ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3931/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 2112 din 6 noiembrie 2009, Tribunalul Comercial Târgu Mureș a admis în parte acțiunea reclamantei SC N. SRL Reghin, formulată în contradictoriu cu pârâții C.L.M. Reghin și P.M. Reghin, care au fost obligați la plata sumei de 169.078,17 lei cu titlu de investiții efectuate la imobilul situat în Reghin, județul Mureș. De asemenea, instanța a instituit în favoarea reclamantei un drept de retenție asupra imobilului până la stingerea creanței fiind respinse pretențiile reclamantei referitoare la acordarea dobânzilor legale, precum și cererea pârâtului pentru plata despăgubirilor reprezentate de contravaloarea folosinței fără titlu a imobilului și evacuarea reclamantei.

În considerentele sentinței, instanța de fond a reținut că reclamanta a folosit imobilul în litigiu, în baza contractului nr. 8 din 1 martie 1997, efectuând lucrări de amenajare și extindere pe cheltuiala sa, în valoare de 52.056.596 lei (ROL), urmând ca acestea să fie compensate cu contravaloarea chiriei. Contractul părților a fost prelungit printr-un act adițional din anul 2000, pe o durată de 4 ani, iar în anul 2003 reclamanta a efectuat o nouă investiție de 261.386.122 ROL, însă imobilul a fost atribuit prin licitație publică unui terț la data de 21 iunie 2005. Instanța a mai avut în vedere că pârâta nu a contestat investițiile, însă a refuzat plata acestora, considerând că nu sunt datorate, invocând prevederile art. 11 și 18 din contract; că potrivit raportului de expertiză valoarea investițiilor se ridică la suma de 352.930,50 lei, dar potrivit principiului disponibilității i se cuvin doar 169.078,17 lei.

Referitor la dobânda solicitată s-a apreciat că nu poate fi acordată în raport de prevederile art. 1088 C. civ., întrucât pârâții nu pot fi obligați la plata unor daune – interese pentru neexecutarea unei obligații legale ori convenționale. În ce privește cererea pârâtului reclamant reconvențional, formulată în dosarul nr. 2039/2005 al Judecătoriei Reghin, conexat prezentei cauze, s-a apreciat că este neîntemeiată, neputându-se dispune evacuarea reclamantei din imobil. Instanța a considerat că, deși contractul de închiriere a expirat la 29 martie 2004, iar ulterior a operat tacita relocațiune până la 12 august 2005, când P.M. Reghin a denunțat închirierea, evacuarea nu poate fi dispusă întrucât reclamanta beneficiază de un drept de retenție ce reprezintă garanția reală a achitării creanței deținută împotriva pârâților.

S-a mai constatat că pârâta – reclamantă nu a făcut dovada propriilor pretenții și că pentru perioada contractuală și cea în care a operat tacita relocațiune chiria a fost achitată, nefăcându-se dovada pretențiilor solicitate pentru perioada ulterioară datei de 12 august 2005. Apelul declarat de pârâți împotriva sentinței a fost respins prin decizia nr. 30 din 23 aprilie 2010 de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, care a reținut următoarele: Natura juridică a raportului dintre părțile litigante a fost just stabilită, neputându-se contesta locațiunea instituită în favoarea reclamantei cu începere din 1 martie 1996 și continuând cu contractul nr. 8 din 1 martie 1997. Potrivit contractului, părțile au consimțit ca lucrările de modernizare și dezvoltare să profite imobilului după încetarea contractului, însă în baza acestora, locatorul să beneficieze de un punctaj de protecție ca investitor și fost chiriaș, la o nouă licitație, ulterior expirării duratei locațiunii (art. 11 și 16), fiind de netăgăduit calitatea de constructor de bună - credință a reclamantei.

De asemenea, instanța a reținut că investițiile au fost solicitate de către reclamantă și prin intermediul cererii de prelungire a contractului de locațiune, cuantumul acestora fiind de 261.386.128 lei (ROL) pentru lucrările efectuate în perioada 2002 – 2003 și de 6.670.252 lei (ROL) pentru lucrările efectuate în anul 1997. Curtea a constatat că pretențiile reclamantei au fost pe deplin dovedite, atât în ceea ce privește cuantumul acestora, cât și în privința termenului în virtutea căruia au fost acordate, reținându-se corect natura contractuală a acestora, fiind nerelevant faptul că părțile nu au prevăzut în contract modul stingerii creanței reclamantei. În ce privește dreptul de retenție instituit în favoarea reclamantei s-a menținut soluția primei instanțe, considerându-se că este certă conexiunea dintre datorie și lucru, în condițiile în care pretențiile reclamantei privesc tocmai imobilul în cauză.

