ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 683/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 683/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1258 din 13

octombrie 2008, Tribunalul Galați, secția civilă, a admis cererea formulată de

reclamanții V.E.N., V.D. și B.O., în contradictoriu cu pârâtul Spitalul

Orășenesc Tg. Bujor, în baza Legii nr. 10/2011. În consecință, a dispus

anularea dispoziției nr. 1018/2008 emisă de pârâtă și a dispus, totodată,

restituirea în natură a imobilului format din construcție - fostul dispensar

uman și teren aferent în suprafață de 1.800 m.p.

S-au respins ca

nefondate excepțiile invocate de către pârâtă.

Prin decizia civilă nr.

122/ A din 26 aprilie 2010 a Curții de Apel Galați, secția civilă, apelul

formulat de pârât a fost admis, sentința apelată a fost schimbată în tot și pe

fond, s-a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților V.E.N.

și B.O., iar contestația formulată de reclamantul V.D. a fost respinsă ca

neîntemeiată.

Instanța de apel,

constatând neconcordanțe atât în ceea ce privește numele persoanelor ce au

înțeles să notifice unitatea deținătoare și persoanele ce au contestat

dispoziția nr. 1018 din 28 mai 2008, precum și cu privire la caracteristicile

imobilului revendicat, a pus în discuția părților excepția lipsei calității

procesuale active a celor trei reclamanți și a solicitat întreaga documentație

ce a stat la baza emiterii dispoziției contestate.

Verificând această

documentație, s-a constatat că notificarea înaintată prin Biroul Executorului

Judecătoresc M.C. a fost formulată de către Manoliu Ionel și V.D. și poartă

doar semnătura celui dintâi.

Față de acest aspect,

instanța de apel a apreciat că se impune admiterea excepției lipsei calității

procesuale active a reclamanților V.E.N. și B.O., neexistând identitate între

persoana reclamanților și titularul dreptului afirmat.

Cum pârâta a

confirmat că și V.D. (deși prenumele acestuia apare doar la rubrica celor ce au

depus actele justificative) a formulat cerere de restituire, curtea de apel,

prin încheierea din 05 octombrie 2009 a respins excepția lipsei calității

procesuale active pentru reclamantul V.D.

Referitor la

reclamanții V.E.N. și B.O., s-a constatat că în mod greșit a reținut prima

instanță calitatea lor procesuală activă, făcând o interpretare eronată a

dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001; instanța de fond a

ignorat faptul că cei doi succesibili nu au formulat cerere de restituire

pentru a fi astfel repuși în drept în termenul de acceptare a succesiunii

pentru bunul ce face obiectul Legii nr. 10/2001.

În apel, s-a dispus

efectuarea unei expertize tehnice de specialitate având ca obiective identificarea

suprafeței de teren revendicate, în funcție de actele justificative existente,

respectiv sentința civilă nr. 39 din 05 martie 1954 și stabilirea cu

certitudine a suprapunerii acestui teren cu cel pe care este construit Spitalul

Orășenesc Tg. Bujor.

Față de concluziile

acestui raport de expertiză, necontestat de niciuna din părți, instanța de apel

a constatat că se impune admiterea apelului și schimbarea în tot a hotărârii

atacate, în sensul respingerii contestației ca nefondate, reclamantul V.D.

nereușind să dovedească dreptul de proprietate asupra imobilului, teren și

construcție.

În acest sens, expert

B.E. a concluzionat că suprafața de teren de 1800 m.p. la care se face referire

în procesul verbal din 18 decembrie 1953 și sentința civilă nr. 39 din 05

martie 1954, nu se identifică cu terenul aferent clădirii fostului dispensar;

suprafața de 1800 m.p. este situată peste drum de imobilul revendicat.

Cum din conținutul

sentinței civile nr. 39 din 05 martie 1954 a Tribunalului Popular Raional Tg.

Bujor nu rezultă că s-a dispus trecerea în proprietatea statului și a vreunei

construcții, ci doar a suprafeței de 1800 m.p. teren arabil, iar megieșii

indicați în această sentință nu coincid cu cei stabiliți prin raportul de

expertiză tehnică efectuat în cauză, curtea de apel a reținut că reclamantul V.D.

nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat, astfel

că, prima instanță a interpretat greșit probele și a aplicat greșit

dispozițiile legii speciale, Legea nr. 10/2001.

Prin decizia civilă nr.

