ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 154/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 154/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată, la data de 14 decembrie 2009, pe rolul Tribunalul București,

reclamantul C.R.G.R. a chemat în judecată pe pârâții M.B., prin P.G. și S.R.,

prin M.F.P., solicitând să se constate că reclamantul este persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii cu privire la apartamentele nr. 18 și nr. 77

din imobilul situat în București, Bd. M. Kogălniceanu, să se soluționeze pe

fond notificarea nr. 119/2001, în sensul stabilirii măsurilor reparatorii prin

echivalent bănesc într-un cuantum egal cu valoarea de piață acestor apartamente

și a terenului aferent, urmând ca pârâtul S.R. să plătească suma ce va fi

stabilită prin expertiză tehnică.

Prin sentința civilă nr.

1557 din 18 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

admis acțiunea și a obligat pe pârâtul S.R., prin M.F.P., la plata sumei de

152.405 Euro, echivalent în lei la data plății, reprezentând despăgubiri

calculate la valoarea de piață a apartamentelor menționate, conform expertizei

tehnice întocmite de expertul V.V.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut că apartamentele au fost dobândite

în proprietate de către autorii reclamantului, N.V. și N.A., în baza contractelor

de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 3638111938 și, respectiv, nr. 45748/1945,

fiind ulterior trecute în proprietatea statului prin naționalizare în baza

Decretului nr. 92/1950, iar apoi înstrăinate potrivit Legii nr. 112/1995.

S-a mai reținut că

autorii reclamantului N.V. și T.N.A. au formulat notificarea nr. 119/2001 în

temeiul Legii nr. 10/2001, prin care au solicitat restituirea în natură a

apartamentelor în litigiu.

Instanța a mai

constatat că, prin Hotărârea nr. 3171/1999 emisă de Comisia pentru aplicarea

Legii nr. 112/1995 din cadrul C.G.M.B., s-au acordat numitei N.V. despăgubiri

pentru cele două apartamente, inclusiv pentru terenul în suprafață de 33,76 m.p.

aferent, în sumă de 94.194.158 lei, însă beneficiara acestei hotărâri nu a

depus actele necesare pentru încasarea despăgubirilor.

Prima instanță a

apreciat că reclamantul a făcut dovada calității sale procesuale active prin

actele de stare civilă, certificatul de moștenitor nr. 181/1999, certificatul

de calitate nr. 4/2003 și certificatul de legatar universal nr. 34/2008,

probându-se faptul că reclamantul este succesorul proprietarilor inițiali,

soții N., care au fost deposedați în mod abuziv de bunurile lor. De asemenea,

s-a apreciat că acțiunea este fondată, în raport de dispozițiile art. 20 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, coroborate cu cele statuate prin decizia nr. XX/2007

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, art. 20, art. 21 din Constituția

României și art. 6 paragraf 1 din C.E.D.O., în condițiile în care modalitatea

de plată a despăgubirilor stabilită prin procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001,

modificată prin Legea nr. 247/2005 nu este de natură să asigure o despăgubire

efectivă persoanelor îndreptățite.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâtul S.R., prin M.F.P.

În motivarea apelului

s-a arătat că, în mod greșit instanța de fond, prin soluția dată, a statuat că

M.F.P., în calitate de reprezentant al S.R., cât și în nume propriu, are

calitate procesual pasivă.

S-a mai susținut că S.R.,

prin M.F.P. nu poate fi obligat la plata efectivă a despăgubirilor către

reclamant, această concluzie rezultând din coroborarea dispozițiilor art. 2 lit.

k) din H.G. nr. 361/2005 privind înființarea, organizarea și funcționarea

A.N.R.P. și art. 13

1

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Faptul că beneficiara

despăgubirilor stabilite în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a întreprins

diligențele necesare pentru încasarea acestora, nu face ca apelantul să fie în

culpă.

S.R., prin M.F.P. nu

a fost nici deținătorul imobilului în litigiu și nici autoritatea

administrativă competentă, conform Legii nr. 10/2001, să răspundă notificării

formulate în temeiul acestei legi.

Apelantul pârât a mai

arătat în motivarea apelului că hotărârea este nelegală, pentru că instanța de

fond nu a luat în considerare faptul că raportul de expertiză nu i-a fost

comunicat, iar pe de altă parte, expertul a supraevaluat imobilul.

Prin decizia nr. 63/ A

din 26 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, s-a admis apelul pârâtului, s-a

desființat sentința și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de

fond.

În considerentele

deciziei s-a reținut că, prin acțiune, reclamantul C.R.G.R. a chemat în

judecată pe pârâții M.B., prin P.G. și S.R., prin M.F.P. Deși prima instanță a

admis acțiunea în contradictoriu cu ambii pârâți, a obligat numai pe pârâtul S.R.,

prin M.F.P., la despăgubiri către reclamant.

