ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1720/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1720/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 2278/ PI din 23 septembrie 2010, Tribunalul Timiș a admis, în parte,

acțiunea civilă formulată de reclamanții M.P. și M.A. împotriva pârâtului S.R.,

reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Timiș, și, în consecință, l-a obligat pe

pârât să plătească reclamanților suma de 7.000 euro în echivalent lei la data

plății efective către fiecare reclamant, cu titlu de despăgubiri morale; a

respins, în rest, pretențiile reclamanților, precum și cererea reconvențională

formulată de pârâtul reclamant.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a avut în vedere, în esență, că reclamanții întrunesc

condițiile pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit personal prin măsura strămutării impusă de autorități, măsură

care, din cauza naturii, duratei și modalității de executare poate fi

considerată ca afectând în mod determinant situația reclamanților.

În consecință, în

temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 1 din Legea nr. 221/2009,

Tribunalul a considerat că suma de 7.000 euro reprezintă satisfacție rezonabilă

și proporțională cu prejudiciul moral suferit de fiecare reclamant. Restul

pretențiilor au fost respinse, având în vedere că reclamanții nu pot invoca o

dublă vocație, respectiv de a solicita o dublă compensație pecuniară,

prevalându-se atât de calitatea de condamnați, cât și de aceea de descendenți

ai autorilor direcți (părinții) sau indirecți (bunicii). Cu privire la fratele

reclamanților, prima instanță a reținut că aceștia nu legitimează vocația de a

accede la beneficiul legii reparatorii.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții M.P. și M.A. și pârâtul S.R., reprezentat

de M.F.P., prin D.G.F.P. Timiș.

Prin decizia civilă

nr. 675/ A din 30 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis

apelul pârâtului, a schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul că a

respins acțiunea reclamanților în totalitate, a respins apelul declarat de

reclamanți.

În pronunțarea

acestei sentințe, Curtea de Apel a reținut că, prin decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de

neconstituționalitate ridicată de S.R., prin M.F.P., și, în consecință, s-a

constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr.

221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

În ceea ce privește

efectele deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în

raport cu cauza de față, sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din

Constituție [(prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992)],

potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și

cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu

pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.

De asemenea, sunt

aplicabile speței și dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, potrivit

cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar

de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor.

Astfel, având în

vedere că decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a

fost publicată (M. Of. nr. 761/15.11.2010), iar în intervalul de 45 de zile de

la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate

neconstituționale [(art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009)] cu

dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele

juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt

obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind

desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii

reclamanților, Curtea a apreciat că se impune soluția admiterii apelului

pârâtului, cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii

reclamanților.

Această soluție se

impune chiar dacă această cauză se află în apel, avându-se în vedere că norma

constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice

legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu

este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or, apelul este

devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar

toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o

nouă judecată asupra fondului.

Această soluție se

impune cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc.

civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin

neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când

evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză,

declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut

obiectul acelei excepții.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții M.P. și M.A., criticând-o pentru

următoarele motive:

nr. 221/2009 au un caracter de complinire și nu înlătură drepturile deja

stabilite prin legile anterioare, respectiv Decretul-Lege nr. 118/1990 și

O.U.G. nr. 214/1999, în cazul în care reparațiile acordate potrivit acestor

acte normative nu au fost suficiente.

1358/2010 nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunțării ei,

ci acelor acțiuni înregistrate ulterior publicării sale în M. Of., în caz

contrar încălcându-se principiul egalității în drepturi.

A se aprecia în alt

mod ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite

la daune morale pentru condamnări de natură politică sau supuse unor măsuri

administrative cu caracter politic, în funcție de momentul la care instanța de

judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși petenții au

depus cererile în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea

nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o  serie de elemente

neprevăzute, neimputabile persoanelor aflate în cauză.

În consecință, după

cum chiar Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa (Decizia nr.

1354/2010), respectarea principiului egalității în fața legii presupune

instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul

urmărit, nu sunt diferite.

introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009,

s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în

temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data

formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul

procesului.

