ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8544/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8544/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1048 din 9 iulie

2010 pronunțată în Dosarul nr. 27384/3/2009, Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, a respins ca inadmisibilă cererea formulată de reclamantul L.I.,

în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F., admițând, în prealabil,

excepția cu acest obiect.

În motivarea

sentinței, s-a reținut că prin Sentința civilă nr. 636/2005 a Tribunalului Arad

s-a stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantului, hotărâre

menținută în căile de atac declarate de reclamant și, de asemenea, acesta a

contestat cuantumul despăgubirilor și în Dosarul nr. 6212/2/2008 al Curții de

Apel București, acțiunea sa fiind respinsă prin Sentința civilă nr. 254/2009 a

Curții de Apel București, menținută în căile de atac.

Tribunalul a apreciat

că reclamantul nu poate formula o nouă acțiune prin care să i se stabilească

cuantumul despăgubirilor, iar soluția respingerii acțiunii ca inadmisibilă nu

încalcă prevederile art. 21 alin. (1) și (2) din Constituția României și art. 6

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a admis că dreptul la acces la justiție nu este absolut, că

este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie

de o anumită marjă de apreciere.

În România,

legiuitorul a adoptat un act normativ special, în care se prevede posibilitatea

de a solicita repararea prejudiciului produs, iar adoptarea unei reglementări

speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității

utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în

situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului

dedus pretins este efectivă.

În speță, reclamantul

a avut acces la o instanță de judecată pentru stabilirea cuantumului

despăgubirilor la care era îndreptățit.

A considera că

reclamantul are deschisă o nouă acțiune prin care să i se stabilească cuantumul

despăgubirilor ar însemna să se încalce efectele hotărârilor judecătorești prin

care i s-a stabilit cuantumul despăgubirilor, hotărâri care se bucură de putere

de lucru judecat.

Prin Decizia civilă

nr. 70 din 31 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și familie, a respins ca nefondat apelul declarat de

reclamantul L.I. împotriva sentinței menționate.

Pentru a dispune

astfel, instanța de apel a constatat că respingerea cererii ca inadmisibilă nu

încalcă dreptul de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la C.E.D.O. nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu le

impune statelor contractante nicio restricție cu privire la libertatea lor de a

stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de

restituire a bunurilor și de a alege condițiile în care acceptă să restituie

drepturile de proprietate persoanelor deposedate.

De asemenea, Curtea

Europeană a arătat că norma nu poate fi interpretată în sensul că ar impune

statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost

transferate înainte să ratifice Convenția. A mai constatat că, de la intrarea

în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr.

247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care conduce fie la restituirea

bunului fie la acordarea de despăgubiri. Prin urmare, Curtea a apreciat că

transformarea într-o

"

valoare patrimonială

"

, în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla

constatare a nelegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de

către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de

legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi

(cauza Atanasiu).

În speță, reclamantul

a beneficiat de legile speciale de reparație și a epuizat toate căile de atac

prevăzute de aceste legi, în final obținând despăgubiri, în condițiile art. 16

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Diferența de valoare

solicitată prin prezenta acțiune este astfel inadmisibilă, câtă vreme cuantumul

despăgubirilor a fost calculat și acordat apelantului, potrivit legii speciale,

și nu dreptului comun.

În plus, este de

remarcat că de la începutul anului 2011, Fondul P. a fost listat la bursă și

este în prezent funcțional, reclamantul putând să-și valorifice drepturile

acordate, conform legii.

Instanța de apel a

înlăturat și motivul de apel privind modalitatea nelegală de soluționare a

excepției inadmisibilității acțiunii, reținând că cel care a adus în discuție

această chestiune a fost chiar reclamantul care, prin cererea precizatoare din

9 octombrie 2009 și concluziile scrise din 8 decembrie 2009 a adus o serie de

argumente împotriva unei

"

eventuale excepții ce ar putea fi invocată de

pârât

"

.

Intimatul M.F.P. nu a

invocat o asemenea excepție pe parcursul soluționării cauzei, astfel încât o

pronunțare a instanței, printr-o încheiere interlocutorie, conform art. 137

alin. (1) și (2) C. proc. civ. nu se justifica din punct de vedere procesual.