În fine, s-a reținut că prima instanță a stabilit în mod corect cadrul procesual, că nu există inadvertențe între dispozitivul și considerentele sentinței, care să nu permită exercitarea controlului judiciar și că soluția de respingere a cererii de evacuare este logică, în raport de admiterea cererii introductive, excluzându-se reciproc. Împotriva deciziei, pârâții au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în susținerea cărora aduce următoarele argumente: - Deși, în prima parte a expunerii din cuprinsul cererii de recurs se demonstrează natura comercială a litigiului dedus judecății, aducându-se ca și argumente dispozițiile art. 4 C. com., art. 56 și art. 3 alin. (3) C. com., recurenta susține că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., în sensul că, actul dedus judecății - contractul de închiriere nr. 8 din 1 martie 1997, nu a fost interpretat corect. Recurenții susțin că, pornind de la caracterul comercial, al actului dedus judecății, decizia atacată este casabilă întrucât instanțele anterioare nu au făcut distincție între clauzele clare, de natură comercială, și celelalte clauze, de natură locativă, ale contractului de închiriere nr. 8/1997, iar pe de altă parte instanțele au dat o altă calificare decât aceea pe care părțile contractante au avut-o în vedere la data încheierii contractului, aceea de contract de locațiune.

Se mai arată că, din probele administrate în cauză, rezultă fără echivoc că reclamanta a preluat în chirie imobilul, în scopul derulării unei activități comerciale, iar pentru aducerea imobilului la standardele legale, aceasta s-a obligat prin contract să execute lucrări de modernizare conform caietului de sarcini și altor acorduri și avize, urmând ca lucrările să rămână la imobilul închiriat după expirarea termenului contractual (art. 11, art. 18 alin. (1), (2), (3) din contract). Se afirmă că, din clauzele contractului rezultă că investițiile, în cazul în care ar fi fost efectuate cu respectarea dispozițiilor contractuale, urmau să rămână la imobilul închiriat numai că reclamanta, chiar dacă a executat reparații sau investiții alternative adoptate prin proiect, nu au caracterul lucrărilor de investiții, nu sunt probe administrate în acest sens, iar contravaloare acestora nu este probată prin prezentarea unei creanțe certe, lichide și exigibile.

În fine, mai afirmă recurenta că investițiile la imobil nu au fost executate de reclamantă, ci de către SC L.M. SA, afirmație susținută cu probele administrate în cauză, care demonstrează fără echivoc că atât actul juridic dedus judecății cât și conținutul acestuia sunt de natură comercială, în cauză fiind incidente prevederile art. 1 alin. (1), art. 2 pct. 3 C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 3 paragraf 2 C. com. Prin întâmpinarea depusă la 2 octombrie 2010, intimata a solicitat în principal constatarea nulității recursului, în raport de dispozițiile art. 302 1 lit. c) C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului formulat de pârâți. Recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Din examinarea motivelor de recurs astfel cum au fost argumentate de către recurenți, instanța constată caracterul confuz al acestora și atitudinea oscilantă în aprecierea asupra naturii civile sau comerciale a litigiului dedus judecății.

De asemenea, recurenții reproșează faptul că instanțele anterioare nu au făcut distincție între clauzele din contract ce sunt de natură comercială și cele ce au natură locativă, nefiind clar în ce constă a asemenea distincție ori în baza căror criterii s-ar putea face și ce înrâurire ar avea asupra raportului juridic de ordin material ori procedural. Pe de altă parte, trecând peste confuzia în care se află recurenții se impune a se preciza că actul dedus judecății, constând în contractul de închiriere este unul comercial, imprimând aceleași caracter și litigiului conform dispozițiilor art. 4 și 56 C. com., raționament însușit de altfel chiar de către recurenți în cuprinsul cererii de recurs.

Sub acest aspect nu poate fi reținută incidența motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nerezultând în ce a constat interpretarea greșită a actului dedus judecății și nici în ce mod s-ar fi schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. În ce privește situația investițiilor reținute ca fiind efectuate la imobilul ce a format obiectul convenției părților ca și în cazul susținerilor relative la contravaloarea acestora, care nu ar fi certă, lichidă și exigibilă pârâții readuc în discuție aspecte ce vizează modul în care s-a stabilit situația de fapt și probele administrate în cauză ce nu pot face obiectul analizei instanței de recurs în raport de prevederile art. 304 pct. 1 – 9 C. proc.

civ. Nici pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 11 din contract potrivit cu care, toate lucrările ce au fost executate conform angajamentului de modernizări sau lucrări de dezvoltare vor rămâne la imobilul închiriat, nu poate fi primită. Faptul că părțile nu au convenit modul în care urmau să se desocotească cu privire la contravaloarea investițiilor nu este de natură să-i îndreptățească pe recurenți să considere că li s-ar fi cuvenit în mod gratuit. În consecință, pentru argumentele expuse și în considerarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de pârâții M.R. și C.L.M. Reghin, împotriva deciziei Curții de Apel Târgu Mureș nr. 30 din 23 aprilie 2010, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 noiembrie 2010.