3558 din 15 aprilie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a admis

recursul declarat de reclamant, a fost casată decizia și trimisă cauza spre

rejudecare la aceeași instanță, din următoarele considerente:

Obiectul cauzei de

față îl constituie contestația formulată de recurent ( pentru ceilalți doi

reclamanți, admițându-se excepția lipsei calității procesuale active de

instanța de apel ), împotriva dispoziției nr. 1018 din 28 mai 2008 emisă de

Spitalul Orășenesc Tg. Bujor, jud. Galați prin care s-a respins notificarea ce

i-a fost înaintată de Primăria comunei Băneasa, jud. Galați, notificare prin

care s-a solicitat „restituirea în natură a imobilului din comuna Băneasa,

județul Galați”.

Unitatea deținătoare,

pârâtul cauzei, a respins solicitarea de restituire a imobilului apreciind că

sentința civilă nr. 39 din 05 martie 1954 a Tribunalului Popular al Raionului

Bujor și procesul verbal din 18 decembrie 1953 ce privește preluarea de către

stat a unui teren arabil de 1800 m.p. în baza Decretului nr. 111/1951, nu

corespunde caracteristicilor imobilului deținut de Spitalul Tg. Bujor; în

consecință, s-a constatat că reclamanții nu au dovedit dreptul de proprietate

asupra imobilului solicitat și s-a decis respingerea notificării.

Această concluzie

este și cea reținută de instanța de apel, pe baza celor relevate în conținutul

raportului de expertiză topo, prin care s-a stabilit în mod neechivoc că

imobilul solicitat prin notificare se află vis-a-vis de cel preluat de la

autoarea reclamantului prin sentința 39 din 05 martie 1954, terenul solicitat

are o suprafață aferentă de 2869 m.p., iar pe acesta se află o construcție

edificată în anul 1925 (fostul Dispensar Uman), în timp ce prin sentința

menționată a fost preluat de la autoarea reclamantului un teren arabil în

suprafață de 1800 m.p., deci, o proprietate distinctă.

În cauză

recurentul-reclamant nu a fost în măsură să producă dovada dreptului de

proprietate prin acte translative sau constitutive de drept real (de

proprietate) în patrimoniul autorilor săi, înțelegând încă de la prima instanță

(și chiar de la momentul, prematur însă, al formulării notificării când nu era

adoptată Legea 247/2005) să se prevaleze de dispozițiile art. 24 alin. (1) și (2)

din Legea nr. 10/2001 ce prevede, că în absența unor probe contrare, importante

facilități în materia dovedirii dreptului de proprietate, instituind anumite

prezumții relative cu privire la dovada dreptului însuși, a titularului

dreptului la data preluării ca și cu privire la întinderea dreptului de

proprietate; este rațiunea pentru care s-a invocat în dovedirea pretențiilor

formulate în baza Legii nr. 10/2001, sentința civilă nr. 39/1954 dată în baza

Decretului nr. 111/1951, hotărâre care însă privea un alt teren decât cel

solicitat prin notificarea adresată Spitalului Orășenesc Tg. Bujor.

În aceste condiții,

reiese că întregul demers probator al instanței de apel a privit un alt obiect

material al dreptului afirmat, anume terenul de 1800 m.p., teren arabil, ceea

ce se poate constata din observarea obiectivelor stabilite în sarcina

expertului topo; în acest fel, reiese că prin decizia recurată au fost

încălcate dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Or, într-o corectă

aplicare a dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, instanța de apel

trebuia să se raporteze la înscrisurile și celelalte mijloace de probă (dacă

era cazul) emise de autorități cu privire la imobilul în litigiu – teren și

construcție unde a funcționat Dispensarul Uman din 1985 în administrarea

Spitalului Orășenesc Tg. Bujor, după cum era în măsură să solicite și alte

relații autorităților pentru coroborarea probelor.

Astfel, la fila 40

dosar fond se află un extras din 24 septembrie 1991 eliberat de Arhivele

Naționale – Direcția Arhivele Naționale Istorice Centrale cu privire la

proprietățile și exploatațiile agricole ale populației din comuna Băneasa,

plasa Bujor, județul Covurlui, prin care se atestă că autoarea recurentului, V.M.C.,

a avut în proprietate un teren de 1296 m.p. cu destinația de curte, deci,

intravilan (curtea, prin ipoteză, fiind aferentă unei construcții).

În rejudecarea cauzei

după casare instanța a dispus, conform îndrumărilor instanței de casare,

completarea probatoriului pentru stabilirea întinderii dreptului de

proprietate, modalității de preluare a terenului și construcției și

amplasamentului acestora.

