ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 862/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

La data de 21 aprilie

2010, S.I., S.N., H.D., H.G., H.N., C.S., S.A., B.T., B.I., I.E. și S.D., au

solicitat instanței, în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin

M.F.P., obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro daune materiale,

care să fie împărțite moștenitorilor lui S.T. (tatăl și respectiv bunicul lor)

după ramura descendentă, precum și plata a câte 500.000 euro pentru fiecare

copil sau pentru ramura descendentă a copiilor decedați, reprezentând daune

morale.

În motivarea acțiunii

reclamanții au arătat că la 10 iunie 1950, tatăl și bunicul lor a fost

condamnat prin sentința penală nr. 49/1950, dată de Tribunalul Militar

Timișoara, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, la pedeapsa de 6

ani închisoare, fiind supus unor adevărate torturi fizice și psihice care i-au

cauzat decesul la scurt timp după eliberarea din penitenciar.

Pe perioada

detenției, se mai arată, i-au fost confiscate toate uneltele și produsele

agricole și 40.000 bucăți de cărămidă arsă.

Investit în primă

instanță, Tribunalul Caraș-Severin prin sentința civilă nr. 1526 din 23

septembrie 2010, a admis în parte acțiunea și în consecință l-a obligat pe

pârât să plătească reclamanților S.N. și S.I., echivalentul în lei a sumei de

5.000 euro, pentru fiecare în parte iar pentru ceilalți reclamanți,

echivalentul în lei, la data efectuării plății, a sumei de 2.500 euro, pentru

fiecare în parte.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut în esență că autorul reclamanților a suferit o

condamnare cu caracter politic, fiind privat de libertate în intervalul 17

februarie 1949 - 15 februarie 1955, averea fiindu-i confiscată iar pe perioada

detenției soția acestuia împreună cu cei 7 copii au fost obligați să locuiască

într-o singură cameră din curtea casei.

Prin decizia nr. 70

din 25 ianuarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a respins apelul

reclamanților și admițând apelul pârâtului, a schimbat în tot sentința în

sensul că a respins acțiunea, reținând că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, pe care reclamanții și-au întemeiat pretențiile, au

fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a

Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că

instanța trebuie să aibă în vedere prevederile art. 31 alin. (1) din Legea nr.

47/1991 și ale art. 147 din Constituție.

În cauză au declarat

recurs în termen legal reclamanții care, invocând temeiul prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., susțin în esență că acțiunea a fost greșit respinsă în

condițiile în care legea aplicabilă este cea de la data pronunțării unei

soluții în primă instanță.

Recursul se privește

ca nefondat urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit art. 147

alin. (4) din legea fundamentală, deciziile Curții Constituționale se publică

în M. Of. al României iar de la data publicării sunt general obligatorii și au

putere numai pentru viitor.

Corelativ, art. 11

alin. (3) al Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea și

funcționarea Curții Constituționale" dispune că deciziile și hotărârile

Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, sunt general

obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Este stabilit astfel,

fără echivoc, efectul ex nune al deciziilor instanței de contencios

constituțional, aceasta fiind o aplicare, în materia controlului

constituționalității legilor, a principiului general al neretroactivității

legilor.

Altfel spus, deși

încă de la pronunțarea deciziei Curții Constituționale, este deja stabilit că

legiuitorul a încălcat norma constituțională, efectul constatării neconformității

textului incriminat cu legea fundamentală, nu poate retroactiva, acesta

producându-se doar pentru viitor, respectiv de la data publicării deciziei în

M. Of.

Ca atare, numai până

la această dată, prezumția de constituționalitate nu este înlăturată și

aplicarea legii nu este afectată, în condițiile în care nu ne aflăm în situația

unor acte juridice convenționale, ale căror efecte să fie guvernate de regula

tempus regit actum.

În acest context, nu

se poate susține că textul aflat în vigoare la data inițierii demersului

judiciar (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009) își prelungește

efectele pe toată perioada derulării procesului, chiar după declararea acestuia

ca neconstituțional, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale,

și respectiv publicarea acestei decizii în M. Of. al României, la 15 noiembrie

2010.

Or, în speță, decizia

din apel a fost pronunțată la 25 ianuarie 2011, dată la care, urmare declarării

neconformității textului cu legea fundamentală și a publicării în M. Of. a

deciziei instanței de contencios constituțional care a constatat această

neconformitate, norma juridică pe care s-au întemeiat pretențiile reclamantei,

nu mai exista, și în lipsa unor dispoziții legale exprese, nici nu se putea

considera că ultra-activează.

În consecință, la

momentul la care instanța de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se

pronunțe asupra pretențiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul

pretins nu mai avea niciun fundament în legislația internă și nici nu se putea

invoca existența unui „bun" din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care în

cauză nu fusese pronunțată o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în

executare.

Problema de drept la

care se face trimitere prin prezentul recurs, ultra-activitatea unui text de

lege și după publicarea în M. Of. a deciziei Curții Constituționale prin care

se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală, a fost de altfel definitiv

tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție care (în compunerea prevăzută

de art. 330 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat și

completat prin Legea nr. 202/2010) prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011,

publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Partea I - a statuat că în

situația în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă

din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este

cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, pe care și-o depășește,

arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale

europene, nu i le legitimează".

Așa fiind, în

considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții S.N., H.D., H.G., H.N., S.A., B.T.,

B.I., I.E., S.D. și S.I. împotriva deciziei nr. 70 din 25 ianuarie 2011 a

Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 februarie 2012.