfel încât, în măsura în care se constată că legiuitorul a înțeles să reglementeze restituirea în natură și raporturile juridice ulterioare aceste restituiri prin reguli compatibile exclusiv cu situația în care restituirea are ca obiect un bun individual determinat, concluzia care se impune este aceea că, în ceea ce privește această categorie specială de imobile, nu s-a intenționat recunoașterea posibilității restituirii în natură a unei cote părți ideale. În consecință, înalta Curte constată că decizia pronunțată în apel, în majoritate, este conformă prevederilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, argumentele instanței de apel urmând a fi completate cu cele expuse anterior, în prezenta decizie.

Dispozițiile art. 7 alin. (1) și art. 9 din Legea nr. 10/2001, invocate de recurentele reclamante în motivarea recursului, au caracter general și instituie, într-adevăr, regula restituirii în natură, însă, în raport de situația concretă a imobilului și întinderea drepturilor afirmate de reclamante, aplicarea acestei reguli generale este subordonată condițiilor speciale de restituire prevăzute la art 16 din lege, care se aplică prioritar. Prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu au fost încălcate de instanța de apel prin decizia pronunțată. Pe baza aplicării corecte a legii interne, instanța a recunoscut reclamantelor dreptul la măsuri reparatorii în echivalent.

Convenția nu garantează dreptul persoanei de a redobândi un bun și nici nu impune statului să restituie în natură bunurile preluate de abuziv într-o perioadă în care Convenția nu era aplicabilă. Astfel cum s-a statuat constant în jurisprudența C.E.D.O., statul dispune de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește stabilirea condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie bunurile de care au fost deposedate. Forma de reparație acordată de instanța de apel este în deplin acord cu norma legală care reglementează raportul juridic dedus judecății, iar hotărârea pronunțată în cauza pilot Atanasiu împotriva României nu impune statului obligația de a restitui imobilele în natură, așa cum tind recurentele să obțină.

Cu privire la recursul pârâtului Ministerul Sănătății, s-a invocat de către reclamante nulitatea, pe motiv că argumentele invocate nu pot fi încadrate în prevederile art. 304 C. proc. civ. Examinând motivarea recursului declarat de pârât, se constată că în prima parte sunt reluate identic motivele de apel. Or, potrivit prevederilor art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursului și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Dezvoltarea motivelor de recurs presupune prezentarea argumentelor de drept de care înțelege să se folosească partea pentru a demonstra că hotărârea este nelegală și pentru a combate argumentele de drept susținute de instanță în motivarea deciziei pronunțate.

Reiterarea în mod identic a motivelor de apel nu echivalează cu motivarea recursului, în condițiile în care instanța de apel a analizat aceste critici și le-a respins argumentat. Recurentul trebuie să se raporteze în motivarea recursului la soluția și argumentele instanței de apel, nu să reia motivele de apel, făcând abstracție de împrejurarea că deja motivele de apel au intrat sub cenzura instanței de apel, iar obiectul recursului este decizia din apel, nu sentința instanței de fond. Ca atare, Înalta Curte nu va examina aceste critici, deoarece ele vizează sentința primei instanțe, nefiind invocate argumente care să combată modul în care instanța de apel a înțeles să rezolve fiecare dintre motivele de nelegalitate și netemeinicie susținute în motivarea apelului.

Cu toate acestea, Înalta Curte nu poate aplica sancțiunea nulității recursului, cerută de reclamante, deoarece recurentul pârât a invocat și critici care se pot încadra în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și care se raportează la decizia pronunțată în apel. Astfel, se susține că stabilirea identității de nume de către instanța de apel prin analiza unor documente și doar pe baza anumitor date din acestea nu este suficientă în dovedirea calității de persoană îndreptățită la retrocedare/măsuri reparatorii. Pârâtul consideră că reclamantele ar fi trebuit să urmeze procedura de rectificare a actelor de stare civilă, instanța neputând să soluționeze o astfel de cerere în prezenta cauză.

Înalta Curte constată, contrar celor susținute de recurentul pârât, că instanța de apel nu a soluționat o cerere de rectificare a actelor de stare civilă, ci a stabilit o anumită situație de fapt pe baza evaluării probei cu înscrisuri, în conformitate cu prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. Coroborând mențiunile din actele de stare civilă prezentate, instanța de apel a constatat că, în privința persoanelor în raport de care s- a invocat lipsa identității de prenume, există identitate în ceea ce privește celelalte elemente de identificare, situație în care s-a concluzionat că este vorba de una și aceeași persoană, iar inadvertențele în ceea ce privește prenumele sunt rezultatul erorii sau omisiunii la momentul întocmirii actului.

Pe de altă parte, instanța de apel a reținut că, și în situația în care actele de stare civilă, cu privire la care s-a invocat lipsa identității de prenume, ar fi înlăturate, calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite la restituire reiese din analiza celorlalte acte depuse în susținerea notificării, în care prenumele autorilor au fost corect menționate. Toate aceste argumente ale instanței de apel nu au fost combătute de recurentul pârât în recurs, așa încât simpla susținere în sensul că instanța nu putea să rectifice actele de stare civilă și că ar fi trebuit urmată procedura specială a rectificării, este lipsită de relevanță și nu poate conduce la modificarea soluției pronunțate. Recurentul mai susține că instanța de apel a recunoscut reclamantelor dreptul la măsuri reparatorii în mod eronat și prin interpretarea greșită a legii.

în acest sens, arată că instanța a interpretat greșit art. 2 din Legea nr. 10/2001, deoarece Decretul nr. 302/1948 nu este un act normativ de expropriere, iar includerea acestei norme în categoria actelor abuzive de naționalizare s-a făcut cu interpretarea greșită a legii. Nici această critică nu poate fi primită, deoarece, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, imobilul a fost preluat de stat prin naționalizare (Decretului nr. 302/1948 având ca obiect naționalizarea instituțiilor sanitare particulare), iar art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 include în categoria preluărilor abuzive nu numai actele de naționalizare dispuse în temeiul Decretul nr. 92/1950 și al Legii nr. 119/1948 (acte normative menționate expres în textul normei), ci și preluările efectuate prin alte acte normative de naționalizare (cum este cazul Decretului nr. 302/1948).

Înalta Curte mai costată că recurentul pârât a invocat formal motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât din dezvoltarea motivelor de recurs nu reiese care ar fi actul juridic dedus judecății, căruia instanța i-ar fi schimbat natura sau înțelesul. în lipsa unor critici care să se încadreze în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., înalta Curte este în imposibilitate de a cenzura decizia instanței de apel din această perspectivă. Față de considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., ambele recursuri au fost respinse, ca nefondate.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E