ÎCCJ, Decizia nr. 65/2011

ÎCCJ, Decizia nr. 65/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor

de față

Din actele dosarului

constată următoarele:

Prin sentința nr. 1756

din 10 noiembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în baza art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a fost

respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petenții B.C. și G.G. împotriva

rezoluției nr. 1567/P/2009 din 10 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică; a

fost menținută rezoluția atacată, iar petenții obligați la plata cheltuielilor

judiciare statului.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că la data de 27 mai

2010, petiționarii B.C. și G.G. au formulat, în conformitate cu dispozițiile art.

278

1

C. proc. pen., plângere împotriva rezoluției din data de 26

aprilie 2010 emisă în dosarul nr. 1567/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, prin

care a fost respinsă, ca neîntemeiată, plângerea formulată împotriva rezoluției

nr. 1567/P/2009 din 10 martie 2010.

În motivarea plângerii,

petiționarii au susținut, în esență, că procurorii care au dispus soluțiile

susmenționate, ori nu au sesizat, ori au evitat să analizeze două aspecte

esențiale și anume:actele de procedură depuse de recurentul G.D. la declararea

apelului, precum și după calificarea căii de atac ca fiind recurs,

nerespectarea și încălcarea de către instanță a normelor de procedură

privitoare la termenul de depunere a contestației în anulare, aspecte ce au

condus la soluționarea în defavoarea lor a unui litigiu având ca obiect

contractul de vânzare-cumpărare a unui imobil situat în București, str. Mircea

Vodă.

Petiționarii au

solicitat admiterea plângerii și, în conformitate cu dispozițiile art. 278

1

alin. (8) lit. b) C. proc. pen., trimiterea cauzei la procuror în vederea

începerii urmăririi penale, deoarece s-a făcut o analiză superficială a

probelor de către judecătorii care s-au pronunțat în dosarul civil nr. 12114/2003

al Judecătoriei Sectorului 3 București, atât în fond, cât și în căile de atac.

Examinând plângerea

formulată în conformitate cu dispozițiile art. 278

1

alin. (7) C.

proc. pen., pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, prima

instanță a constatat că aceasta este nefondată.

S-a reținut că prin

plângerile adresate Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

la data de 5 martie 2009, petiționarii B.C. și G.G. au solicitat efectuarea de

cercetări față de magistrații P.A., D.D.A., N.I., C.L., R.M., R.L.M., D.R.I., R.E.,

T.I., L.M., P.A.G., I.C.C., S.C., C.C., M.S. și N.D.G., judecători în cadrul

Tribunalului București, în legătură cu soluționarea în căile de atac a unei

cauze civile privind imobilul situat în București, str. Mircea Vodă.

Plângerile au fost

trimise la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București unde au fost înregistrate

sub nr. 537/P/2009 și 538/P/2009, fiind conexate la data de 13 octombrie 2009.

Prin ordonanța nr. 537/P/2009

din 19 noiembrie 2009, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a dispus

declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică,

având în vedere calitatea magistratului D.R.I., de judecător la Curtea de Apel

București.

La data de 10 martie

2010, procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, prin rezoluția nr. 1567/P/2009,

în temeiul dispozițiilor art. 228 raportat la art. 10 lit. a) și art. 209 alin.

(3) C. proc. pen., a dispus neînceperea urmăririi penale față de judecătorii D.R.I.

de la Curtea de Apel București și P.A., D.D.A., N.I., C.L., R.M., R.L.M., M.S.,

R.E., T.I., L.M., P.A.G., I.C.C., S.C., C.C. și N.D.G. sub aspectul săvârșirii

infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și de fals

intelectual prevăzute și pedepsite de art. 246 C. pen. și, respectiv, de art. 289

C. pen.

În motivarea

rezoluției procurorul a reținut că petiționarii B.C. și G.G. au formulat

plângere penală împotriva a 16 judecători care ar fi comis infracțiunile

prevăzute și pedepsite de art. 246 și de art. 289 C. pen., cu ocazia

soluționării dosarului cu nr. 12114/2003 al Judecătoriei Sector 3 București,

atât în fond, cât și în căile de atac promovate de petenți, esența

nemulțumirilor petenților constând în soluționarea în defavoarea lor a unui

litigiu civil, având ca obiect contractul de vânzare-cumpărare a imobilului

situat în București, str. Mircea Vodă.

