ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6974/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6974/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Brașov, reclamanții D.A. și D.V., în contradictoriu cu pârâții

municipiul Codlea, prin Primar, în calitate de reprezentant al Statului Român,

Prefectura Județului Brașov prin Prefect, S.V., N.G. și N.A., au solicitat

instanței ca, prin sentința ce va pronunța, să constate că imobilul în

suprafață de 681,60 mp și construcția edificată pe acesta, înscrise în CF 9896

Brașov nr. top 2360/2 și 2361, a fost trecut abuziv în proprietatea Statului

prin Decretul 223/1974, să dispună pârâtului municipiul Codlea prin Primar să

restituie în deplină proprietate și liniștită posesie acest imobil, să constate

nulitatea absolută a Ordinului prefectului nr. 12/1998 prin care s-a constituit

drept de proprietate pentru terenul ce nu intră sub incidența Legii nr.

112/1995, nefiind aferent construcției, să dispună rectificarea Cărții funciare

urmare a anulării Ordinului prefectului nr. 12/1998, iar, în subsidiar, dacă se

va constata că imobilul nu poate fi restituit în natură, să fie obligat pârâtul

municipiul Codlea la plata despăgubirilor bănești ce reprezintă valoarea

bunurilor preluate abuziv, cu cheltuieli de judecată.

Instanța, prin

Încheierea din 01.03.2010, a dispus disjungerea capetelor de cerere vizând

constatarea nulității Ordinului prefectului nr. 12/1998 și rectificarea Cărții

funciare, urmare a acestei anulări, în favoarea Judecătoriei Brașov, Tribunalul

rămânând învestit cu soluționarea capetelor de cerere privind: constatarea

preluării abuzive a imobilului, obligarea pârâtului municipiul Codlea prin

Primar la restituirea în proprietate a bunului imobil sau la plata

despăgubirilor, dacă se va constata că nu poate fi restituit în natură.

Prin Sentința civilă

nr. 92/2010, Tribunalul Brașov a admis excepția lipsei calității de

reprezentant a municipiului Codlea pentru Statul Român. A anulat cererea

formulată de reclamanții D.A. și D.V., în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român prin municipiul Codlea, a respins cererea de chemare în judecată

formulată de aceiași reclamanți în contradictoriu cu pârâții municipiul Codlea

prin primar, N.G., N.A. și S.V., a obligat reclamanții la plata sumei de 1.000

RON cheltuieli de judecată către pârâții N.G. și N.A.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a constatat următoarele:

În temeiul art. 137

C. proc. civ., instanța a admis excepția lipsei calității de reprezentant a

municipiului Codlea pentru Statul Român, cu consecința anulării cererii față de

Statul Român pentru lipsa calității de reprezentant al acestuia în persoana

orașului Codlea, în temeiul art. 25 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954. S-a

considerat că cererea reclamanților față de stat vizează titlul acestuia de

preluare a imobilului, reprezentarea sa neputând avea loc decât prin Ministerul

Finanțelor Publice, aspect ce rezultă și din dispozițiile art. 12 alin. (5) din

Legea nr. 213/1998.

Analizând pe fond

cererea reclamanților, instanța a reținut că cererea de restituire în

proprietate a imobilului de către municipiul Codlea a fost întemeiată pe art.

480 - 481 C. civ., fără a rezulta din probe că acesta este actualul deținător

neproprietar al imobilului sau că dreptul de proprietate actual aparține

reclamanților.

Dreptul comun al

revendicării, fondat pe dispozițiile art. 480 - 481 C. civ., a fost înlocuit cu

Legea nr. 10/2001, ce cuprinde norme speciale de drept substanțial și o procedură

administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanței.

Legea nouă, deși

suprimă practic acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de

preluare la care se referă, nu diminuează accesul la justiție, subordonând

controlului judecătoresc sistemul reparator stabilit prin norme de procedură

speciale.