Principiul

contradictorialității, cel al oralității și asigurarea dreptului la apărare a

fost respectat în cauză întrucât la termenul în care s-au finalizat

dezbaterile, tribunalul a pus în discuție, din oficiu, toate chestiunile

invocate pe parcursul soluționării cauzei, inclusiv excepția inadmisibilității

acțiunii. Faptul că după administrarea probelor, instanța a soluționat cauza în

baza excepției inadmisibilității, nu încalcă dispozițiile art. 6 din C.E.D.O.,

întrucât această excepție de ordine publică putea fi invocată din oficiu, în

orice stare a pricinii.

Nu a fost reținută

nici critica potrivit căreia cauza a fost soluționată în baza excepției

autorității de lucru judecat, tribunalul menționând expres că nu sunt întrunite

cerințele art. 1201 C. civ., însă hotărârile pronunțate anterior referitoare la

stabilirea despăgubirilor solicitate de reclamant nu pot fi ignorate, ele

stabilind situația de fapt a cauzei și sunt în puterea lucrului judecat.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul L.I., criticând-o

pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și

susținând, în esență, următoarele:

În mod greșit,

instanța de apel a considerat că, prin respingerea cererii reclamantului ca

inadmisibilă, nu este încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., în

condițiile în care reclamantul a fost despăgubit parțial, în proporție de

aproximativ 50% din valoarea de piața a imobilului restituit prin echivalent,

deși legislația de la acel moment fiind caracterizată de principiul restituirii

integrale prin echivalent (art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, art. 4 lit.

a) și b) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005).

Nu poate fi reținută

existența unor

"

obiective legitime de utilitate publică

"

, care pot justifica

o rambursare mai mică decât valoarea de piață integrală, deoarece la data la

care s-a formulat cererea din cauză nu era în vigoare niciun act normativ prin

care despăgubirile erau plafonate din motive de utilitate publică, reformă

economică ori dreptate socială.

Nu corespund

realității considerentele referitoare la calcularea despăgubirilor potrivit

legii speciale, și nu dreptului comun, întrucât valoarea imobilului a fost

stabilită printr-o expertiză judiciară efectuată în baza unor acte normative

anterioare anului 1989, și nu conform standardelor internaționale de evaluare,

prin

"

acordarea unor

despăgubiri juste și echitabile în raport cu practica jurisdicțională internă

și internațională

"

, astfel cum prevede art. 4 din Titlul VII al Legii nr.

247/2005. Ulterior, Sentința nr. 636 din 22 iunie 2005 pronunțată de Tribunalul

Arad, prin care au fost stabilite despăgubirile în speță, a rămas neexecutată

până în anul 2009, din motive independente de voința reclamantului, motiv

pentru care valoarea despăgubirilor stabilite nu mai reflectă valoarea reală de

circulație a imobilului.

Referitor la listarea

la bursă a Fondului P., având în vedere dispozițiile art. art. 26 alin. (1) din

O.U.G. nr. 81/2007 prin care a fost introdus art. 187 din Titlul VII al Legii

nr. 247/2005, recurentul - reclamant a precizat că acțiunile la Fondul P. i-au

fost atribuite la valoarea nominală de un RON per acțiune. În prezent, aceste

acțiuni se tranzacționează la bursă la valoarea de 60 de bani per acțiune, ceea

ce face ca recurentul să-și valorifice drepturile acordate, deja plafonate, în

proporție de numai 60% din valoarea plafonată, dată fiind aplicarea defectuoasă

în speță a Legilor speciale de reparație nr. 10/2001 și 247/2005.

S-a mai susținut că,

prin admiterea excepției, a fost încălcat dreptul reclamantului la o cale

internă de remediu față de încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional,

reprezentată de constatarea și repararea prejudiciului cauzat de aplicarea defectuoasă

a legilor speciale de reparație, în conformitate cu art. 13 din Convenție.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat.