Prin sentința civilă nr.

8240 din 20 octombrie 2004 pronunțată în dosarul nr. 12114/2003 al Judecătoriei

Sector 3 București, s-a respins, atât cererea formulată de reclamanții B.C. și G.G.

(prin care aceștia solicitaseră să se constate desființat antecontractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2956 din 18 iunie 2003 de B.N.P. J.M.),

precum și cererea reconvențională formulată de G.G. prin care acesta solicitase

pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare autentic

pentru imobilul indicat mai sus.

Împotriva sentinței

civile nr. 8240 din 20 octombrie 2004 au formulat apel părțile, iar instanța,

respectiv, Curtea de Apel București a calificat calea de atac drept recurs și a

declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului București, decizie

care a intrat în puterea lucrului judecat, nefiind recurată de părți.

Prin decizia civilă nr.

161 din 7 februarie 2007 pronunțată în dosarul nr. 2535/2005 al Tribunalului

București, a fost respins recursul formulat de recurenții reclamanți-pârâți B.C.

și G.G., a fost admis recursul formulat de recurentul pârât G.D. și a fost

modificată sentința, prin admiterea cererii reconvenționale și pronunțarea unei

hotărâri care ține loc de act autentic de vânzare-cumpărare între părți pentru

imobilul în litigiu. B.C. și G.G. au formulat și contestație în anulare care a

fost respinsă prin decizia civilă nr. 1239/ R din 23 august 2007, pronunțată în

dosarul nr. 6705/3/2007 al Tribunalului București.

După epuizarea

tuturor căilor de atac prevăzute de lege, petiționarii au formulat plângere

penală împotriva judecătorilor care au pronunțat hotărârile susmenționate,

exprimându-și nemulțumirea față de soluțiile adoptate în litigiul la care au

participat.

Procurorul de caz a

concluzionat că, cei nemulțumiți de soluțiile pronunțate, pot uza de căile

legale de atac prin care se verifică legalitatea și temeinicia unei hotărâri

judecătorești, magistrații neputând fi subiecți ai infracțiunilor de abuz în

serviciu sau de neglijență în serviciu, în legătură cu soluțiile pe care le

pronunță.

Prin rezoluția nr. 3177/1617/II-2/2010

din data de 26 aprilie 2010, procurorul șef al Secției de Urmărire Penală și

Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 278 alin. (1) C. proc. pen., a respins,

ca neîntemeiată, plângerea formulată de B.C. și G.G. împotriva rezoluției nr. 1557/P/2009

din 10 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică.

Cu privire la

plângerea adresată primei instanțe a apreciat că nu poate fi primită solicitarea

petiționarilor în sensul de a se dispune admiterea plângerii și trimiterea

cauzei la procuror, în vederea începerii urmăririi penale față de judecătorii

care s-au pronunțat în dosarul nr. 12114/2003 al Judecătoriei Sector 3

București, atât în fond, cât și în căile de atac, în condițiile în care nu

există indicii privind săvârșirea de către aceștia a infracțiunilor prevăzute și

pedepsite de art. 246 C. pen. și art. 289 C. pen.

Din actele

premergătoare începerii urmăririi penale s-a reținut că petiționarii s-au

adresat Judecătoriei Sectorului 3 București în vederea constatării nulității

antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2956 din 18 iunie

2003 la B.N.P. J.M., privind apartamentul nr. 70 situat în București, str.

Mircea Vodă, ca urmare a nerespectării obligației de perfectare a tranzacției

de către promitentul-cumpărător G.D. La rândul său, acesta din urmă a formulat

cerere reconvențională, solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri care să

țină loc de contract de vânzare-cumpărare, finalizarea vânzării nefiind

realizată din culpa promitenților-vânzători.