În acest sens, au

fost solicitate:

a). - relații de la

Primăria Băneasa privind proprietățile deținute de autoarea recurentului

potrivit evidențelor fiscale în perioada 1948 - 1955 și privind lista de

inventar a imobilului și protocolul de predare-primire către Spitalul Orășenesc

Târgu Bujor în anul 1985;

b). relații de la

Spitalul Orășenesc Târgu Bujor privind modalitatea de preluare a imobilului

Dispensar Comunal din Băneasa de la Primăria Băneasa în anul 1985;

c). relații privind

suprafețele de teren solicitate după autoarea V.C. în baza Legii nr. 18/1991.

În plus,

intimatul-recurent V.D. a depus la dosarul cauzei relațiile obținute în urma

demersurilor întreprinse de reclamant de la Serviciul Județean al Arhivelor

Naționale - Biroul Județean Ilfov, Direcția Impozite și Taxe a Orașului Târgu

Bujor, Primăria orașului Târgu Bujor, Comisia Județeană de Aplicare a Fondului

Funciar și Direcția de Sănătate Publică a Județului Galați, precum și

declarațiile autentificate ale martorilor R.A.A. și F.I. (filele 41-42

prezentul dosar).

De asemenea, conform

îndrumărilor obligatorii ale Î.C.C.J. s-a dispus efectuarea unui supliment la

raportul de expertiză topometrică, având ca obiectiv individualizarea, în

cadrul suprafeței de 2896 m.p. a terenului ce a aparținut autoarei reclamantului

de 1.296 m.p.

Prin decizia nr. 46/

A din 25 aprilie 2012, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a admis apelul

declarat de Spitalul Orășenesc Târgu Bujor, împotriva sentinței civile nr. 1258

din 13 octombrie 2008 pronunțată de Tribunalul Galați în Dosarul nr. 4676/121/2008.

A anulat sentința

civilă nr. 1258 din 13 octombrie 2008 a Tribunalului Galați și, în rejudecare:

A admis contestația

formulată de V.D.

A dispus anularea

Dispoziției 1018/2008 emisă de Spitalul Orășenesc Târgu Bujor și restituirea în

natură a imobilului compus din teren în suprafață de 2869 m.p. și construcțiile

C1 și C2, așa cum au fost identificate în raportul de expertiză întocmit de

expert B.E.

A respins contestația

formulată de V.E.N. și B.O. pentru lipsă calitate procesuală activă.

Curtea a reținut

următoarele:

Intimatul-apelant a

criticat soluția instanței de fond sub două aspecte:

- sub aspectul lipsei

calității procesuale active a reclamanților V.E.N. și B.O.;

- sub aspectul

greșitei admiteri a contestației și restituirii suprafeței de 1800 m.p., în

condițiile în care din materialul probator administrat rezultă că terenul

aferent dispensarului este de 2905 m.p. (1225 m.p. construcție și 1680 m.p.

teren arabil ce împrejmuiește construcția ). A considerat apelanta că nu s-a

dovedit preluarea construcției cu procesul-verbal din 1953 și sentința civilă nr.

39 din 05 martie 1954 a Tribunalului Popular - Raion Bujor.

Prin decizia civilă nr.

122/ A din 26 aprilie 2010 a Curții de Apel Galați s-a respins contestația în

contradictoriu cu V.E.N. și B.O. pentru lipsă calitate procesuală activă,

deoarece nu au formulat notificare. Cei doi contestatori nu au declarat recurs

împotriva acestei decizii, astfel încât, sub acest aspect, decizia civilă nr. 122/

A din 26 aprilie 2010 a rămas irevocabilă.

Deși nu rezultă

expres din dispozitivul deciziei civile nr. 3558 din 15 aprilie 2011 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, raportat la partea care a promovat recursul și la

dezlegările obligatorii ale acestei instanțe, este evident că este vorba de o

casare parțială, numai cu privire la situația contestatorului V.D.

Deși inițial, la

Tribunalul Galați, reclamanții erau într-o poziție de coparticipare procesuală

activă, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 48 alin. (2) C. proc. civ.

întrucât urmare a soluției din apel, interesele acestora nu mai erau comune,

iar Înalta Curte de Casație și Justiție nu a extins efectele favorabile ale

hotărârii și asupra celorlalți reclamanți.