În sensul aplicării

principiului neretroactivității este și jurisprudența C.E.D.O. (Hotărârea din 8

martie 2006 privind cauza B. c/a Croația  paragraful 81).

Principiul

neretroactivității legii civile noi este acea regulă de drept potrivit căreia o

lege civilă se aplică numai situațiilor care se ivesc în practică după intrarea

ei în vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute

anterior. Acest principiu este expres consacrat în art. 1 C. civ., precum și în

art. 15 alin. (2) din Constituția României.

Efectul ex nunc al

actelor Curții Constituționale constituie o aplicare a principiului

neretroactivității, garanție fundamentală a drepturilor constituționale.

lângă prevederile Legii nr. 221/2009 nemodificată, mai sunt incidente și

prevederile D.U.D.O., art. 2, 3, 4, 5, 7, 8, 9, 13, 19, 23, 24, 25, C.E.D.O.,

art. 3, 5, 7, Rezoluția A.P.C.E. nr. 1096 din 1996 și Rezoluția A.P.C.E. nr.

1481 din 2006, care se aplică prioritar în raport de dispozițiile art. 20 din

Constituția României.

În condițiile în care

legiuitorul nu a intervenit, până la data de 31 decembrie 2010, pentru a

modifica prevederile declarate neconstituționale, începând cu data de 1

ianuarie 2011, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) și-au încetat

aplicativitatea.

Este obligatoriu ca

cererile să fie judecate în acord cu prevederile constituționale și

internaționale.

Invocă și decizii

prin care s-a dat câștig de cauză persoanelor aflate în situații similare cu a

reclamanților.

Intimatul pârât a

depus întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului ca

nefondat.

Înalta Curte a

invocat, ca motiv de ordine publică, incidența, în speță, a deciziei pronunțate

în interesul Legii nr. 12/2011, de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Analizând decizia

atacată în raport de criticile formulate, inclusiv de motivul de recurs invocat

din oficiu, precum și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Susținerile

referitoare la greșita aplicare a Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, în speța de față, de către Curtea de Apel, raportat și la decizia în

interesul Legii nr. 12/2011, sunt neîntemeiate.

Problema de drept

care se pune în speță este aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care

textul a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin Deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360

din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval,

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

legii fundamentale, pe durata acestui termen, respectivele dispoziții fiind

suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii (M. Of. nr.

789/7.11.2011), dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit

dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a stabilit

că Deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale produc

efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării lor în

M. Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o

hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au

încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional

în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziilor Curții Constituționale nr.

1358/2010 și nr. 1360/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind, deci, soluționată definitiv la data publicării respectivelor decizii.

Nu se poate spune că,

fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de

lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât

nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie

guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

din art. 137 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică,

aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar

însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca

și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce

Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există,

însă, un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

C.E.D.O., câtă vreme, la data publicării Deciziilor Curții Constituționale nr.

1358/2010 și nr. 1360/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi

confirmat dreptul său la despăgubiri.

Referitor la noțiunea

de „bun”, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., aceasta poate cuprinde atât „bunuri

actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un

reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține

beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi

care sunt, însă, condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică,

de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea

întinderii lor.

Sub acest aspect, în

jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță

sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui

rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. De

aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților

administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient

stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de

art. 1 din Primul Protocol” [(Cauza C. împotriva României (M. Of., nr.

189/19.03.2007)].

În mod asemănător s-a

reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. contra României, hotărârea din 14

decembrie 2006), și anume că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță

condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru

restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii

judiciare pe care o demaraseră”.

Nu este vorba,

așadar, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul

persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea

pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, așa încât, dacă la momentul

adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel

puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea

beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența

C.E.D.O. s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită

printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza F.M.G.

ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea

apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Referitor la noțiunea

de „speranță legitimă”, fiind vorba, în speță, de un interes patrimonial care

aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare

patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când

existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a

instanțelor naționale (Cauza A. ș.a. contra României, paragraful 137).