Ambele cereri au fost

respinse prin sentința civilă nr. 8240/2004, pronunțată în dosarul nr. 12114/2003

al Judecătoriei Sector 3 București. În considerentele sentinței s-a reținut că,

reclamanții pârâți și pârâtul reclamant au încheiat la 18 iunie 2003,

antecontractul de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul menționat, prețul

total al vânzării fiind de 23.600 dolari S.U.A., din care

promitentul-cumpărător a plătit suma de 5000 dolari S.U.A. cu titlu de avans,

diferența urmând a fi achitată până la 10 iulie 2003, în momentul perfectării

tranzacției. Avansul urma a fi folosit de către promitentul-vânzător pentru

plata creditului obținut de la B. în temeiul contractului nr. 720/1996,

garantat prin instituirea ipotecii asupra imobilului. Au fost prevăzute

sancțiuni în sarcina părților pentru neîndeplinirea obligaților contractuale,

inclusiv, ca în situația neîncheierii actului de vânzare-cumpărare din vina

promitenților-vânzători, promitentul-cumpărător să poată solicita instanței,

pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de înstrăinare.

S-a reținut de către

judecătorul fondului că, reclamanții pârâți nu și-au îndeplinit obligația de

rambursare a sumei de 5000 dolari S.U.A. către A.V.A.B. și nici pe cea de a se

prezenta până la data de 10 iulie 2003 în vederea perfectării contractului de

vânzare-cumpărare. Neplata creditului a avut drept consecință, emiterea

somației de către A.V.A.B., imobilul, urmând a fi scos la vânzare prin

licitație publică. Creditul a fost rambursat către A.V.A.B. de către pârâtul

reclamant conform actului adițional la antecontractul de vânzare-cumpărare

încheiat de părți, fiind astfel acoperit și o parte din prețul de vânzare.

Instanța de fond a mai reținut că reclamanții pârâți au încercat să obțină un

preț mai mare de la fiul pârâtului reclamant, în lipsa acestuia și că, la scurt

timp după încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare au semnat contractul

de comodat cu nr. 926 din 24 iulie 2003, cu privire la același imobil, cu SC C.M.A.

SA.

S-a stabilit că pârâtul

reclamant și-a îndeplinit obligațiile asumate prin antecontract, a achitat

datoriile reclamanților pârâți și a stins datoria acestora către A.V.A.B.,

făcând demersuri în vederea finalizării tranzacției. De asemenea, pârâtul

reclamant a încercat realizarea unei înțelegeri cu reclamanții pârâți, fiind

dispus să plătească diferența de preț la care s-a obligat, concilierea nefiind

posibilă din cauza celor din urmă care au tergiversat încheierea contractului,

pretinzând un preț mai mare decât cel stabilit inițial.

În ce privește

cererea reconvențională, judecătorul fondului a apreciat că

promitentul-cumpărător, deși de bună-credință, nu a depus suficiente diligențe

pentru a-și achita obligația de plată integrală a prețului în termenul prevăzut

în antecontract, apelând la instituția ofertei de plată, urmată de

consemnațiune în condițiile art. 1114 C. civ., independent de întâlnirea cu

promitenții-vânzători.

Hotărârea

susmenționată i-a fost comunicată pârâtului reclamant G.D., la data de 6

decembrie 2004, prin afișare la ușa locuinței și a fost atacată cu apel la 20

decembrie 2004 în termenul de 15 zile prevăzut în art. 284 C. proc. civ.

Cererea de apel a fost depusă la instanța de fond, respectiv, Judecătoria

Sectorului 3, în conformitate cu dispozițiile art. 288 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva sentinței

civile nr. 8240/2004 au declarat apel și reclamanții pârâți.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a

calificat calea de atac exercitată de părți ca fiind recurs, și nu apel, prin

raportare la valoarea obiectului litigiului și, prin decizia civilă nr. 869/ A

din 19 mai 2005 și-a declinat competența în favoarea Tribunalului București,

cauza fiind înregistrată la Secția a IV-a civilă sub nr. 2535/2005.

