ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6974/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, reclamanții D.A. și D.V., în contradictoriu cu pârâții municipiul Codlea, prin Primar, în calitate de reprezentant al Statului Român, Prefectura Județului Brașov prin Prefect, S.V., N.G.

și N.A., au solicitat instanței ca, prin sentința ce va pronunța, să constate că imobilul în suprafață de 681,60 mp și construcția edificată pe acesta, înscrise în CF 9896 Brașov nr. top 2360/2 și 2361, a fost trecut abuziv în proprietatea Statului prin Decretul 223/1974, să dispună pârâtului municipiul Codlea prin Primar să restituie în deplină proprietate și liniștită posesie acest imobil, să constate nulitatea absolută a Ordinului prefectului nr. 12/1998 prin care s-a constituit drept de proprietate pentru terenul ce nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995, nefiind aferent construcției, să dispună rectificarea Cărții funciare urmare a anulării Ordinului prefectului nr. 12/1998, iar, în subsidiar, dacă se va constata că imobilul nu poate fi restituit în natură, să fie obligat pârâtul municipiul Codlea la plata despăgubirilor bănești ce reprezintă valoarea bunurilor preluate abuziv, cu cheltuieli de judecată.

Instanța, prin Încheierea din 01.03.2010, a dispus disjungerea capetelor de cerere vizând constatarea nulității Ordinului prefectului nr. 12/1998 și rectificarea Cărții funciare, urmare a acestei anulări, în favoarea Judecătoriei Brașov, Tribunalul rămânând învestit cu soluționarea capetelor de cerere privind: constatarea preluării abuzive a imobilului, obligarea pârâtului municipiul Codlea prin Primar la restituirea în proprietate a bunului imobil sau la plata despăgubirilor, dacă se va constata că nu poate fi restituit în natură. Prin Sentința civilă nr. 92/2010, Tribunalul Brașov a admis excepția lipsei calității de reprezentant a municipiului Codlea pentru Statul Român. A anulat cererea formulată de reclamanții D.A.

și D.V., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin municipiul Codlea, a respins cererea de chemare în judecată formulată de aceiași reclamanți în contradictoriu cu pârâții municipiul Codlea prin primar, N.G., N.A. și S.V., a obligat reclamanții la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată către pârâții N.G. și N.A. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a constatat următoarele: În temeiul art. 137 C. proc. civ., instanța a admis excepția lipsei calității de reprezentant a municipiului Codlea pentru Statul Român, cu consecința anulării cererii față de Statul Român pentru lipsa calității de reprezentant al acestuia în persoana orașului Codlea, în temeiul art. 25 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954.

S-a considerat că cererea reclamanților față de stat vizează titlul acestuia de preluare a imobilului, reprezentarea sa neputând avea loc decât prin Ministerul Finanțelor Publice, aspect ce rezultă și din dispozițiile art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998. Analizând pe fond cererea reclamanților, instanța a reținut că cererea de restituire în proprietate a imobilului de către municipiul Codlea a fost întemeiată pe art. 480 - 481 C. civ., fără a rezulta din probe că acesta este actualul deținător neproprietar al imobilului sau că dreptul de proprietate actual aparține reclamanților. Dreptul comun al revendicării, fondat pe dispozițiile art. 480 - 481 C. civ., a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001, ce cuprinde norme speciale de drept substanțial și o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanței.

Legea nouă, deși suprimă practic acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă, nu diminuează accesul la justiție, subordonând controlului judecătoresc sistemul reparator stabilit prin norme de procedură speciale. Reclamanții nu au făcut dovada unui titlu valid care să poată fi opus cu succes celui al pârâților N.G., N.A.

și S.V., potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 1/2001 care prevede că "Decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară". Pe de altă parte, chiar dacă s-ar admite posibilitatea exercitării acțiunii în revendicare în raport cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului în materia dreptului de proprietate, această acțiune este guvernată de regula unanimității, din conținutul anexei Ordinului prefectului nr. 12/1998 rezultând că imobilul teren solicitat de reclamanți se află în coproprietate, fără ca aceștia din urmă să cheme în judecată pe toți coproprietarii, condiție esențială într-o revendicare a unei proprietăți deținută pe cote-părți.