Motivele de recurs

urmează a fi analizate exclusiv din perspectiva cazului prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., nu și a celor descrise la pct. 7 și 8 din același art.

304, invocate, de asemenea, explicit în motivarea căii de atac.

Recurentul -

reclamant nu pretinde existența, în cuprinsul deciziei recurate, a unor

considerente contradictorii ori care nu sunt de natură să sprijine soluția

adoptată, ci nelegalitatea argumentării, ceea ce denotă nemulțumirea părții

față de însăși soluția de menținere a respingerii pretențiilor sale, urmare a

unei aplicări pretins greșite a legii.

Pe de altă parte, nu

sunt întrunite nici cerințele de aplicare a cazului din art. 304 pct. 8 C.

proc. civ., deoarece nu se susține interpretarea greșită, de către instanța de

apel, a actului juridic pe temeiul căruia reclamantul își întemeiază

pretențiile deduse judecății, respectiv titlul de proprietate asupra imobilului

preluat abuziv de către stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001.

Este de precizat, în

primul rând, că, prin motivele de recurs, reclamantul nu a reluat criticile din

apel relative la modul de soluționare a excepției inadmisibilității, din

perspectiva dispozițiilor art. 137 C. proc. civ., referiri la acest aspect

fiind făcute doar în contextul redării susținerilor reclamantului pe tot parcursul

judecății.

În ceea ce privește

soluția adoptată, verificând modul de aplicare a legii la situația de fapt din

speță, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanță a apreciat - iar

instanța de apel a confirmat - că reclamantul nu are deschisă calea unei

acțiuni în justiție pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor la care era

îndreptățit pentru imobilul preluat abuziv de către stat, nici măcar sub forma

diferenței între valoarea actuală a imobilului în considerarea căruia i s-au

acordat deja măsuri reparatorii și valoarea despăgubirilor efectiv acordate în

procedurile prevăzute de legile speciale de reparație.

Ambele instanțe de

fond au reținut că accesul la justiție pentru calcularea despăgubirilor a fost

asigurat în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, în forma anterioară intrării

în vigoare a Legii nr. 247/2005, în perioada în care instanța de judecată,

verificând legalitatea dispoziției emise de entitatea învestită cu soluționarea

notificării, era competentă a stabili cuantumul despăgubirilor.

Dreptul la o asemenea

acțiune a fost exercitat de reclamant, obținând măsuri reparatorii sub formă de

titluri de valoare nominală prin Sentința civilă nr. 636 din 22 iunie 2005

pronunțată de Tribunalul Arad în cadrul contestației împotriva deciziei emise

de entitatea învestită cu soluționarea notificării, hotărâre definitivă prin

Decizia nr. 1906 din 15 decembrie 2005 a Curții de Apel Timișoara, irevocabilă

prin Decizia nr. 8456 din 23 octombrie 2006 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție.

Măsurile reparatorii

arătate au fost recunoscute la valoarea de circulație a imobilului, stabilită

prin expertiza de specialitate efectuată în acea cauză la valoarea de

907.976,75 RON.

Ulterior finalizării

irevocabile a litigiului, titlurile de valoare nominală au fost convertite în

titluri de despăgubire, în baza art. 29 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

la valoarea stabilită prin sentința menționată, prin decizia Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Acest act

administrativ a fost contestat în contencios administrativ, pe motiv că titlul

de despăgubire ar fi trebuit să fie emis în funcție de valoarea de circulație a

imobilului, recalculată în procedura Titlului VII, însă instanța a respins

pretențiile cu acest obiect, prin Decizia nr. 254 din 26 ianuarie 2009 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

menținută prin Decizia nr. 3135 din 5 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Recurentul -

reclamant nu contestă în cauză faptul că avea obligația de a iniția procedurile

prevăzute de Legile nr. 10/2001 și nr. 247/2005 pentru acordarea măsurilor

reparatorii, reglementări derogatorii de la dreptul comun și nici că,

parcurgând aceste proceduri, nu a avut asigurat accesul la justiție.

Mai mult, a arătat,

în cursul judecății, că reglementarea legală în vigoare la momentul solicitării

despăgubirilor era compatibilă cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în

sensul că permitea calcularea despăgubirilor în raport de valoarea de piață a

imobilului (susținere reiterată prin motivele de recurs).