Prin decizia civilă nr.

161/ R din 7 februarie 2007, pronunțată în dosarul nr. 2535/2005 a fost respins

recursul declarat de B.C. și G.G. (petiționarii din prezenta cauză) și

respectiv a fost admis recursul formulat de G.D. Instanța de recurs a modificat

în parte sentința, în sensul admiterii cererii reconvenționale, stabilind că

hotărârea ține loc de contract de vânzare-cumpărare între B.C. și G.G., în

calitate de vânzători și G.D., în calitate de cumpărător, pentru imobilul în

litigiu ce a format obiectul antecontractului autentificat sub nr. 2956/2003,

la prețul de 23.600 dolari S.U.A.

Din completele de

judecată care au instrumentat dosarul nr. 2535/2005 al Tribunalului București

au făcut parte magistrații: R.E., T.I., L.M., P.A.G., I.C.C., S.C., D.R.I., C.C.,

N.D.G., R.L.M. și M.S.

Împotriva deciziei nr.

161/R/2007 au formulat contestație în anulare B.C. și G.G., invocând

nerespectarea dispozițiilor legale privind competența. La data de 22 iunie

2007, printr-o cerere completatoare, contestatorii au invocat un nou aspect de

nelegalitate a hotărârii cu privire la care s-a dispus disjungerea,

constatându-se tardivitatea în raport cu prevederile art. 132 C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr.

1239/ R din 23 august 2007 pronunțată în dosarul nr. 6705/3/2007, Tribunalul București,

secția a III-a civilă, magistrații P.A., D.A. și N.I. au respins contestația în

anulare, ca neîntemeiată.

În considerentele

deciziei s-a reținut că instanța competentă să se pronunțe asupra legalității

și temeiniciei hotărârii recurate în conformitate cu prevederile legale în

vigoare la data soluționării recursului, era Tribunalul București.

Cauza disjunsă a fost

înregistrată la Tribunalul București, secția a III-a civilă, sub nr. 24752/3/2007.

Prin decizia civilă nr. 441/ R din 7 martie 2008 pronunțată de magistrații P.A.,

C.L. și R.M. s-a respins contestația în anulare, ca tardiv formulată, după

împlinirea termenului de 15 zile prevăzut de art. 319 C. proc. civ., termen

care curge de la data la care contestatorul a luat cunoștință de hotărârea atacată.

Prima instanță a

concluzionat în sensul că nu există date din care să rezulte că magistrații

și-au exercitat în mod abuziv atribuțiile de serviciu sau că au falsificat

hotărârile pronunțate, acestea fiind adoptate în conformitate cu dispozițiile C.

proc. civ., referitoare la termenele de exercitare a căilor de atac, la

calificarea unei căi de atac și la competența materială a instanțelor

judecătorești, verificarea legalității și temeiniciei unei hotărâri

judecătorești putându-se realiza, exclusiv, prin exercitarea de către părțile

nemulțumite a căilor ordinare sau extraordinare de atac, în condițiile și în

termenele prevăzute de lege, judecătorii neputând fi subiecți activi ai

infracțiunilor de abuz în serviciu în legătură cu soluțiile pe care le pronunță.

Împotriva acestei

sentințe, au declarat recurs petenții; recursurile nu au fost motivate.

Examinând recursul

petentului G.G., în raport cu dispozițiile legale referitoare la condițiile

exercitării căii de atac, instanța de control judiciar constată că recursul

este tardiv.

Potrivit art. 385

3

C. proc. pen., termenul de recurs este de 10 zile dacă legea nu dispune altfel,

dispozițiile art. 363 – art. 365 C. proc. pen., privind data de la care curge

termenul, repunerea în termen și declararea peste termen a căii de atac a

apelului, aplicându-se corespunzător.

Conform art. 363 alin.

(3) C. proc. pen., la care face trimitere art. 385

3

C. proc. pen.,

pentru partea care a fost prezentă la dezbateri sau la pronunțare, termenul

curge de la pronunțare.