Reclamanții nu pot solicita direct în instanță acordarea de despăgubiri, ci numai pe calea contestației formulate împotriva dispoziției motivate, emise ca urmare a notificării de către aceștia a unității deținătoare, în condițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Pârâtul municipiul Codlea poate doar propune acordarea de despăgubiri, în calitate de entitate învestită cu soluționarea unei notificări și nu poate fi obligat direct la plata acestora, astfel cum solicită reclamanții. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții D.A. și D.V., criticând-o pentru motive de nelegalitate și netemeinicie. Prin Decizia civilă nr. 134/Ap din 14 octombrie 2010, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins apelul.

Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut că hotărârea de fond este corectă față de dispozițiile privitoare la participarea orașului Codlea ca pârât în cauză și ca reprezentant al Statului Român, acesta din urmă având și el calitate de pârât în cauză. Pe fondul cauzei, a motivat că examinarea valabilității titlului statului era permisă în contextul Legii nr. 213/1998, deoarece potrivit art. 6 alin. (2) din lege, bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Or, în materia imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, a fost adoptată legea specială de reparație, anume Legea nr. 10/2001, act normativ care, din perspectiva art. 2 lit. h) sau lit. i), permitea și el evaluarea titlului statului pentru cazul în care atare analiză era utilă pentru soluționarea notificării, dată fiind împrejurarea că, în anumite ipoteze, legea specială reglementează soluții diferite după cum imobilul a fost preluat cu sau fără titlu valabil. Procedurile reglementate de acest act normativ reparatoriu impuneau apelanților-reclamanți să se conformeze conduitei prescrise de lege, respectiv să adreseze notificarea unității deținătoare în termenul și condițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Sancțiunea pentru omisiunea de a formula notificare, potrivit art. 22 alin. (5) din lege, este "pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent". De vreme ce apelanții nu mai pot obține măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, este lipsită de orice finalitate evaluarea titlului statului potrivit criteriilor reglementate de dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, anume verificarea conformității lui cu Constituția în vigoare la momentul preluării, respectiv, Constituția din 1965, cu tratatele internaționale la care România era parte (Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu referire la art. 17) ori a legilor în vigoare la data preluării imobilului de către stat.

Având în vedere cele statuate prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite, analiza cererii de față nu poate opera pe calea dreptului comun, deoarece potrivit principiului "specialia generalibus derogant", concursul dintre legea generală și legea specială se rezolvă în favoarea celei din urmă. În cazul în care se constată neconcordanță între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispozițiile Convenției au prioritate; această prioritate poate fi acordată în măsura în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securității raporturilor juridice, s-a mai stabilit prin aceeași decizie în interesul legii.

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în mod constant se reține că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din primul Protocol, decât în măsura în care hotărârile constatate de acesta se raportau la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea de "bunuri" (autonomă, în sensul jurisprudenței citate) poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține folosința efectivă a unui drept de proprietate. În schimb, speranța de a i se recunoaște un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerat ca "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

În speță, reclamanții au introdus în fața instanțelor o acțiune în revendicare îndreptată împotriva statului. Ei au contestat valabilitatea privării de proprietate înfăptuite de către autorități în 1987, argumentând în principal prin faptul că măsura contravenea Constituției, Declarației Universale a Drepturilor Omului și legilor în vigoare la data preluării. Or, în astfel de cazuri, când pretinsa privare de "bun" a avut loc înainte de ratificarea Convenției Europene de către România prin Legea nr. 30/1994 și intrarea în vigoare a Convenției la 20 iunie 1994, o solicitare de constatare a încălcării nu este comparabilă "ratione temporis" să se pronunțe cu privire la circumstanțele exproprierii sau la efectele continue produse de aceasta până în prezent.

Acțiunea în revendicare formulată de reclamanți, ca acțiune reală imobiliară petitorie prin care se tinde la stabilirea titularului real al dreptului de proprietate, în mod legal a fost respinsă de instanțele de fond, întrucât reclamanții nu sunt titularii unui "bun" ori ai unei valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora să poată pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține folosința efectivă a dreptului de proprietate, în sensul jurisprudenței Curții Europene. Această premisă a admiterii cererii în revendicare nu este îndeplinită din culpa reclamanților care au fost în pasivitate, inclusiv în raport de Legea nr. 10/2001 a cărei ineficiență nu sunt în măsură să o invoce, raportându-se la raționamentul Curții Europene din cauza Faimblat.

