ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 575/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

sentința 1395 din 02 decembrie 2009, Tribunalul București, secția a III-a

civilă, a respins ca neîntemeiată contestația formulată de reclamant împotriva

dispozițiilor nr. 10474 și 10478 din 4 iunie 2008 emise de Primarul general, cu

motivarea că Primarul General nu a făcut altceva decât să se conformeze celor

dispuse prin sentința civilă nr. 1087/2005, terenul în privința căruia se

susține că ar fi liber de construcții, nemaiaflându-se în proprietatea SC E. SA,

ca urmare a divizării societății aprobată prin hotărârea A.G.A. din 21 iunie 2001.

În privința construcției demolate, instanța de fond a

reținut că soluția adoptată prin dispoziția contestată este legală, întrucât,

în raport de dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 247/2005, despăgubirile bănești nu mai sunt prevăzute

de legiuitor ca o modalitate de despăgubire, stabilirea despăgubirilor prin

echivalent fiind dată în competența Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor (art. 13 din Legea nr. 247/2005 și art. 26 din Legea nr.

10/2001).

S-a mai arătat de către tribunal că regimul stabilirii

și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv și care nu mai pot

fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 este

reglementat de dispoziții propriii ale Legii nr. 247/2005, respectiv de Titlul

VII, iar în aceste dispoziții, care nu au fost încorporate în Legea nr. 10/2001,

nu se prevede intervenția Tribunalului, ca instanță de judecată, pe aspecte

legate de cuantumul despăgubirilor. Dimpotrivă, în sistemul Legii nr. 247/2005,

unitatea deținătoare, respectiv unitatea investită cu soluționarea Notificării,

va face o propunere motivată de acordare a despăgubirilor în temeiul legii

speciale pe care o va înainta Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor, urmând ca aceasta să stabilească în concret modalitatea de

acordare a acestora.

Răspunzând criticilor apelantului O.I., Curtea de Apel

a reținut următoarele:

Se susține de către apelant că, după pronunțarea

sentinței a apărut o schimbare a situației de fapt, pe care instanța, la

momentul pronunțării sentinței, nu o putea anticipa, și anume faptul că terenul

a devenit liber de construcții.

Instanța a reținut că, problema nu ține strict doar de

acest aspect, al eliberării terenului revendicat în temeiul legii speciale

(Legea nr. 10/2001), ci privește situația juridică a terenului la momentul

emiterii celei de a doua dispoziții ( și prima pe fondul notificării).

În speță, întreaga suprafață din care face parte și

terenul pentru care apelantul solicită restituirea în natură, a ajuns în

proprietatea SC E. SA prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr.

3710/1997. Ulterior, această societate a fost privatizată și, prin voința

acționarilor săi, a înstrăinat terenul către o persoană juridică privată,

astfel încât, la momentul emiterii dispoziției din anul 2008, Primarul General

nu putea dispune restituirea în natură a terenului, fie el chiar liber de

construcții, pentru simplul fapt că nu se mai afla în administrarea sa (aspect

prezentat în cuprinsul dispoziției nr. 10478 din 04 iunie 2008), după cum nu

mai aparținea nici fostei întreprinderi de stat Electrotehnica, ci era parte a

unui patrimoniu privat.

S-a criticat de către apelant faptul că instanța de

fond, nedispunând măsura restituirii în natură, nu a stabilit o despăgubire

potrivit valorii de piață a terenului.

Instanța a reținut că, în prezenta cauză, cât timp SC

G.V.L.I. SRL, ce apare ca titular al dreptului de proprietate asupra terenului

la momentul emiterii celei de a doua dispoziții de către Primarul General, nu

este parte a prezentului proces.

Cât privește critica potrivit căreia instanța de fond

ar fi trebuit să stabilească valoarea despăgubirii datorate pentru teren, având

în vedere că a statuat că acesta nu poate fi restituit în natură, Curtea a

apreciat această critică drept neîntemeiată.

Curtea a apreciat că nu poate ignora dispozițiile

legale exprese, dispunând restituirea în natură a terenului.