Sub aspectul celui

de-al doilea motiv de apel, dezlegările Înaltei Curți de Casație și Justiție au

fost următoarele:

Suprafața de 1800

m.p., restituită de instanța de fond, preluată prin sentința civilă nr. 39/1954,

dată în baza Decretului-lege nr. 111/1951, este distinctă de terenul solicitat

prin notificarea adresată Spitalului Orășenesc Târgu Bujor. Prin urmare,

instanțele s-au pronunțat pe ceea ce nu s-a cerut, cu încălcarea dispozițiilor art.

129 alin. (6) C. proc. civ. și nu au soluționat fondul cauzei deduse judecății.

Având în vedere

dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., așa cum a fost modificat prin

Legea nr. 202/2010, în condițiile în care părțile nu au solicitat trimiterea

cauzei spre rejudecare la prima instanță, se impune să se anuleze hotărârea

atacată și să se evoce fondul cauzei, lămurind:

a). - întinderea

dreptului de proprietate,

b). - modalitatea de

preluare a terenului și construcției și

c). - amplasamentul

acestora.

a). Cu privire la

actele doveditoare ale dreptului de proprietate, dispozițiile art. 23 din Legea

nr. 10/2001 și art. 23.1 și 23.4 din Normele Metodologice de aplicare, prin

derogare de la dreptul comun, permit ca „în cazuri deosebite

”

să fie completată

proba cu acte, cu declarații notariale date de persoane în viață care atestă

anumite situații în legătură cu imobilul notificat.

În cauză sunt

aplicabile dispozițiile art. 23.4, având în vedere că în rejudecare nu au mai

putut fi procurate înscrisuri noi edificatoare, în ciuda demersurilor instanței

și reclamantului la instituțiile indicate de Înalta Curte de Casație și

Justiție.

Singurul act care

atestă întinderea dreptului de proprietate al autoarei V.C. în luna ianuarie

1948 și face referire și la existența curții este „Borderoul populației,

proprietăților și exploatațiilor agricole din comuna Băneasa” ( fila 40 dosar

fond ), din care rezultă că autoarea deținea 26 ha, 4296 m.p. în 4 parcele

astfel: 17,500 arabil, 2 ha vii, 2,5 ha păduri, 4 ha terenuri neproductive și

1296 m.p. Printr-un simplu calcul matematic se observă că scăzând din suprafața

totală de 26 ha și 4296 m.p., restul terenului se obține 4296 m.p. curți

(26,4296 ha - 17,500 ha - 2 ha - 2,5 ha - 4 ha = 4296 m.p.).

Prin urmare, rezultă

clar că este vorba de o eroare materială strecurată în acel borderou, în sensul

că suprafața curții era de 4296 m.p. și nu de 1296 m.p., cum s-a menționat din

greșeală.

Acest act se

coroborează cu declarația martorului P.A., viceprimar al comunei Băneasa ( care

a relatat că autoarea a deținut 4300 m.p. aferenți construcției din care, în

anul 1965, Primăria Băneasa a dat o vatră lui C.V., iar restul terenului este

împrejmuit și reprezintă curtea actuală a Dispensarului ) și cu concluziile

raportului de expertiză întocmit de expert topometrist B.E. (filele 32-36 și

81).

De asemenea, din

conținutul certificatului din 24 septembrie 1991, eliberat de Direcția Generală

a Arhivelor Statului – Filiala Galați rezultă că în Tabelul moșiilor de

chiaburi din comuna Băneasa în anul 1951, figurau V.M. cu 16,5 ha și C.V. cu

26,50 ha – în total 43 ha (fila 136 dosar fond).

În baza legilor

reparatorii : Legea nr. 18/1991, Legea nr. 247/2005 s-a emis titlul de

proprietate x pentru autorul V.M. pentru suprafața de 8 ha și 2000 m.p. și

Hotărârea 184 din 02 iunie 2006 a Comisiei Județene pentru suprafața de 33 ha

pentru ambii autori ( filele 49, 75-76 ).

În total, au obținut

în urma aplicării legilor fondului funciar 41,2000 ha. Acest calcul relevă pe

de o parte faptul că imobilul solicitat în baza Legii nr. 10/2001, compus din

construcție și teren aferent nu a făcut obiectul restituirii în baza Legii nr. 18/1991

și, pe de altă parte, faptul că autorii au deținut 43 ha, din care au recuperat

până în prezent 41,2000 m.p.