Prin urmare, este neîntemeiată și cererea apelanților de acordare de despăgubiri pe calea dreptului comun, nefiind posibilă convertirea în despăgubiri a acțiunii în revendicare, așa cum se solicită. Împotriva deciziei menționate mai sus au declarat recurs, în termen legal, reclamanții-apelanți D.A. și D.V., pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții-reclamanți au arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, extinzându-le și la situații ce nu intră sub imperiul acestei legi. Legea nr. 10/2001 nu poate interzice accesul la justiție și solicitarea pe cale judecătorească, pe calea dreptului comun a respectării dreptului de proprietate.

Instanța a apreciat greșit și prevederile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, principiul la care face referire instanța supremă aplicându-se atunci când partea a ales o cale și când i se poate aplica legea specială. Ar însemna să se încalce principiul apărării dreptului de proprietate, astfel că, pentru persoanele care nu au solicitat restituirea bunurilor lor pe cale administrativă, aceștia să nu mai aibă posibilitatea să solicite respectarea drepturilor lor, în timp ce pentru persoanele care au pierdut proprietățile prin hotărâri definitive și irevocabile prin comparație de titluri, acestea să poată fi despăgubite prin procedură judecătorească, iar statul să beneficieze de o îmbogățire fără justă cauză, ceea ce înseamnă o altă încălcare a principiilor de drept și anume a principiului egalității tuturor în fața legii și a egalității de șanse în fața legii.

Art. 1 din Protocol nu condiționează respectarea dreptului de proprietate de vechimea dreptului sau de timpul în care nu a fost folosit, atât timp cât bunul a fost preluat prin samavolnicie, cât și de dispozițiile legilor române, respectiv Constituția și prevederile Codului civil privitoare la prescripție. Instanța nu s-a aplecat asupra celorlalte motive de apel, nepronunțându-se asupra motivului care privește calitatea procesuală a statului prin municipiul Codlea și care, privind o excepție, era primordial a fi soluționat, și nici asupra motivului privind nerespectarea art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, ceea ce înseamnă o nemotivare a deciziei atacate, motiv ce se încadrează în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

În ceea ce privește critica referitoare la greșita aplicare a prevederilor art. 22 alin. (5) al Legii nr. 10/2001 a cărui extindere ar fi determinat împiedicarea accesului la justiție, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, deoarece reclamanții nu au uzat de procedura administrativă instituită de legea specială în materia obținerii de măsuri reparatorii pentru imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar formularea unei acțiuni în revendicare pe calea dreptului comun, în raport de calitatea pârâților din proces, persoane fizice și juridice, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparație, nu este inadmisibilă, dar este supusă criteriilor de preferabilitate prevăzute în legea specială, criterii care trebuie analizate și din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

De altfel, ambele instanțe de fond au considerat acțiunea în revendicare admisibilă, din moment ce au trecut la compararea titlurilor de proprietate și au acordat preferință titlului pârâților. Raportul dintre legea specială și cea generală este reglementat de principiul de drept potrivit cu care "specialia generalibus derogant, generalia specialibus non derogant". Prin urmare, legea specială derogă de la cea generală, motiv pentru care se aplică cu prioritate, iar, odată intrată în vigoare, instanțele au obligația de a o aplica, indiferent de temeiul juridic indicat de părți, deoarece acestea nu pot alege legea incidentă în cauză, această posibilitate nefiind un atribut derivat din principiul disponibilității, temeiul de drept al acțiunii fiind dat de norme de drept imperative asupra cărora părților nu le este permis să negocieze.

Astfel, instanțele de fond au făcut o corectă aplicare a principiului de drept menționat, "specialia generalibus derogant", aplicând criteriile de preferință pe care le prevede legea internă, acordând prioritate legii speciale, respectiv criteriilor de preferabilitate în compararea titlurilor care se regăsesc în art. 18 lit. c) și art. 20 alin. (2) ale Legii nr. 10/2001. Dacă legea specială nu ar fi prevăzut că fostului proprietar i se vor acorda numai măsurile reparatorii prin echivalent menționate în cuprinsul său, în ipoteza în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, puteau fi aplicate exclusiv criteriile de preferabilitate menționate de dreptul comun, reprezentat de art. 480 C. civ., invocate de reclamanți.