O asemenea

jurisprudență nu s-a conturat, însă, până la adoptarea deciziilor Curții

Constituționale, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă

în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea

dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

Prin urmare, există

un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în

care, la data pronunțării deciziei Curții Constituționale, exista o hotărâre

definitivă care să fi confirmat dreptul reclamanților, ceea ce nu este cazul în

speță, potrivit celor deja arătate.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 par.1 din C.E.D.O. nu înseamnă

recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea

juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia dintre părțile

procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în

sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate

și ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor

acte normative, să fie, astfel, înlăturat.

De asemenea, nu se

poate reține nici că, prin aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010, s-ar fi încălcat art. 14 din Convenție cu referire la art. 6,

cum tind să susțină recurenții prin trimiterea făcută de aceștia la

jurisprudența instanțelor naționale în cauze similare cu a lor.

Principiul

nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și

rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care reclamanții s-ar găsi, dat fiindcă

cererea lor nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării” constă în pronunțarea deciziilor Curții Constituționale și a-i

nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii promovat în

legătură cu problema de drept în discuție, a procedat la examinarea efectelor

deciziei Curții Constituționale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din

Convenție care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia,

deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă

care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009,

la data publicării Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr.

1360/2010, 15 noiembrie 2010, aceste decizii își produc efectele, partea

neavând un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

Decizia Înaltei Curți

de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru

instanțe, potrivit art. 330

7

C. proc. civ., inclusiv din perspectiva

concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții

Constituționale raportat la diferitele texte din C.E.D.O., astfel cum au fost

redate mai sus, așa încât instanțele nu pot proceda la o analiză diferită de

cea a instanței supreme a deciziilor Curții Constituționale raportat la dispozițiile

din C.E.D.O.

Cât

privește pronunțarea deciziei cu încălcarea D.U.D.O. și Rezoluțiilor A.P.C.E.

nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006, instanța nu poate face aplicarea directă a

acestora în speța de față, întrucât actele internaționale respective au valoare

de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei și ale O.N.U., și

nu forță juridică directă în dreptul intern.

Referitor la

solicitarea recurenților, formulată pentru prima oară în fața instanței de

recurs, de a se analiza acțiunea lor în pretenții din perspectiva art. 3, 5 și

7 din C.E.D.O., Înalta Curte constată că o asemenea cerere este inadmisibilă,

deoarece, potrivit art. 316 raportat la art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în

recurs nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată. Instanța de

recurs examinează legalitatea hotărârii recurate în raport de cadrul procesual

și temeiurile de drept fixate în fazele procesuale anterioare, neputându-se

pronunța pentru prima oară în recurs asupra unui temei juridic diferit de cel

invocat prin cererea de chemare în judecată.

Pe de altă parte, în

legătură cu susținerile din cadrul primului motiv de recurs, acestea nu sunt

întemeiate.

Caracterul de

complinire al Legii nr. 221/2009 în raport de actele de reparație anterioare nu

fundamentează menținerea temeiului juridic al acțiunii de față, din moment ce,

atunci când a declarat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din

Lege, Curtea Constituțională a avut în vedere existența tuturor acestor legi și

tocmai dubla reparație acordată prin Legea nr. 221/2009, în opoziție cu

caracterul de complinire al acestui act normativ, invocat de reclamanți, a stat

la baza admiterii excepției de neconstituționalitate.

În consecință, nu

este posibilă înlăturarea aplicării Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010 în speța de față, Curtea de Apel pronunțând o soluție legală, sub

aspectul aplicării acestei decizii și respingerii cererii de acordare a

daunelor morale, formulate de reclamanți.

Având în vedere

aceste considerente, nefiind întrunite cerințele motivului de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în baza art. 312 alin. (1) din

același cod, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanți împotriva

deciziei Curții de Apel, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții

M.P. și

M.A.

împotriva deciziei nr. 675/ A

din 30 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 martie 2012.