În concluzie, din

coroborarea probelor administrate (adeverințe eliberate de Arhivele Statului

certificând situația întinderii dreptului de proprietate din anii 1948 și

respectiv 1951, declarațiile notariale ale martorilor R.A.A. și F.I., depoziția

martorului P.A., precum și opinia expertului topometrist) ce își formează

convingerea că autoarea V.C. a deținut în intravilanul comunei Băneasa un

imobil compus din suprafața de 4296 m.p. și două construcții: casă de locuit și

anexă gospodărească.

Cu privire la

construcții nu mai există niciun act și nici nu s-au putut obține relații

suplimentare de la instituțiile indicate în decizia de îndrumare, dar așa cum a

reținut Înalta Curte de Casație și Justiție „curtea” menționată în extrasul din

24 septembrie 1991 este, prin ipoteză, aferentă unei construcții. Declarațiile

notariale ale martorilor, depoziția martorului P.A., concluziile raportului de

expertiză și pozițiile exprimate de Primăria Băneasa și Spitalul Orășenesc

Târgu Bujor probează aceste aspecte.

Astfel, din relațiile

furnizate de Primăria comunei Băneasa rezultă că imobilul (teren și construcție)

a fost deținut de această instituție până în anul 1985, când a trecut în

administrarea Spitalului Orășenesc Târgu Bujor funcționând acolo Dispensarul

Uman Băneasa.

Nici una dintre

aceste instituții nu afirmă faptul că aceste construcții au fost edificate de

ele, mai mult, în inventarul bunurilor ce aparțin domeniului public al comunei

Băneasa, dispensarul apare edificat în anul 1925, anterior preluării terenului

de la autoarea reclamantului.

În plus, cu privire

la același imobil reclamantul a formulat o cerere în baza Legii nr. 112/1995

respinsă cu motivarea că nu s-a făcut dovada trecerii imobilului cu titlu, în

proprietatea statului. Însă, în referatul din 08 august 1996 se reține că

urmare verificărilor efectuate a rezultat că imobilul a fost proprietatea

autorului reclamantului (fila 81 - dosarul inițial de apel).

Prin urmare, s-a

dovedit dreptul de proprietate al autoarei pentru construcție și terenul

aferent, în modalitatea admisă de art. 23 din Legea nr. 10/2001 și pct. 23.4

din Normele Metodologice de aplicare, derogatorii de la exigențele impuse de

dreptul comun în materia probațiunii dreptului de proprietate.

2). Cu privire la

modalitatea de preluare, având în vedere că în ciuda demersurilor întreprinse

la instituțiile abilitate (filele 31-33 dosar Î.C.C.J., fila 65 dosar apel) nu

s-au obținut relațiile solicitate, conform îndrumărilor deciziei de casare,

urmează să facă aplicarea dispozițiilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 și

să se rețină că imobilul este preluat fără temei legal. În plus, dacă exista

vreun act de preluare, Primăria Băneasa sau apelanta ar fi trebuit să-l depună

la dosar.

Cert este că atât în

anul 1948, conform „Borderoului populației, proprietăților și exploatațiilor

agricole din comuna Băneasa”, cât și în anul 1951 conform „Tabelului nominal cu

chiaburii din această comună”, autoarea reclamantului figura cu suprafața

totală de 26,50 ha, în care se includea și suprafața curții de 4296 m.p. și că nu

există niciun act de preluare, situație în care sunt incidente dispozițiile art.

2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 (fila 136 dosar apel, fila 40 dosar fond).

c). Cu privire la

amplasamentul imobilului, acesta a fost stabilit prin expertiza topometrică

întocmită de doamna B.E., care a identificat suprafața de 2869 m.p. teren măsurat,

iar conform lucrării de cadastru a comunei Băneasa, P142 are suprafața de 2905.

Diferența dintre suprafața deținută de autoare de 4296 m.p. și cea efectiv

găsită pe teren de 2869 m.p. se explică prin faptul că, în anul 1965, o parte

din teren a fost dat ca vatră de casă lui C.V. Reclamantul, prezent în

instanță, a solicitat să i se restituie terenul în configurația actuală,

neavând nicio pretenție cu privire la terenul atribuit vecinului.

Pe acest teren au

fost identificate cele două construcții cu au aparținut autorului - construcția

C1, în care a funcționat dispensarul și construcția C2, clădirea fostului cazan

de țuică, acesta din urmă fiind menționat și în certificatul din 24 septembrie

1991 (fila 136 dosar apel).