Reclamanții nu au

făcut dovada unui titlu valid care să poată fi opus cu succes celui al

pârâților N.G., N.A. și S.V., potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 1/2001

care prevede că "Decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a

restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei

îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și

constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea

formalităților de publicitate imobiliară".

Pe de altă parte,

chiar dacă s-ar admite posibilitatea exercitării acțiunii în revendicare în

raport cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului în materia dreptului de

proprietate, această acțiune este guvernată de regula unanimității, din

conținutul anexei Ordinului prefectului nr. 12/1998 rezultând că imobilul teren

solicitat de reclamanți se află în coproprietate, fără ca aceștia din urmă să

cheme în judecată pe toți coproprietarii, condiție esențială într-o revendicare

a unei proprietăți deținută pe cote-părți.

Reclamanții nu pot

solicita direct în instanță acordarea de despăgubiri, ci numai pe calea

contestației formulate împotriva dispoziției motivate, emise ca urmare a

notificării de către aceștia a unității deținătoare, în condițiile art. 26

alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Pârâtul municipiul

Codlea poate doar propune acordarea de despăgubiri, în calitate de entitate

învestită cu soluționarea unei notificări și nu poate fi obligat direct la

plata acestora, astfel cum solicită reclamanții.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții D.A. și D.V., criticând-o pentru motive

de nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia civilă

nr. 134/Ap din 14 octombrie 2010, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări

sociale, a respins apelul.

Pentru a dispune

astfel, instanța de apel a reținut că hotărârea de fond este corectă față de

dispozițiile privitoare la participarea orașului Codlea ca pârât în cauză și ca

reprezentant al Statului Român, acesta din urmă având și el calitate de pârât

în cauză.

Pe fondul cauzei, a

motivat că examinarea valabilității titlului statului era permisă în contextul

Legii nr. 213/1998, deoarece potrivit art. 6 alin. (2) din lege, bunurile

preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea

consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii

acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Or, în materia

imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, a fost adoptată legea specială de reparație, anume Legea nr. 10/2001, act

normativ care, din perspectiva art. 2 lit. h) sau lit. i), permitea și el

evaluarea titlului statului pentru cazul în care atare analiză era utilă pentru

soluționarea notificării, dată fiind împrejurarea că, în anumite ipoteze, legea

specială reglementează soluții diferite după cum imobilul a fost preluat cu sau

fără titlu valabil.

Procedurile reglementate

de acest act normativ reparatoriu impuneau apelanților-reclamanți să se

conformeze conduitei prescrise de lege, respectiv să adreseze notificarea

unității deținătoare în termenul și condițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, republicată.

Sancțiunea pentru

omisiunea de a formula notificare, potrivit art. 22 alin. (5) din lege, este

"pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în

natură sau prin echivalent".

De vreme ce apelanții

nu mai pot obține măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, este

lipsită de orice finalitate evaluarea titlului statului potrivit criteriilor

reglementate de dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, anume

verificarea conformității lui cu Constituția în vigoare la momentul preluării,

respectiv, Constituția din 1965, cu tratatele internaționale la care România

era parte (Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu referire la art. 17)

ori a legilor în vigoare la data preluării imobilului de către stat.

Având în vedere cele

statuate prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite, analiza cererii de față nu

poate opera pe calea dreptului comun, deoarece potrivit principiului

"specialia generalibus derogant", concursul dintre legea generală și

legea specială se rezolvă în favoarea celei din urmă.

În cazul în care se

constată neconcordanță între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, dispozițiile Convenției au prioritate; această prioritate

poate fi acordată în măsura în care nu se aduce atingere altui drept de

proprietate sau securității raporturilor juridice, s-a mai stabilit prin

aceeași decizie în interesul legii.

În jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, în mod constant se reține că un reclamant

nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din primul Protocol, decât în măsura în

care hotărârile constatate de acesta se raportau la "bunurile" sale

în sensul acestei prevederi.

Noțiunea de

"bunuri" (autonomă, în sensul jurisprudenței citate) poate cuprinde

atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe,

în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță

legitimă" de a obține folosința efectivă a unui drept de proprietate.

