ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 862/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La data de 21 aprilie 2010, S.I., S.N., H.D., H.G., H.N., C.S., S.A., B.T., B.I., I.E. și S.D., au solicitat instanței, în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin M.F.P., obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro daune materiale, care să fie împărțite moștenitorilor lui S.T. (tatăl și respectiv bunicul lor) după ramura descendentă, precum și plata a câte 500.000 euro pentru fiecare copil sau pentru ramura descendentă a copiilor decedați, reprezentând daune morale. În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că la 10 iunie 1950, tatăl și bunicul lor a fost condamnat prin sentința penală nr. 49/1950, dată de Tribunalul Militar Timișoara, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, la pedeapsa de 6 ani închisoare, fiind supus unor adevărate torturi fizice și psihice care i-au cauzat decesul la scurt timp după eliberarea din penitenciar.

Pe perioada detenției, se mai arată, i-au fost confiscate toate uneltele și produsele agricole și 40.000 bucăți de cărămidă arsă. Investit în primă instanță, Tribunalul Caraș-Severin prin sentința civilă nr. 1526 din 23 septembrie 2010, a admis în parte acțiunea și în consecință l-a obligat pe pârât să plătească reclamanților S.N. și S.I., echivalentul în lei a sumei de 5.000 euro, pentru fiecare în parte iar pentru ceilalți reclamanți, echivalentul în lei, la data efectuării plății, a sumei de 2.500 euro, pentru fiecare în parte. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că autorul reclamanților a suferit o condamnare cu caracter politic, fiind privat de libertate în intervalul 17 februarie 1949 - 15 februarie 1955, averea fiindu-i confiscată iar pe perioada detenției soția acestuia împreună cu cei 7 copii au fost obligați să locuiască într-o singură cameră din curtea casei.

Prin decizia nr. 70 din 25 ianuarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a respins apelul reclamanților și admițând apelul pârâtului, a schimbat în tot sentința în sensul că a respins acțiunea, reținând că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pe care reclamanții și-au întemeiat pretențiile, au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că instanța trebuie să aibă în vedere prevederile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1991 și ale art. 147 din Constituție. În cauză au declarat recurs în termen legal reclamanții care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., susțin în esență că acțiunea a fost greșit respinsă în condițiile în care legea aplicabilă este cea de la data pronunțării unei soluții în primă instanță. Recursul se privește ca nefondat urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed. Potrivit art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Corelativ, art. 11 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale" dispune că deciziile și hotărârile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Este stabilit astfel, fără echivoc, efectul ex nune al deciziilor instanței de contencios constituțional, aceasta fiind o aplicare, în materia controlului constituționalității legilor, a principiului general al neretroactivității legilor. Altfel spus, deși încă de la pronunțarea deciziei Curții Constituționale, este deja stabilit că legiuitorul a încălcat norma constituțională, efectul constatării neconformității textului incriminat cu legea fundamentală, nu poate retroactiva, acesta producându-se doar pentru viitor, respectiv de la data publicării deciziei în M. Of. Ca atare, numai până la această dată, prezumția de constituționalitate nu este înlăturată și aplicarea legii nu este afectată, în condițiile în care nu ne aflăm în situația unor acte juridice convenționale, ale căror efecte să fie guvernate de regula tempus regit actum.

În acest context, nu se poate susține că textul aflat în vigoare la data inițierii demersului judiciar (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009) își prelungește efectele pe toată perioada derulării procesului, chiar după declararea acestuia ca neconstituțional, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, și respectiv publicarea acestei decizii în M. Of. al României, la 15 noiembrie 2010. Or, în speță, decizia din apel a fost pronunțată la 25 ianuarie 2011, dată la care, urmare declarării neconformității textului cu legea fundamentală și a publicării în M. Of. a deciziei instanței de contencios constituțional care a constatat această neconformitate, norma juridică pe care s-au întemeiat pretențiile reclamantei, nu mai exista, și în lipsa unor dispoziții legale exprese, nici nu se putea considera că ultra-activează.

În consecință, la momentul la care instanța de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul pretins nu mai avea niciun fundament în legislația internă și nici nu se putea invoca existența unui „bun" din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care în cauză nu fusese pronunțată o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare. Problema de drept la care se face trimitere prin prezentul recurs, ultra-activitatea unui text de lege și după publicarea în M. Of. a deciziei Curții Constituționale prin care se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală, a fost de altfel definitiv tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție care (în compunerea prevăzută de art. 330 alin. (1) C. proc.

civ., astfel cum acesta a fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010) prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Partea I - a statuat că în situația în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, pe care și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene, nu i le legitimează". Așa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții S.N., H.D., H.G., H.N., S.A., B.T., B.I., I.E., S.D. și S.I. împotriva deciziei nr. 70 din 25 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie 2012.