ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 154/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată, la data de 14 decembrie 2009, pe rolul Tribunalul București, reclamantul C.R.G.R. a chemat în judecată pe pârâții M.B., prin P.G. și S.R., prin M.F.P., solicitând să se constate că reclamantul este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii cu privire la apartamentele nr. 18 și nr. 77 din imobilul situat în București, Bd. M. Kogălniceanu, să se soluționeze pe fond notificarea nr. 119/2001, în sensul stabilirii măsurilor reparatorii prin echivalent bănesc într-un cuantum egal cu valoarea de piață acestor apartamente și a terenului aferent, urmând ca pârâtul S.R. să plătească suma ce va fi stabilită prin expertiză tehnică.

Prin sentința civilă nr. 1557 din 18 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea și a obligat pe pârâtul S.R., prin M.F.P., la plata sumei de 152.405 Euro, echivalent în lei la data plății, reprezentând despăgubiri calculate la valoarea de piață a apartamentelor menționate, conform expertizei tehnice întocmite de expertul V.V. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că apartamentele au fost dobândite în proprietate de către autorii reclamantului, N.V. și N.A., în baza contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 3638111938 și, respectiv, nr. 45748/1945, fiind ulterior trecute în proprietatea statului prin naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950, iar apoi înstrăinate potrivit Legii nr. 112/1995.

S-a mai reținut că autorii reclamantului N.V. și T.N.A. au formulat notificarea nr. 119/2001 în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care au solicitat restituirea în natură a apartamentelor în litigiu. Instanța a mai constatat că, prin Hotărârea nr. 3171/1999 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 din cadrul C.G.M.B., s-au acordat numitei N.V. despăgubiri pentru cele două apartamente, inclusiv pentru terenul în suprafață de 33,76 m.p. aferent, în sumă de 94.194.158 lei, însă beneficiara acestei hotărâri nu a depus actele necesare pentru încasarea despăgubirilor. Prima instanță a apreciat că reclamantul a făcut dovada calității sale procesuale active prin actele de stare civilă, certificatul de moștenitor nr. 181/1999, certificatul de calitate nr. 4/2003 și certificatul de legatar universal nr. 34/2008, probându-se faptul că reclamantul este succesorul proprietarilor inițiali, soții N., care au fost deposedați în mod abuziv de bunurile lor.

De asemenea, s-a apreciat că acțiunea este fondată, în raport de dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, coroborate cu cele statuate prin decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, art. 20, art. 21 din Constituția României și art. 6 paragraf 1 din C.E.D.O., în condițiile în care modalitatea de plată a despăgubirilor stabilită prin procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005 nu este de natură să asigure o despăgubire efectivă persoanelor îndreptățite. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul S.R., prin M.F.P. În motivarea apelului s-a arătat că, în mod greșit instanța de fond, prin soluția dată, a statuat că M.F.P., în calitate de reprezentant al S.R., cât și în nume propriu, are calitate procesual pasivă.

S-a mai susținut că S.R., prin M.F.P. nu poate fi obligat la plata efectivă a despăgubirilor către reclamant, această concluzie rezultând din coroborarea dispozițiilor art. 2 lit. k) din H.G. nr. 361/2005 privind înființarea, organizarea și funcționarea A.N.R.P. și art. 13 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Faptul că beneficiara despăgubirilor stabilite în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a întreprins diligențele necesare pentru încasarea acestora, nu face ca apelantul să fie în culpă. S.R., prin M.F.P. nu a fost nici deținătorul imobilului în litigiu și nici autoritatea administrativă competentă, conform Legii nr. 10/2001, să răspundă notificării formulate în temeiul acestei legi. Apelantul pârât a mai arătat în motivarea apelului că hotărârea este nelegală, pentru că instanța de fond nu a luat în considerare faptul că raportul de expertiză nu i-a fost comunicat, iar pe de altă parte, expertul a supraevaluat imobilul.

Prin decizia nr. 63/ A din 26 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a admis apelul pârâtului, s-a desființat sentința și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de fond. În considerentele deciziei s-a reținut că, prin acțiune, reclamantul C.R.G.R. a chemat în judecată pe pârâții M.B., prin P.G. și S.R., prin M.F.P. Deși prima instanță a admis acțiunea în contradictoriu cu ambii pârâți, a obligat numai pe pârâtul S.R., prin M.F.P., la despăgubiri către reclamant.