În schimb, speranța

de a i se recunoaște un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă

nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerat ca

"bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

În speță, reclamanții

au introdus în fața instanțelor o acțiune în revendicare îndreptată împotriva

statului. Ei au contestat valabilitatea privării de proprietate înfăptuite de

către autorități în 1987, argumentând în principal prin faptul că măsura

contravenea Constituției, Declarației Universale a Drepturilor Omului și

legilor în vigoare la data preluării.

Or, în astfel de

cazuri, când pretinsa privare de "bun" a avut loc înainte de

ratificarea Convenției Europene de către România prin Legea nr. 30/1994 și

intrarea în vigoare a Convenției la 20 iunie 1994, o solicitare de constatare a

încălcării nu este comparabilă "ratione temporis" să se pronunțe cu

privire la circumstanțele exproprierii sau la efectele continue produse de

aceasta până în prezent.

Acțiunea în

revendicare formulată de reclamanți, ca acțiune reală imobiliară petitorie prin

care se tinde la stabilirea titularului real al dreptului de proprietate, în

mod legal a fost respinsă de instanțele de fond, întrucât reclamanții nu sunt

titularii unui "bun" ori ai unei valori patrimoniale, inclusiv

creanțe, în baza cărora să poată pretinde că are cel puțin o "speranță

legitimă" de a obține folosința efectivă a dreptului de proprietate, în

sensul jurisprudenței Curții Europene.

Această premisă a

admiterii cererii în revendicare nu este îndeplinită din culpa reclamanților

care au fost în pasivitate, inclusiv în raport de Legea nr. 10/2001 a cărei

ineficiență nu sunt în măsură să o invoce, raportându-se la raționamentul

Curții Europene din cauza Faimblat.

Prin urmare, este

neîntemeiată și cererea apelanților de acordare de despăgubiri pe calea

dreptului comun, nefiind posibilă convertirea în despăgubiri a acțiunii în

revendicare, așa cum se solicită.

Împotriva deciziei

menționate mai sus au declarat recurs, în termen legal, reclamanții-apelanți

D.A. și D.V., pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, recurenții-reclamanți au arătat că instanța de apel a

interpretat și aplicat greșit prevederile art. 22 alin. (5) din Legea nr.

10/2001, extinzându-le și la situații ce nu intră sub imperiul acestei legi.

Legea nr. 10/2001 nu

poate interzice accesul la justiție și solicitarea pe cale judecătorească, pe

calea dreptului comun a respectării dreptului de proprietate.

Instanța a apreciat

greșit și prevederile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, principiul la care face referire instanța supremă aplicându-se atunci

când partea a ales o cale și când i se poate aplica legea specială.

Ar însemna să se

încalce principiul apărării dreptului de proprietate, astfel că, pentru

persoanele care nu au solicitat restituirea bunurilor lor pe cale

administrativă, aceștia să nu mai aibă posibilitatea să solicite respectarea

drepturilor lor, în timp ce pentru persoanele care au pierdut proprietățile

prin hotărâri definitive și irevocabile prin comparație de titluri, acestea să

poată fi despăgubite prin procedură judecătorească, iar statul să beneficieze

de o îmbogățire fără justă cauză, ceea ce înseamnă o altă încălcare a

principiilor de drept și anume a principiului egalității tuturor în fața legii

și a egalității de șanse în fața legii.

Art. 1 din Protocol

nu condiționează respectarea dreptului de proprietate de vechimea dreptului sau

de timpul în care nu a fost folosit, atât timp cât bunul a fost preluat prin

samavolnicie, cât și de dispozițiile legilor române, respectiv Constituția și

prevederile Codului civil privitoare la prescripție.

Instanța nu s-a

aplecat asupra celorlalte motive de apel, nepronunțându-se asupra motivului

care privește calitatea procesuală a statului prin municipiul Codlea și care,

privind o excepție, era primordial a fi soluționat, și nici asupra motivului

privind nerespectarea art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr.