Rațiunea pentru care

reclamantul s-a adresat instanței în speță este aceea că, din cauza modului de

aplicare a legii în procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005, nu a obținut

în mod efectiv o dezdăunare la această valoare, pe care consideră este

îndreptățit să o pretindă printr-o acțiune separată în justiție.

După cum s-a arătat

deja, împrejurarea că reclamantul este îndreptățit la o despăgubire într-un

cuantum care să reflecte valoarea de piață a imobilului a fost deja

valorificată în procesul inițiat de către reclamant în baza Legii nr. 10/2001,

instanța de judecată acordându-i despăgubiri potrivit acestui criteriu.

De asemenea,

prejudiciul creat prin întârzierea în plata efectivă a măsurilor reparatorii a

fost deja invocat în litigiul de contencios administrativ, în modalitatea

pretenției de recalculare a despăgubirilor în raport de valoarea de circulație,

instanța respingând cererea cu acest obiect, astfel încât căile procesuale

prevăzute de legile reparatorii au fost epuizate.

Continuând să susțină

că este îndreptățit în continuare la o diferență de despăgubire raportată la

valoarea de circulație a imobilului, în condițiile în care a fost deja

despăgubit potrivit unui asemenea reper, reclamantul tinde la obținerea unui

nou titlu executoriu, pe lângă cel reprezentat de Sentința civilă nr. 636 din

22 iunie 2005.

Prin atare pretenții,

reclamantul leagă, în fapt, calculul valorii de piață de momentul plății

efective, dovadă încercările sale de a obține o atare recalculare fie în

procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005, în care se realiza valorificarea

titlului de despăgubire, fie ulterior, prin prezenta acțiune.

Or, deși nu se poate

contesta că este posibil ca reclamantul să fi suferit un prejudiciu prin amânarea

momentului plății - doar între data rămânerii irevocabile a Sentinței civile

nr. 636 din 22 iunie 2005 (data pronunțării deciziei de recurs - 23 octombrie

2006) și emiterea deciziei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor

(16 septembrie 2008) scurgându-se doi ani -, reclamantul nu are, totuși,

deschisă calea unei acțiuni în pretenții pe calea dreptului comun.

Astfel, eventualul

prejudiciu creat prin emiterea cu întârziere a deciziei de conversie a

titlurilor de valoare nominală în titluri de despăgubire a fost deja evaluat de

către o instanță de judecată, prin Decizia nr. 254 din 26 ianuarie 2009 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

irevocabilă, stabilindu-se că reclamantul nu este îndreptățit la recalcularea

despăgubirilor în funcție de valoarea de circulație de la acel moment.

Hotărârea

judecătorească irevocabilă produce efecte în cauză, chiar dacă a fost

pronunțată într-un litigiu cu un alt obiect și între alte părți decât cele din

acțiunea de față, în virtutea efectelor negative ale puterii de lucru judecat,

în sensul ca aspectele de fapt și de drept dezlegate prin acea hotărâre să nu

fie reevaluate într-un proces ulterior.

Pornind la premisa că

titlul de despăgubire reflectă valoarea de circulație a imobilului, urmare a

confirmării sale pe cale judecătorească, un eventual prejudiciu rezultat din

modul de valorificare a acestui titlu prin mecanismul Fondului

"

P.

"

poate fi legat, în

primul rând, de termenul în care are loc dezdăunarea efectivă a persoanelor

îndreptățite.

Or, nu se poate

ignora faptul că prin hotărârea pronunțată la 12 octombrie 2010 în cauza Maria

Atanasiu și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului,

urmare a numeroaselor încălcări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenție, dat fiind că Statul Român nu a pus la punct un

mecanism apt să asigure despăgubirea într-un termen rezonabil.

Prin acea hotărâre,

Statul Român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive

a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția

efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenție.