Faptul că prin legea specială, în art. 18 lit. c), s-a stabilit ca, atunci când bunul a fost vândut cu respectarea Legii nr. 112/1995, fostul proprietar să nu mai poată beneficia de restituirea în natură a acestuia, constituie un criteriu de preferabilitate instituit de legea specială în favoarea chiriașului-cumpărător, care se află în posesia imobilului, în considerarea necesității menținerii stabilității circuitului civil. Reclamantele aveau posibilitatea să conteste, în termenul legal, valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cât și buna-credință a cumpărătorului, însă nu au făcut-o, motiv pentru care nu mai pot pune în discuție aceste aspecte pe calea acțiunii în revendicare.

Aplicând principiul derogării legii speciale de la legea generală și constatând că legea specială se aplică cu prioritate, instanța de apel a înlăturat în mod corect prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materie de revendicare, motiv pentru care apar ca nefondate criticile privind nelegalitatea înlăturării de către instanță a regulilor de drept comun din materia comparării titlurilor. Sub aspectul interpretării greșite a deciziei pronunțate în recurs în interesul Legii nr. 33/2008, în sensul că se creează, de către instanța de apel, o discriminare între proprietarii care nu își mai pot valorifica drepturile pentru că nu au urmat procedura Legii nr. 10/2001 și cei care au fost evinși și cărora li se recunoaște dreptul de a primi despăgubiri, Înalta Curte observă că aceste critici nu sunt fondate.

Aceasta deoarece legea internă prevede posibilitatea tuturor foștilor proprietari, ale căror bunuri au fost preluate de statul comunist, să își apere dreptul de proprietate, fie pe calea legii speciale, Legea nr. 10/2001, fie pe calea acțiunii în revendicare, care nu este considerată de plano inadmisibilă, astfel cum a decis Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008. În același timp, legea specială acordă despăgubiri chiriașilor-cumpărători care au fost evinși prin admiterea acțiunii în revendicare formulată de foștii proprietari. Aceste despăgubiri pot consta în restituirea prețului actualizat sau a prețului de piață a imobilului, după distincțiile pe care tot legea specială le reglementează.

Cele două situații invocate de către recurenți, referitoare la posibilitatea obținerii de despăgubiri pentru imobilele care intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, respectiv a fostului proprietar care nu a uzat de procedura Legii nr. 10/2001 și cea a chiriașului-cumpărător evins, nu constituie situații identice, prin urmare nu poate fi reținută existența unei încălcări a principiului egalității în fața legii. Astfel, fostul proprietar este sancționat pentru nerespectare unui termen de decădere, în timp ce chiriașul-cumpărător este despăgubit în caz de evicțiune, desigur, dacă a exercitat în termenul de prescripție acțiunea pentru obținerea acestei despăgubiri.

Deși este adevărat că art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu condiționează protecția bunului de vechimea dreptului de proprietate sau de neuz în situația bunurilor preluate de stat în mod abuziv în perioada comunistă, din perspectiva analizei incidenței în cauză a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte consideră necesar a preciza că acțiunea în revendicare poate avea câștig de cauză, în ceea ce îi privește pe reclamanți, numai în ipoteza în care aceștia se pot prevala de un bun actual.

Sub aspectul existenței unui "bun actual" în patrimoniul reclamanților, derivând din recunoașterea legislativă a preluării abuzive a imobilului, care ar permite admiterea acțiunii în revendicare și acordarea preferinței dreptului lor în acțiunea în revendicare, prin aplicarea directă a prevederilor Convenției, Înalta Curte are în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului exprimată de curând prin hotărârea pilot Atanasiu, Poenaru și Solon contra României din 12 octombrie 2010. În considerentele acestei hotărâri s-a pornit de la recunoașterea faptului că simpla constatare a nevalabilității titlului statului printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, chiar dacă nu a fost menționată în dispozitivul unei hotărâri judecătorești irevocabile, fiind cuprinsă doar în considerente (cu atât mai mult atunci când este menționată în dispozitiv), echivalează cu existența unei "valori patrimoniale" (în sensul autonom al sistemului convențional) și este determinantă pentru recunoașterea indirectă și cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamantului, ceea ce atrage aplicabilitatea art. 1 din Protocolul nr. 1 (Cauzele Străin, Păduraru și Porțeanu și, ulterior, afirmată explicit în Cauza Czaran și Grofcsik contra României, hotărâre din 2 iunie 2009). Ulterior, Curtea a apreciat însă că transformarea într-o "valoare patrimonială",

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a "interesului patrimonial" ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. În cauza pilot menționată, s-a constatat că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor A. și P. în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de acestea, deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament (parag.