554/2004, ceea ce înseamnă o nemotivare a deciziei atacate, motiv ce se

încadrează în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul

este nefondat.

În ceea ce privește

critica referitoare la greșita aplicare a prevederilor art. 22 alin. (5) al

Legii nr. 10/2001 a cărui extindere ar fi determinat împiedicarea accesului la

justiție, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare

a legii, deoarece reclamanții nu au uzat de procedura administrativă instituită

de legea specială în materia obținerii de măsuri reparatorii pentru imobilele

preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar formularea

unei acțiuni în revendicare pe calea dreptului comun, în raport de calitatea

pârâților din proces, persoane fizice și juridice, după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparație, nu este inadmisibilă, dar

este supusă criteriilor de preferabilitate prevăzute în legea specială, criterii

care trebuie analizate și din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului.

De altfel, ambele

instanțe de fond au considerat acțiunea în revendicare admisibilă, din moment

ce au trecut la compararea titlurilor de proprietate și au acordat preferință

titlului pârâților.

Raportul dintre legea

specială și cea generală este reglementat de principiul de drept potrivit cu

care "specialia generalibus derogant, generalia specialibus non

derogant".

Prin urmare, legea

specială derogă de la cea generală, motiv pentru care se aplică cu prioritate,

iar, odată intrată în vigoare, instanțele au obligația de a o aplica,

indiferent de temeiul juridic indicat de părți, deoarece acestea nu pot alege

legea incidentă în cauză, această posibilitate nefiind un atribut derivat din

principiul disponibilității, temeiul de drept al acțiunii fiind dat de norme de

drept imperative asupra cărora părților nu le este permis să negocieze.

Astfel, instanțele de

fond au făcut o corectă aplicare a principiului de drept menționat,

"specialia generalibus derogant", aplicând criteriile de preferință

pe care le prevede legea internă, acordând prioritate legii speciale, respectiv

criteriilor de preferabilitate în compararea titlurilor care se regăsesc în

art. 18 lit. c) și art. 20 alin. (2) ale Legii nr. 10/2001.

Dacă legea specială

nu ar fi prevăzut că fostului proprietar i se vor acorda numai măsurile

reparatorii prin echivalent menționate în cuprinsul său, în ipoteza în care

imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, puteau fi

aplicate exclusiv criteriile de preferabilitate menționate de dreptul comun,

reprezentat de art. 480 C. civ., invocate de reclamanți.

Faptul că prin legea

specială, în art. 18 lit. c), s-a stabilit ca, atunci când bunul a fost vândut cu

respectarea Legii nr. 112/1995, fostul proprietar să nu mai poată beneficia de

restituirea în natură a acestuia, constituie un criteriu de preferabilitate

instituit de legea specială în favoarea chiriașului-cumpărător, care se află în

posesia imobilului, în considerarea necesității menținerii stabilității

circuitului civil.

Reclamantele aveau

posibilitatea să conteste, în termenul legal, valabilitatea contractului de

vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cât și buna-credință

a cumpărătorului, însă nu au făcut-o, motiv pentru care nu mai pot pune în

discuție aceste aspecte pe calea acțiunii în revendicare.

Aplicând principiul

derogării legii speciale de la legea generală și constatând că legea specială

se aplică cu prioritate, instanța de apel a înlăturat în mod corect prevederile

art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materie de revendicare,

motiv pentru care apar ca nefondate criticile privind nelegalitatea înlăturării

de către instanță a regulilor de drept comun din materia comparării titlurilor.

Sub aspectul

interpretării greșite a deciziei pronunțate în recurs în interesul Legii nr.

33/2008, în sensul că se creează, de către instanța de apel, o discriminare

între proprietarii care nu își mai pot valorifica drepturile pentru că nu au

urmat procedura Legii nr. 10/2001 și cei care au fost evinși și cărora li se

recunoaște dreptul de a primi despăgubiri, Înalta Curte observă că aceste

critici nu sunt fondate.