Constatând că, în considerentele sentinței, nu se face vorbire de calitatea procesuală pasivă a celor doi pârâți, Curtea de apel a reținut că sunt contradicții între considerente și dispozitiv, cât și în cadrul dispozitivului și, întrucât controlul judiciar nu se poate efectua, instanța de fond nestabilind obiectul, temeiul juridic și cadrul procesual aferent fiecărui capăt de cerere, a desființat sentința și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul dispozițiilor art. 297 C. proc. civ., astfel cum erau în vigoare la data pronunțării sentinței. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamantul C.R.G.R., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 și 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, reclamantul arată că instanța a depășit limitele cu care a fost învestită, deoarece s-a pronunțat asupra unui aspect care nu a fost invocat de apelantul pârât și nici nu reprezenta un motiv de ordine publică. Instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității, deoarece s-a pronunțat pe un motiv de apel care nu a fost pus în discuția părților. Se mai invocă de către recurent încălcarea prevederilor ce au constituit temei al cererii de chemare în judecată, respectiv art. 20 din Legea nr. 10/2001, decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, art. 6 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, deoarece: împotriva M.B.

(deși chemat în judecată) nu s-a formulat cerere de obligare la plata despăgubirilor, acest pârât fiind chemat exclusiv pentru opozabilitate și pentru facilitatea probatoriului; instanța de fond a stabilit în mod corect obligația de plată în sarcina S., prin M.F.P.; nu există nicio contradicție între considerente și dispozitiv; instanța de fond a dat ceea ce s-a cerut, în limitele investirii; întrucât M.B. nu a fost condamnat la nimic, pentru că nu s-a cerut de către reclamant, nu era necesar să se regăsească în dispozitiv o mențiune cu privire la acest pârât, calitatea sa procesuală justificându-se doar pentru stabilirea calității reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele: În ceea ce privește prima critică, în care se susține că instanța de apel s-a pronunțat cu depășirea cadrului procesual sub aspectul obiectului judecății (plus petita), această critică nu se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. (care vizează inadvertențe între obiectul cererii de chemare în judecată și ceea ce instanța a hotărât), ci aspectul invocat de recurent se poate încadra în prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că se pretinde încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., privind limitele judecății în apel.

Textul reglementează una dintre limitele efectului devolutiv al apelului, exprimând ideea că, prin apel, litigiul poate fi transpus pe rolul instanței superioare împreună cu toate aspectele de fapt și de drept pe care el le implică, însă în limitele a ceea ce s-a cerut prin cererea de apel (tantum devolutum quantum appellatum). Acest principiu nu împiedică însă invocarea, de către oricare dintre părți sau de instanță din oficiu, a motivelor de ordine publică. În acest sens, art. 295 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., prevede în mod expres că: „Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu”. În situația în care instanța de control judiciar invocă din oficiu motive de ordine publică, acestea trebuie puse în discuția părților, pentru a se respecta principiul contradictorialității și dreptul la apărare.

În speță, se constată că apelantul pârât nu a invocat, ca motiv de apel, faptul că prima instanță nu s-a pronunțat prin dispozitiv în raport cu pârâtul M.B. și că ar exista contradicție între considerente și dispozitiv, cât și în cadrul dispozitivului. Din verificarea preambulului deciziei recurate, se constată că instanța de apel a acordat cuvântul părților exclusiv pe motivele de apel invocate de apelantul pârât, fără a pune în discuție, ca motiv de apel de ordine publică, aspectele pe temeiul cărora, ulterior, și-a argumentat decizia. Datorită acestui fapt, decizia este nelegală, cea de-a doua critică a recurentului, ce se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., fiind întemeiată. O atare soluție încalcă principiul contradictorialității și dreptul părților la apărare, producând reclamantului care a pierdut procesul o vătămare în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Însă, anularea hotărârii nu este singurul remediu pentru înlăturarea vătămării, atâta vreme cât instanța de recurs va putea stabili ea însăși dacă motivele care au justificat soluția instanței de apel constituie motive de ordine publică și, în cazul în care răspunsul la această chestiune este afirmativ, în ce măsură aceste motive sunt de natură a justifica desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță. Astfel, Înalta Curte constată că instanța de fond a fost învestită cu acțiunea având ca obiect: 1. să se constate că reclamantul este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii cu privire la apartamentele nr. 18 și nr. 77 din imobilul situat în București, Bd.