Se mai consideră că, în privința dispoziției nr. 10474

din 4 iunie 2007, prin care s-au propus măsuri de despăgubire prin echivalent,

Curtea nu a constatat niciun motiv de nelegalitate a acestei dispoziții, în

raport de dispozițiile în vigoare la momentul emiterii sale, și anume art. 26

alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Curtea de Apel a conchis că, opțiunea legiuitorului

pentru procedura reglementată prin Legea 247/2005 nu poate fi cenzurată de

către instanța de judecată, după cum instanța de judecată nu poate refuza sau

face abstracție de prevederi legale în vigoare, stabilind în sarcina pârâtei

intimate obligații, care, în conformitate cu prevederi legale exprese, nu îi

revin în atribuții.

Cu privire la teren, restituirea în natură a acestuia

nu este posibilă, în baza Legii nr. 10/20001, nu din pricina autorității de

lucru judecat a sentinței din 2005, ci ca urmare a situației sale juridice de

la momentul emiterii dispoziției.

O ultimă precizare a Curții vizează excepția lipsei

calității procesuale pasive a intimatei, invocată de aceasta prin concluziile

scrise depuse în dosarul de apel.

Curtea a apreciat că, față de obiectul acțiunii, și

anume contestarea celor două dispoziții, intimata are calitatea să răspundă

procesual în calitate de pârâtă, pentru că ea este emitentul actelor juridice

contestate. Calitatea procesuală pasivă nu se confundă și nu implică în mod

necesar temeinicia pretențiilor formulate de către partea adversă.

În cauză, în calitate de emitent a celor două

dispoziții contestate, intimata are calitatea de pârâtă, dar pretențiile

formulate în contradictoriu cu această pârâtă, nu sunt întemeiate, soluția

instanței de apel confirmând cele reținute de către instanța de fond.

Pentru aceste considerente, Curtea de Apel București,

Secția a III-a civilă prin decizia civilă nr. 35/ A din 09 noiembrie 2010, a

respins apelul ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 35/ A din 09 noiembrie 2010

pronunțată de Curtea de Apel București - secția a VII-a civila au declarat

recurs reclamanții O.S., O.D. și O.J. care au învederat următoarele motive de

nelegalitate a hotărârii recurate.

Instanța de apel trebuia să judece plângerea

reclamanților în raport de situația juridică a imobilului și situația fizică a

acestuia la momentul judecării cauzei și nu să preia argumentele primei soluționări

din anul 2005 cuprinse în considerentele sentinței nr. 1037/2005.

Se susține că, în ceea ce privește terenul, în mod

greșit instanța, a apreciat că reclamanții aveau dreptul la despăgubiri numai

în echivalent, adică la acțiuni la Fondul Proprietatea,.

Se mai consideră că, dacă Municipiul București

cunoștea situația juridică a imobilului încă din 1997, când a fost emis acest certificat

de atestare a dreptului de proprietate pentru SC E. SA atunci, la data

depunerii notificării pe Legea nr. 10/2001 și în special la data primei

soluționări, în 2005, ca și ulterior, în 2008, trebuia să procedeze conform

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și să trimită notificarea către deținător care,

potrivit legii, era singura entitate ce putea soluționa notificarea autorului

lor.

Faptul că instanța de apel menține cele două

dispoziții emise de Primarul General al capitalei pe Legea nr. 10/2001

reprezintă o procedură nelegală în raport de Legea nr. 10/2001pentru că

consfințește acordarea de despăgubiri unei persoane juridice fără calitate,

ceea ce reprezintă o soluție nelegală, prin încălcarea flagrantă a

dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Cu privire la teren, se susține că, instanța era

obligată, potrivit Legii nr. 10/2001, să desființeze dispoziția Primarului General,

să trimită cauza cu notificarea și actele anexă Primăriei Municipiului București

- care era obligată să facă demersuri pentru a afla cu exactitate cine este

deținătorul imobilului, după care să înainteze dosarul notificării către acest

deținător, singurul în drept să emită dispoziții, fie de restituire în natură,

fie de acordare de despăgubiri.

Cu privire la construcție, se consideră ca nelegală

soluția instanței de apel, ca și soluția instanței de fond, care au respins

cererea de despăgubiri bănești formulată și au acordat despăgubiri în

echivalent, adică la Fondul Proprietatea, conform cap. VII din Legea nr. 247/2005.

Se susține că O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2006, în art.

2, prevede că Fondul Proprietatea este suspendat pentru o perioadă ce doi ani, ceea

ce înseamnă că indiferent că acest fond va fi listat la bursă, sau nu, el

nefiind funcțional, adică suspendat, nu-i poate despăgubi pe proprietari, nici

în această formă, vreme de 2 ani.