Aceasta deoarece

legea internă prevede posibilitatea tuturor foștilor proprietari, ale căror

bunuri au fost preluate de statul comunist, să își apere dreptul de

proprietate, fie pe calea legii speciale, Legea nr. 10/2001, fie pe calea

acțiunii în revendicare, care nu este considerată de plano inadmisibilă, astfel

cum a decis Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite prin Decizia în

interesul legii nr. 33/2008.

În același timp,

legea specială acordă despăgubiri chiriașilor-cumpărători care au fost evinși

prin admiterea acțiunii în revendicare formulată de foștii proprietari. Aceste

despăgubiri pot consta în restituirea prețului actualizat sau a prețului de

piață a imobilului, după distincțiile pe care tot legea specială le

reglementează.

Cele două situații

invocate de către recurenți, referitoare la posibilitatea obținerii de

despăgubiri pentru imobilele care intră în domeniul de aplicare al Legii nr.

10/2001, respectiv a fostului proprietar care nu a uzat de procedura Legii nr.

10/2001 și cea a chiriașului-cumpărător evins, nu constituie situații identice,

prin urmare nu poate fi reținută existența unei încălcări a principiului

egalității în fața legii. Astfel, fostul proprietar este sancționat pentru

nerespectare unui termen de decădere, în timp ce chiriașul-cumpărător este

despăgubit în caz de evicțiune, desigur, dacă a exercitat în termenul de

prescripție acțiunea pentru obținerea acestei despăgubiri.

Deși este adevărat că

art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu

condiționează protecția bunului de vechimea dreptului de proprietate sau de

neuz în situația bunurilor preluate de stat în mod abuziv în perioada

comunistă, din perspectiva analizei incidenței în cauză a jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte consideră necesar a preciza că

acțiunea în revendicare poate avea câștig de cauză, în ceea ce îi privește pe

reclamanți, numai în ipoteza în care aceștia se pot prevala de un bun actual.

Sub aspectul

existenței unui "bun actual" în patrimoniul reclamanților, derivând

din recunoașterea legislativă a preluării abuzive a imobilului, care ar permite

admiterea acțiunii în revendicare și acordarea preferinței dreptului lor în

acțiunea în revendicare, prin aplicarea directă a prevederilor Convenției,

Înalta Curte are în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

exprimată de curând prin hotărârea pilot Atanasiu, Poenaru și Solon contra

României din 12 octombrie 2010.

În considerentele

acestei hotărâri s-a pornit de la recunoașterea faptului că simpla constatare a

nevalabilității titlului statului printr-o hotărâre judecătorească definitivă

și irevocabilă, chiar dacă nu a fost menționată în dispozitivul unei hotărâri

judecătorești irevocabile, fiind cuprinsă doar în considerente (cu atât mai

mult atunci când este menționată în dispozitiv), echivalează cu existența unei

"valori patrimoniale" (în sensul autonom al sistemului convențional)

și este determinantă pentru recunoașterea indirectă și cu efect retroactiv a

dreptului de proprietate al reclamantului, ceea ce atrage aplicabilitatea art.

1 din Protocolul nr. 1 (Cauzele Străin, Păduraru și Porțeanu și, ulterior,

afirmată explicit în Cauza Czaran și Grofcsik contra României, hotărâre din 2

iunie 2009).

Ulterior, Curtea a

apreciat însă că transformarea într-o "valoare patrimonială", în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a "interesului patrimonial" ce

rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată

de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul

procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac

prevăzute de aceste legi.

În cauza pilot

menționată, s-a constatat că nicio instanță sau autoritate administrativă

internă nu le-a recunoscut doamnelor A. și P. în mod definitiv un drept de a li

se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de acestea, deși toate

constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un

titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament (parag. 142 - 143).

S-a mai reținut că

"simpla constatare judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu

atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, totuși ea dă

dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanțelor interne ce au

dobândit autoritate de lucru judecat, reiese că cerințele legale impuse pentru

a beneficia de măsurile de reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului

și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar, erau întrunite, chiar

dacă Primăria nu a emis o decizie administrativă în sensul celor dispuse de

instanță (parag. 145, 146)".