M. Kogălniceanu; 2. să se soluționeze pe fond notificarea nr. 119/2001, în sensul stabilirii măsurilor reparatorii prin echivalent bănesc într-un cuantum egal cu valoarea de piață acestor apartamente și a terenului aferent și 3. să fie obligat pârâtul S.R. să plătească suma ce va fi stabilită prin expertiză tehnică. Acțiunea a fost îndreptată împotriva pârâților M.B., prin P.G. și S.R., prin M.F.P. În ceea ce privește capătul 3 de cerere, care are natura unei cereri în realizare de drepturi, respectiv cel privind plata despăgubirilor, reclamantul a arătat în mod expres, atât în cererea de chemare în judecată cât și în concluziile scrise depuse la prima instanță, că este îndreptat împotriva pârâtului S.R., prin M.F.P.

Din considerentele sentinței reiese că instanța s-a preocupat de analizarea tuturor capetelor de cerere, constatând pe baza probatoriului administrat, atât calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, întinderea despăgubirilor cuvenite, cât și îndreptățirea acestuia de a pretinde plata despăgubirilor de la pârâtul S.R., prin M.F.P., însă în dispozitivul sentinței s-a pronunțat exclusiv pe ultimul capăt de cerere, obligând pârâtul menționat la plata sumei stabilite prin expertiză. Nu există contradicții între considerentele sentinței și dispozitiv, de natură a face imposibil controlul judiciar, așa cum greșit a reținut instanța de apel.

În realitate, prima instanță a omis să reflecte în dispozitiv soluția dată primelor două capete de cerere, omisiune care ar fi putut fi invocată, potrivit principiului disponibilității, exclusiv de către reclamant, în măsura în care această manieră de redactare a dispozitivului sentinței i-ar fi cauzat vreo vătămare. În speță, reclamantul nu a înțeles să exercite calea de atac a apelului, iar pârâtul apelant nu a fost preocupat de această omisiune, motivele sale de apel vizând exclusiv soluția dată ultimului capăt de cerere, fără a contesta calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii și dreptul acestuia de a i se soluționa notificarea. Criticile pârâtului au vizat, în principal calitatea sa procesuală de a răspunde pentru plata directă a despăgubirilor către reclamant, iar în subsidiar cuantumul despăgubirilor.

În acest context, instanța de apel a apreciat greșit că omisiunea instanței de fond de a cuprinde în dispozitiv soluția pentru primele două capete de cerere ar constitui un motiv de apel de ordine publică, susceptibil să antreneze nulitatea hotărârii (cu consecința desființării și trimiterii cauzei spre rejudecare), în condițiile în care interesul de a formula o astfel de critică aparținea exclusiv reclamantului. Calificarea greșită a acestui motiv ca fiind de ordine publică a condus la pronunțarea deciziei cu depășirea limitelor judecății în apel, prevăzute de art. 295 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce produs vătămarea intereselor reclamantului, în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., fiind astfel întrunit motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. Reclamantului i s-a desființat hotărârea favorabilă pronunțată de prima instanță pe temeiul unui motiv pe care era singur îndrituit să-l invoce, această vătămare neputând fi înlăturată decât prin casarea deciziei pronunțate. Întrucât instanța de apel a soluționat apelul fără a examina motivele de apel invocate de apelantul pârât, iar instanța de recurs nu poate proceda ea însăși la examinarea acestor critici, față de dispozițiile art. 312 alin. (5) C. proc. civ., se impune trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel. În raport de soluția de casare cu trimitere, ce urmează a se dispune ca urmare a constatării incidenței motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., argumentele recurentului referitoare la încălcarea prevederilor ce au constituit temei al cererii de chemare în judecată, respectiv art. 20 din Legea nr. 10/2001, decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, art. 6 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, încadrate de recurent în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu vor mai fi analizate, întrucât ele vizează aspectele de fond ale judecății, urmând a fi avute în vedere de instanța de apel, în rejudecare. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul C.R.G.R. împotriva deciziei nr. 63/ A din 26 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 ianuarie 2012.