Constatând că, în

considerentele sentinței, nu se face vorbire de calitatea procesuală pasivă a

celor doi pârâți, Curtea de apel a reținut că sunt contradicții între

considerente și dispozitiv, cât și în cadrul dispozitivului și, întrucât

controlul judiciar nu se poate efectua, instanța de fond nestabilind obiectul,

temeiul juridic și cadrul procesual aferent fiecărui capăt de cerere, a

desființat sentința și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul

dispozițiilor art. 297 C. proc. civ., astfel cum erau în vigoare la data

pronunțării sentinței.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamantul C.R.G.R., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs invocate, reclamantul arată că instanța a depășit limitele

cu care a fost învestită, deoarece s-a pronunțat asupra unui aspect care nu a

fost invocat de apelantul pârât și nici nu reprezenta un motiv de ordine

publică.

Instanța de apel a

încălcat principiul contradictorialității, deoarece s-a pronunțat pe un motiv

de apel care nu a fost pus în discuția părților.

Se mai invocă de

către recurent încălcarea prevederilor ce au constituit temei al cererii de

chemare în judecată, respectiv art. 20 din Legea nr. 10/2001, decizia nr. XX/2007

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, art. 6 din Convenție și

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, deoarece: împotriva M.B. (deși chemat în judecată) nu s-a formulat cerere de obligare la plata

despăgubirilor, acest pârât fiind chemat exclusiv pentru opozabilitate și

pentru facilitatea probatoriului; instanța de fond a stabilit în mod corect

obligația de plată în sarcina S., prin M.F.P.; nu există nicio contradicție

între considerente și dispozitiv; instanța de fond a dat ceea ce s-a cerut, în

limitele investirii; întrucât M.B. nu a fost condamnat la nimic, pentru că nu

s-a cerut de către reclamant, nu era necesar să se regăsească în dispozitiv o

mențiune cu privire la acest pârât, calitatea sa procesuală justificându-se

doar pentru stabilirea calității reclamantului de persoană îndreptățită la

măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține

următoarele:

În ceea ce privește

prima critică, în care se susține că instanța de apel s-a pronunțat cu

depășirea cadrului procesual sub aspectul obiectului judecății (plus petita), această

critică nu se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. (care vizează inadvertențe între obiectul cererii de chemare în judecată și ceea ce

instanța a hotărât), ci aspectul invocat de recurent se poate încadra în

prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că se pretinde încălcarea

de către instanța de apel a prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ.,

privind limitele judecății în apel.

Textul reglementează

una dintre limitele efectului devolutiv al apelului, exprimând ideea că, prin

apel, litigiul poate fi transpus pe rolul instanței superioare împreună cu

toate aspectele de fapt și de drept pe care el le implică, însă în limitele a

ceea ce s-a cerut prin cererea de apel (tantum devolutum quantum appellatum).

Acest principiu nu

împiedică însă invocarea, de către oricare dintre părți sau de instanță din

oficiu, a motivelor de ordine publică. În acest sens, art. 295 alin. (1) teza a

doua C. proc. civ., prevede în mod expres că: „Motivele de ordine publică pot

fi invocate și din oficiu”.

În situația în care

instanța de control judiciar invocă din oficiu motive de ordine publică,

acestea trebuie puse în discuția părților, pentru a se respecta principiul

contradictorialității și dreptul la apărare.

În speță, se constată

că apelantul pârât nu a invocat, ca motiv de apel, faptul că prima instanță nu

s-a pronunțat prin dispozitiv în raport cu pârâtul M.B. și că ar exista

contradicție între considerente și dispozitiv, cât și în cadrul dispozitivului.

Din verificarea preambulului deciziei recurate, se constată că instanța de apel

a acordat cuvântul părților exclusiv pe motivele de apel invocate de apelantul

pârât, fără a pune în discuție, ca motiv de apel de ordine publică, aspectele

pe temeiul cărora, ulterior, și-a argumentat decizia.

Datorită acestui fapt,

decizia este nelegală, cea de-a doua critică a recurentului, ce se încadrează

în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., fiind întemeiată. O atare soluție încalcă principiul contradictorialității și

dreptul părților la apărare, producând reclamantului care a pierdut procesul o

vătămare în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Însă, anularea hotărârii nu

este singurul remediu pentru înlăturarea vătămării, atâta vreme cât instanța de

recurs va putea stabili ea însăși dacă motivele care au justificat soluția

instanței de apel constituie motive de ordine publică și, în cazul în care

răspunsul la această chestiune este afirmativ, în ce măsură aceste motive sunt

de natură a justifica desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre

rejudecare la prima instanță.