Din analiza

raționamentului Curții Europene reiese că recurenților nu le este recunoscut

dreptul la restituirea în natură a bunului, chiar în situația în care,

considerându-se că dețin o "valoare patrimonială", s-ar aplica în

prezenta cauză direct prevederile Convenției, prin înlăturarea prevederilor

dreptului intern. Aceasta deoarece recurenții nu dețin o dispoziție sau o

hotărâre prin care, în mod definitiv, să fi obținut dreptul de a li se restitui

apartamentul în litigiu, ceea ce ar transforma o "valoare

patrimonială" într-un "bun actual", ambele constituind

accepțiuni ale noțiunii de "bun" care antrenează garanțiile art. 1

din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Înalta Curte observă

că, pentru prima oară, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, deși nu

stabilește criterii de preferabilitate în raport de care să fie soluționată

acțiunea în revendicare, afirmă explicit condiția ca persoanele de la care

imobilul a fost preluat abuziv să fi obținut în dreptul intern o hotărâre prin

care să se fi dispus restituirea în natură a bunului în favoarea lor, hotărâre

care să le consfințească posesia unui "bun actual" și pe care să o

opună titlului de proprietate invocat de proprietarul posesor. Adăugând această

condiție, numai constatarea nevalabilității titlului statului, printr-o

hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, nu mai este suficientă

fostului proprietar pentru a justifica îndreptățirea la restituirea în natură a

bunului în cadrul unei acțiuni în revendicare, în calitate de deținător al unei

"valori patrimoniale".

Analizând criticile

recurenților întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., privind

nemotivarea de către instanța de apel a criticilor vizând greșita admitere a

excepției lipsei calității procesuale pasive a municipiului Codlea, ca

reprezentant al Statului Român, cât și la încălcarea prevederilor art. 4 al

Legii nr. 554/2004, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate pentru

considerentele ce succed:

Instanța de apel a

reținut că Statul Român are calitate procesuală pasivă în cauză, acesta fiind

reprezentat de orașul Codlea, care are, la rândul său, calitate de pârât, în

nume propriu, pentru pretențiile care vizează revendicarea imobilului.

De altfel, motivul de

apel, referitor la soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a

orașului Codlea, este argumentat exclusiv prin aceea că, în acțiunile în

materie imobiliară, au calitate procesuală pasivă unitățile

administrativ-teritoriale locale, fără nicio altă dezvoltare. Acestui argument

i s-a răspuns prin considerentele deciziei din apel, care a considerat că

orașul Codlea are calitate procesuală pasivă, atât în nume propriu, cât și ca

reprezentant al Statului Român.

Sub aspectul

nemotivării apelului în raport de prevederile art. 4 al Legii nr. 554/2004

privind contenciosul administrativ, Înalta Curte constată că prima instanță de

fond a dispus disjungerea capetelor de cerere privind constatarea nulității

Ordinului prefectului nr. 12/1998 și rectificarea cărții funciare, astfel încât

aceste cereri, întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, nu mai fac

obiectul cauzei de față, deci nici al verificării de legalitate în căile de

atac, care se limitează la petitele cu care instanța a rămas învestită, conform

principiului "tantum devolutum quantum judicatum".

În consecință, nu se

poate reține o nemotivare a deciziei din apel nici sub acest aspect.

Pentru aceste

argumente, Înalta Curte apreciază că nu sunt incidente motivele de recurs

invocate și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi

respins ca nefondat.

Văzând dispozițiile

art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurenții-reclamanți D.A. și

D.V. la 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimații N.G. și

N.A., la solicitarea acestora, în conformitate cu chitanța doveditoare a plății

onorariului de avocat depusă la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E:

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții-apelanți D.A. și D.V. împotriva Deciziei nr.

134/Ap din 14 octombrie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Obligă pe

recurenții-reclamanți D.A. și D.V. la 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de

judecată, către intimații G. și A.N.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 7 octombrie 2011.

Procesat

de GGC - AZ