Această obligație

există în toate cazurile în care există o decizie sau dispoziție administrativă

ori o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a

stabilit dreptul la despăgubiri, în considerarea cărora părțile se pot prevala

de existența unui

"

bun

"

, în sensul Convenției, urmând a fi creat un

mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de

restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente (parag.

232).

Doar prin stabilirea

unui sistem eficient și previzibil de executare într-un timp rezonabil a

deciziilor și dispozițiilor administrative sau a hotărârilor judecătorești

irevocabile se asigură funcționarea garanțiilor prevăzute de art. 6 din

Convenție și de art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O.

În speță, reclamantul

L.I. este titularul unui

"

bun

"

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

la C.E.D.O. și al jurisprudenței Curții Europene, inclusiv în cauza Maria

Atanasiu și alții împotriva României, aflându-se în posesia unui titlu de

despăgubire pentru o sumă de bani certă, confirmat prin hotărâri judecătorești

irevocabile, titlu ce ar trebui valorificat tot în condițiile Titlului VII al

Legii nr. 247/2005, prin intermediul Fondului

"

P.

"

.

Faptul că, în

prezent, Fondul

"

P.

"

nu funcționează de o manieră care să

garanteze executarea eficientă și într-un timp rezonabil a titlurilor de

despăgubire nu deschide calea unei acțiuni în justiție potrivit dreptului

comun, atât timp cât Statul Român și-a asumat obligația amendării mecanismului

actual de plată a despăgubirilor, iar termenul acordat de către instanța

europeană în acest sens nu a expirat.

Nu se poate considera

că o acțiune în justiție pe calea dreptului comun ar reprezenta una dintre

măsurile la care s-a referit Curtea Europeană în cauza Atanasiu, pentru a

garanta protecția efectivă a drepturilor protejate prin Convenție.

Curtea a arătat

explicit că Statului Român îi revine obligația de amendare a mecanismului

actual, ceea ce presupune adoptarea de măsuri cu caracter legislativ și

administrativ, al căror conținut intră în marja largă de apreciere a statului,

cu condiția să fie apte

"

să garanteze respectarea drepturilor

patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru

punerea lor în aplicare

"

(parag. 233).

Așadar,

admisibilitatea unor asemenea cereri în justiție se va putea discuta și,

eventual, reține doar în măsura în care se va constata că statul nu și-a

îndeplinit obligația stabilită în sarcina sa, după expirarea termenului de 18

luni, însă nu și în cadrul legislativ actual.

În ceea ce privește

dispozițiile art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale, la care s-a făcut referire prin motivele de recurs,

în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a considerat că

instituie o cerință pentru modul de protejare și garantare a drepturilor

recunoscute prin Convenție, în sensul posibilității analizei în fond a cererii

reclamantului și oferirea unui remediu adecvat, înțeles ca un

"

recurs efectiv

"

în fața unei

autorități naționale (cauzele Kudla împotriva Poloniei, Rysovskyy împotriva

Ucrainei, Kacmar împotriva Slovaciei etc.).

Art. 13 nu poate

reprezenta un temei juridic de sine-stătător al unei acțiuni în pretenții

adresate direct instanței de judecată și nici măcar un temei al unui control de

convenționalitate, în ceea ce privește eventuala neconformitate a unei norme

naționale cu dispozițiile Convenției, astfel cum preconizează recurentul -

reclamant în cauză.

Din perspectiva exigențelor art. 13, este

suficient, după cum rezultă din considerentele deja expuse, că reglementarea

actuală a legilor speciale de reparație a permis reclamantului recunoașterea

unui

"

bun

"

în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., fapt confirmat de însuși reclamantul, de

asemenea, iar în ceea ce privește valorificarea titlului de despăgubire, Statul

Român are obligația să amendeze mecanismul actual de plată a despăgubirilor,

într-un termen acordat în acest sens de către Curtea Europeană, fără să fie

posibilă, până la momentul constatării îndeplinirii obligației, intervenția

instanței de judecată într-un alt cadru decât cel creat prin legile speciale,

respectiv pe calea dreptului comun.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și îl

va respinge ca atare, în aplicarea art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul L.I. împotriva Deciziei nr. 70A din

31 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 2 decembrie 2011.