Astfel, Înalta Curte

constată că instanța de fond a fost învestită cu acțiunea având ca obiect: 1. să

se constate că reclamantul este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii cu

privire la apartamentele nr. 18 și nr. 77 din imobilul situat în București, Bd.

M. Kogălniceanu; 2. să se soluționeze pe fond notificarea nr. 119/2001, în

sensul stabilirii măsurilor reparatorii prin echivalent bănesc într-un cuantum

egal cu valoarea de piață acestor apartamente și a terenului aferent și 3. să

fie obligat pârâtul S.R. să plătească suma ce va fi stabilită prin expertiză

tehnică. Acțiunea a fost îndreptată împotriva pârâților M.B., prin P.G. și S.R.,

prin M.F.P. În ceea ce privește capătul 3 de cerere, care are natura unei

cereri în realizare de drepturi, respectiv cel privind plata despăgubirilor,

reclamantul a arătat în mod expres, atât în cererea de chemare în judecată cât

și în concluziile scrise depuse la prima instanță, că este îndreptat împotriva

pârâtului S.R., prin M.F.P.

Din considerentele

sentinței reiese că instanța s-a preocupat de analizarea tuturor capetelor de

cerere, constatând pe baza probatoriului administrat, atât calitatea

reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, întinderea

despăgubirilor cuvenite, cât și îndreptățirea acestuia de a pretinde plata

despăgubirilor de la pârâtul S.R., prin M.F.P., însă în dispozitivul sentinței

s-a pronunțat exclusiv pe ultimul capăt de cerere, obligând pârâtul menționat

la plata sumei stabilite prin expertiză.

Nu există

contradicții între considerentele sentinței și dispozitiv, de natură a face

imposibil controlul judiciar, așa cum greșit a reținut instanța de apel. În

realitate, prima instanță a omis să reflecte în dispozitiv soluția dată

primelor două capete de cerere, omisiune care ar fi putut fi invocată, potrivit

principiului disponibilității, exclusiv de către reclamant, în măsura în care

această manieră de redactare a dispozitivului sentinței i-ar fi cauzat vreo

vătămare.

În speță, reclamantul

nu a înțeles să exercite calea de atac a apelului, iar pârâtul apelant nu a

fost preocupat de această omisiune, motivele sale de apel vizând exclusiv

soluția dată ultimului capăt de cerere, fără a contesta calitatea reclamantului

de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii și dreptul acestuia de a i se

soluționa notificarea. Criticile pârâtului au vizat, în principal calitatea sa

procesuală de a răspunde pentru plata directă a despăgubirilor către reclamant,

iar în subsidiar cuantumul despăgubirilor.

În acest context,

instanța de apel a apreciat greșit că omisiunea instanței de fond de a cuprinde

în dispozitiv soluția pentru primele două capete de cerere ar constitui un

motiv de apel de ordine publică, susceptibil să antreneze nulitatea hotărârii

(cu consecința desființării și trimiterii cauzei spre rejudecare), în

condițiile în care interesul de a formula o astfel de critică aparținea

exclusiv reclamantului.

Calificarea greșită a

acestui motiv ca fiind de ordine publică a condus la pronunțarea deciziei cu

depășirea limitelor judecății în apel, prevăzute de art. 295 alin. (1) C. proc.

civ., ceea ce produs vătămarea intereselor reclamantului, în sensul art. 105 alin.

(2) C. proc. civ., fiind astfel întrunit motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 5 C. proc. civ. Reclamantului i s-a desființat hotărârea favorabilă

pronunțată de prima instanță pe temeiul unui motiv pe care era singur îndrituit

să-l invoce, această vătămare neputând fi înlăturată decât prin casarea

deciziei pronunțate.

Întrucât instanța de

apel a soluționat apelul fără a examina motivele de apel invocate de apelantul

pârât, iar instanța de recurs nu poate proceda ea însăși la examinarea acestor

critici, față de dispozițiile art. 312 alin. (5) C. proc. civ., se impune trimiterea

cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

În raport de soluția

de casare cu trimitere, ce urmează a se dispune ca urmare a constatării

incidenței motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., argumentele recurentului referitoare la încălcarea prevederilor ce au constituit

temei al cererii de chemare în judecată, respectiv art. 20 din Legea nr. 10/2001,

decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, art.

6 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, încadrate de recurent în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu vor mai fi analizate, întrucât ele vizează aspectele de fond ale judecății,

urmând a fi avute în vedere de instanța de apel, în rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantul C.R.G.R. împotriva deciziei nr. 63/ A din 26 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 ianuarie 2012.