Cu privire la

situația actuală a imobilului,din relațiile furnizate de Spitalul Orășenesc

Târgu Bujor și Consiliul Local al comunei Băneasa rezultă că imobilul s-a

regăsit în inventarul spitalului din anul 1985, până în luna iunie 2003, când

dispensarul a fost mutat într-o clădire nouă, proprietatea publică a comunei

(filele 26, 27, 28 dosar apel).

În aceste condiții,

nu sunt aplicabile dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 privind

menținerea afectațiunii speciale pe o perioadă între 3 ani și 15 ani pentru

imobilele necesare exclusiv și nemijlocit activităților de interes public.

Singura problemă de

drept care ar rămâne în discuție ar fi neagravarea situației apelantei în

propria cale de atac.

Raportat însă la

critica invocată de aceasta privind lipsa de identitate între suprafața de 1800

m.p. și terenul aferent dispensarului și la dezlegările Înaltei Curți de

Casație și Justiție privind nepronunțarea pe obiectul cauzei, prezenta soluție

nu încalcă principiul consacrat de dispozițiile art. 296 teza II C. proc. civ.,

în condițiile în care soluția inițială a instanței a fost de restituire a

dispensarului și a terenului situat peste stradă, compus din 1800 m.p.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs

pârâtul Spitalul Orășenesc Târgu Bujor, invocând

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, după ce s-a făcut o expunere a procedurilor administrative

și judiciare urmate în prezenta cauză, și a probelor administrate în cursul

judecății s-a susținut că instanța a făcut o apreciere eronată a materialului

probator administrat, reținând în mod greșit că în cauză s-a făcut dovada

proprietății asupra imobilului notificat (teren și construcții), a identității

dintre terenul deținut de autoarea reclamantului și cel pe care este edificat

Dispensarul uman.

Chiar dacă s-ar

admite concluzia potrivit căreia autoarea V.C. a avut în proprietate o

suprafață de 4296 m.p., având în vedere greșelile din Borderoul populației și

proprietăților din anul 1948, în mod greșit instanța a stabilit amplasamentul

acestei suprafețe ca fiind identic cu terenul pe care se află edificat

Dispensarul uman.

Recursul nu este

fondat pentru următoarele considerente:

În drept, potrivit art.

304 C. proc. civ., se poate cere modificarea unei hotărâri când hotărârea

pronunțata este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii.

Pentru a fi incident

acest motiv de recurs se cere ca prin hotărârea recurată să se fi produs

încălcarea expresă și reală a legii, anume soluția pronunțată să nu fie cu

putință, în raport de fapte, astfel cum acestea au fost stabilite de

judecătorii fondului.

În analiza acestui

motiv, instanța de recurs nu poate verifica dacă instanțele de fond au făcut o

apreciere eronată a probatoriului, adică dacă s-a comis o gravă greșeală de

fapt, știut fiind că o astfel de, verificare era permisă prin dispozițiile art.

304 pct. 11 C. proc. civ., care însă au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.

În speță, sub motivul

încălcării dispozițiilor din Legea nr. 10/2001, se constată că pârâta solicită,

în principal, o reevaluare a probatoriului administrat cu consecința reținerii

că în cauză nu s-a făcut dovada proprietății asupra imobilului notificat,

amplasamentul terenului deținut de autoarea V.C. în suprafață de 4296 m.p.

fiind determinat în mod greșit, ceea ce nu este permis instanței de recurs.

În raport de obiectul

dedus judecății, de limitele învestirii instanței de apel prin decizia de

casare, de problemele de drept deja rezolvate și de îndrumările obligatorii ale

instanței de recurs, în mod legal și fondat instanța a apreciat raportat la

dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 și art. 23.1 și art. 23.4 din

Normele metodologice, că în cauză s-a făcut dovada proprietății asupra

imobilului, amplasamentul acestuia fiind determinat prin raportul de expertiză.

Recurenta nu a

dezvoltat argumente pertinente în susținerea greșitei aplicări a dispozițiilor legale

mai sus menționate, toate argumentele vizând în fapt greșita apreciere a

probatoriului administrat cu consecința greșitei rețineri a situației de fapt.

Se constată că pârâta

a invocat în mod formal dispozițiile art. 304 oct.7 C. proc. civ., întrucât

motivele de recurs așa cum au fost dezvoltate nu se subsumează acestui motiv de

recurs.

Având în vedere

aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., a

se respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Spitalul Orășenesc Târgu Bujor împotriva

deciziei nr. 46/ A din 25 aprilie 2012 a Curții de Apel Galați, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 februarie 2013.