Din examinarea părții

introductive a sentinței atacate rezultă că recurentul petiționar a fost

prezent la dezbaterea în fond a cauzei.

Așa fiind, pentru

recurentul petiționar termenul de recurs de 10 zile a început să curgă de la

data de 10 noiembrie 2010, când au avut loc dezbaterile și se împlinea la data

de 21 noiembrie 2010, dar cum aceasta era o zi nelucrătoare, termenul se

proroga pentru următoarea zi lucrătoare, respectiv 22 noiembrie 2010.

Or, petiționarul a

declarat recurs la data de 27 noiembrie 2010, data expedierii prin poștă a

declarației de recurs depășind termenul de 10 zile, prevăzut de lege.

Pentru considerentele

ce preced, constatându-se întemeiată excepția invocată, în temeiul

dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., recursul

declarat va fi respins, ca tardiv, cu obligarea recurentului petent, potrivit art.

192 alin. (2) C. proc. pen., la plata cheltuielilor judiciare statului.

Analizând cauza sub

toate aspectele, față de recursul declarat de petenta B.C., se constată că

recursul este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează.

Astfel, după cum

rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 228 C. proc. pen., începerea

urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiții pozitive,

privind existența de date referitoare la comiterea unei infracțiuni și a unei

condiții negative, a inexistenței cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare

a acțiunii penale, reglementate de dispozițiile art. 10 C. proc. pen., cu

distincțiile prevăzute de norma anterior indicată.

În cauza de față, cu

respectarea prevederilor art. 224 C. proc. pen., procurorul a dispus efectuarea

actelor premergătoare apreciate ca utile cauzei și, motivat, a concluzionat

asupra incidenței în speță a prevederilor art. 10 lit. a) C. proc. pen., faptele

reclamate neexistând în materialitatea lor.

Într-adevăr,

intimații magistrați s-au limitat la a-și exercita legal prerogativele funcției

cu care au fost investiți, iar activitățile acestora de interpretare și

aplicare a legii în cauzele deduse judecății, precum și pronunțarea unor

hotărâri judecătorești constituiau expresia firească a exercitării legale a

atribuțiilor de serviciu, neputând reprezenta, prin ele însele infracțiuni,

chiar dacă nemulțumeau părțile din proces.

În speță, aprecierile

negative ale petenților cu privire la hotărârile pronunțate de instanțe în

cauzele civile în care au fost părți au determinat conferirea de relevanță

penală unor activități legal desfășurate de intimații judecători, faptele

reclamate neexistând în materialitatea lor pentru a fi posibilă angajarea

răspunderii penale a acestora.

Criticile de

nelegalitate și/sau netemeinicie pe care petenții înțelegeau să le formuleze se

impuneau a fi invocate prin exercitarea căilor de atac prevăzute de legea

procesuală, împotriva hotărârilor care îi nemulțumeau, iar formularea plângerii

penale nu li se putea substitui, demersul juridic pentru care petenții au

optat, neputând avea finalitatea urmărită, de reformare a unor hotărâri

judecătorești.

Așa fiind, se

constată că soluția de neîncepere a urmăririi penale, dispusă de procuror,

precum și hotărârea primei instanțe, prin care a fost menținută soluția dispusă

de procuror sunt legale și temeinice. Prima instanță și-a format convingerea pe

baza analizei corecte și complete, potrivit art. 278

1

alin. (7) C.

proc. pen., a materialului dosarului, plângerii petenților și rezoluției

atacate, hotărârea astfel pronunțată fiind legală, temeinică și riguros

motivată.

Pentru considerentele

ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen., recursul declarat de petenta B.C. va fi respins, ca nefondat.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petenta B.C. împotriva sentinței nr. 1756 din 10

noiembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr. 4702/1/2010.

Respinge, ca tardiv,

recursul declarat de petentul G.G. împotriva aceleiași sentințe.

Obligă fiecare

recurent petent la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 martie 2011.