142 - 143). S-a mai reținut că "simpla constatare judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, totuși ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanțelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat, reiese că cerințele legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar, erau întrunite, chiar dacă Primăria nu a emis o decizie administrativă în sensul celor dispuse de instanță (parag. 145, 146)". Din analiza raționamentului Curții Europene reiese că recurenților nu le este recunoscut dreptul la restituirea în natură a bunului, chiar în situația în care, considerându-se că dețin o "valoare patrimonială", s-ar aplica în prezenta cauză direct prevederile Convenției, prin înlăturarea prevederilor dreptului intern.

Aceasta deoarece recurenții nu dețin o dispoziție sau o hotărâre prin care, în mod definitiv, să fi obținut dreptul de a li se restitui apartamentul în litigiu, ceea ce ar transforma o "valoare patrimonială" într-un "bun actual", ambele constituind accepțiuni ale noțiunii de "bun" care antrenează garanțiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție. Înalta Curte observă că, pentru prima oară, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, deși nu stabilește criterii de preferabilitate în raport de care să fie soluționată acțiunea în revendicare, afirmă explicit condiția ca persoanele de la care imobilul a fost preluat abuziv să fi obținut în dreptul intern o hotărâre prin care să se fi dispus restituirea în natură a bunului în favoarea lor, hotărâre care să le consfințească posesia unui "bun actual" și pe care să o opună titlului de proprietate invocat de proprietarul posesor.

Adăugând această condiție, numai constatarea nevalabilității titlului statului, printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, nu mai este suficientă fostului proprietar pentru a justifica îndreptățirea la restituirea în natură a bunului în cadrul unei acțiuni în revendicare, în calitate de deținător al unei "valori patrimoniale". Analizând criticile recurenților întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., privind nemotivarea de către instanța de apel a criticilor vizând greșita admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a municipiului Codlea, ca reprezentant al Statului Român, cât și la încălcarea prevederilor art. 4 al Legii nr. 554/2004, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce succed: Instanța de apel a reținut că Statul Român are calitate procesuală pasivă în cauză, acesta fiind reprezentat de orașul Codlea, care are, la rândul său, calitate de pârât, în nume propriu, pentru pretențiile care vizează revendicarea imobilului. De altfel, motivul de apel, referitor la soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a orașului Codlea, este argumentat exclusiv prin aceea că, în acțiunile în materie imobiliară, au calitate procesuală pasivă unitățile administrativ-teritoriale locale, fără nicio altă dezvoltare.

Acestui argument i s-a răspuns prin considerentele deciziei din apel, care a considerat că orașul Codlea are calitate procesuală pasivă, atât în nume propriu, cât și ca reprezentant al Statului Român. Sub aspectul nemotivării apelului în raport de prevederile art. 4 al Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, Înalta Curte constată că prima instanță de fond a dispus disjungerea capetelor de cerere privind constatarea nulității Ordinului prefectului nr. 12/1998 și rectificarea cărții funciare, astfel încât aceste cereri, întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, nu mai fac obiectul cauzei de față, deci nici al verificării de legalitate în căile de atac, care se limitează la petitele cu care instanța a rămas învestită, conform principiului "tantum devolutum quantum judicatum". În consecință, nu se poate reține o nemotivare a deciziei din apel nici sub acest aspect.

Pentru aceste argumente, Înalta Curte apreciază că nu sunt incidente motivele de recurs invocate și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat. Văzând dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurenții-reclamanți D.A. și D.V. la 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimații N.G. și N.A., la solicitarea acestora, în conformitate cu chitanța doveditoare a plății onorariului de avocat depusă la dosar. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții-apelanți D.A. și D.V. împotriva Deciziei nr. 134/Ap din 14 octombrie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Obligă pe recurenții-reclamanți D.A. și D.V. la 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimații G. și A.N. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 octombrie 2011. Procesat de GGC - AZ