Se solicită în continuare contravaloarea locuinței

demolate, adică 147.098 RON, așa cum s-a stabilit prin expertiza tehnică

efectuată în cauză, iar pentru teren, se solicită admiterea recursului,

modificarea hotărârii instanței de fond, admiterea apelului, schimbarea în tot

a sentinței fondului, anularea dispozițiilor contestate și trimiterea dosarului

către Primăria Municipiului București în vederea înaintării acestui dosar către

actualul deținător, fie obligarea Primăriei Municipiului București la plata

contravalorii terenului, respectiv 249.423,94 euro, așa cum a stabilit ultima

expertiză efectuată în faza de apel.

Analizând decizia recurată prin prisma dispozițiilor

legale incidente și a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și

Justiție constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed.

Pentru a fi incident motivul de nelegalitate

reglementat de art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă, este necesar ca

hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii

sau să fie lipsită de temei legal.

Instanța de apel a interpretat în mod just

dispozițiile legale incidente și anume art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

conform cărora măsurile reparatorii în echivalent se propun de către unitatea

publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, astfel că

susținerile recurenților sub acest aspect nu pot fi primite.

Astfel, instanța de apel a reținut că Primarul General

a declinat competența de soluționare a notificării, în ceea ce privește

terenul, către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, astfel că

nu există motive care să atragă nelegalitatea dispoziției nr. 10478 din 04 iunie

2008, fiind respectate dispozițiile art. 29 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001

(modificată prin Legea nr. 247/2005) conform cărora pentru imobilele

evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât

cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul

la despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005,

corespunzătoare valorii de piață, a imobilelor.

Nici criticile formulate de recurenți sub aspectul

„nefuncționalității Fondului Proprietatea” nu pot conduce la reținerea

nelegalității deciziei recurate.

Dispozițiile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005

prevăd în mod expres modalitatea de despăgubire, și, de asemenea, reglementează

că dispozițiile autorității administrației publice locale vor fi centralizate

la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul

conținând avizul de legalitate. Potrivit acelorași dispoziții legale, cuantumul

despăgubirilor urmează a fi stabilit de Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, pe baza unui raport de evaluare întocmit de un evaluator sau o

societate de evaluatori, situație în care nu pot fi primite criticile

recurenților sub aspectul stabilirii directe de către instanța de judecată a

contravalorii imobilelor solicitate.

Prin urmare, în sistemul nostru s-a creat cadrul legal

pentru realizarea drepturilor pentru stabilirea și plata despăgubirilor (Titlul

VII din Legea nr. 247/2005), iar împrejurarea care se invocă, aceea a

ineficienței sistemului adoptat în vederea unei despăgubiri efective prin

intermediul Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, dar și prevenirea

unor eventuale neconcordanțe între oferta de despăgubire și cuantumul pretins,

sunt chestiuni care exced cadrului procesual și limitelor competenței instanței

civile, în contextul Legii nr. 10/2001.

În același sens, nu pot fi primite nici susținerile

recurenților privind incidența practicii Curții Europene a Drepturilor Omului,

în speță, deoarece înlăturarea unor dispoziții legale din dreptul intern nu

poate avea loc decât în contextul priorității blocului de convenționalitate

(Convenția, unită cu jurisprudența Curții de la Strasbourg), sens în care sunt

și dispozițiile art. 11 și 20 din Constituția României, sau a priorității

dreptului comunitar, ceea ce nu e cazul în speță. Anumite pretenții concrete ar

putea fi formulate invocându-se direct Convenția și jurisprudența creată în

aplicarea sa, în contextul unui vid legislativ în dreptul național (absența

căilor de recurs interne sau a dreptului la un proces efectiv - art. 13 din

Convenție), în domeniul drepturilor sau intereselor legitime pentru proteguirea

cărora un resortisant al unui stat membru al Convenției solicită antrenarea

mecanismului judiciar național.

Or, așa cum s-a menționat anterior, prin Titlul VII

din Legea nr. 247/2005 s-a creat cadrul legal pentru stabilirea și plata

despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv și pentru care nu mai este

posibilă restituirea în natură.

Pentru aceste considerente, se va respinge recursul ca

nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ., se va menținut sentința civilă ca

legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de O.S., O.D.

și O.J., în calitate de moștenitori ai reclamantului O.I. - decedat, împotriva

deciziei nr. 35/ A din 9 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie

2012.