ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 284/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 17 martie 2010 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanta S.A. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 euro echivalent în RON la data plății, reprezentând prejudiciul moral suferit da tatăl său, S.T., ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic luată împotriva lui prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu într-un câmp aparținând G.A.S.-ului, comuna G., Raion F., regiunea Constanța, în perioada 18 iunie 1951 – 20 august 1955, măsură luată prin decizia M.A.I.

nr. 200/1951. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că tatăl său, decedat la 15 aprilie 2002, a fost strămutat împreună cu familia în comuna G., județul Constanța până la data de 20 august 1955, când i-a fost ridicat domiciliul obligatoriu prin decizia M.A.I. nr. 6100/1955. Odată cu luarea acestei măsuri familia tatălui său a fost împiedicată să ia cu ea alte bunuri decât cele de strictă necesitate, restul bunurilor gospodărești fiind predate organelor Ministerului de Interne sau părăsite și ca urmare, distruse sau furate. Locul în care au fost dislocați - un câmp în B. a fost folosit de către cei dislocați pentru a-și construi bordeie în care să se adăpostească, iar apoi case din chirpici.

Aceste măsuri au cauzat suferințe întregii familii prin neajunsurile legate de lipsa unei locuințe, lipsa asistenței medicale precum și a posibilității de a-și câștiga existența prin muncă, la o distanță de până la 4 km în jurul lagărului și totodată prin măsurile de supraveghere permanentă din partea organelor de securitate. A mai arătat reclamanta că măsura administrativă luată a fost de natură să împiedice posibilitatea pentru copii absolvenți de Școală generală să urmeze studii liceale sau profesionale și aceasta datorită imposibilității de deplasare la o distanță mai mare de 4 km. Reclamanta a mai susținut că tatăl său a beneficiat de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1991 primind în baza Hotărârii nr. 159/4 febr.

1991 o indemnizație lunară de 822 RON, iar prin decizia nr. 1161 din 14 iunie 2007 acestuia i-a fost recunoscută calitatea de luptător în rezistența anticomunistă. Prin sentința civilă nr. 1317 din 20 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul la plata, către reclamantă, a sumei de 2.000 euro echivalent în RON, cu titlu de daune morale. Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a constatat că atingerea drepturilor fundamentale ale tatălui reclamantei la libertate și viață este atât de gravă încât nu poate fi considerată suficientă simpla recunoaștere a caracterului politic a măsurii administrative, fiind necesară acordarea unei compensații bănești, de natură să reflecte simbolic gravitatea prejudiciului.

În aprecierea cuantumului daunelor morale, Tribunalul a avut în vedere gravitatea suferințelor tatălui reclamantei precum și faptul că acesta nu a mai beneficiat de alte despăgubiri, apreciind că suma de 2.000 euro reprezintă o satisfacție echitabilă. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, arătând că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a declarat neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, situație față de care acțiunea reclamantei este lipsită de suport legal. În subsidiar, pârâtul a criticat sentința primei instanțe sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate, pe care l-a apreciat exagerat în raport de prejudiciul efectiv, de faptul că autorul reclamantei a beneficiat de despăgubiri în temeiul unui act similar de reparație, respectiv, Decretul Lege nr. 118/1990 și de jurisprudența C.E.D.O.

în materie, care a adoptat o poziție moderată prin sumele rezonabile acordate. Prin decizia civilă nr. 183 A din 22 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă a respins, ca nefondat, apelul, reținând că instanța de fond a apreciat în mod corect că reclamanta este îndreptățită a beneficia de măsurile reparatorii reglementate de lege prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic, dispusă prin decizia M.A.I. nr. 200/1951.

Analizând consecințele deciziei Curții Constituționale asupra drepturilor reclamanților, din perspectiva art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, a art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, a art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoalele adiționale, și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor, instanța de apel a constatat că soluția primei instanțe este temeinică și legală.

În acest sens, Curtea de Apel a reținut că aplicarea deciziei Curții Constituționale în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri, formulate în temeiul Legii nr. 221/2009 , nu au fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit față de persoanele care dețin deja o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în soluționarea unui proces sau a unei cereri, formulată tot în temeiul Legii nr. 221/2009, în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.

Instanța de apel a mai reținut că instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, respectiv, în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, sens în care s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudența sa constantă în materie. Mai mult, chiar Curtea Constituțională a constatat, în considerentele Deciziei nr. 1354/2010, că, prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit.

Rezultă că, prin neacordarea despăgubirilor persoanelor îndreptățite care, la data pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, declanșaseră procedura judiciară și obținuseră cel puțin o hotărâre judecătorească în primă instanță, cum este și cazul apelanților reclamanți, s-ar crea o discriminare între persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, ar beneficia de un tratament juridic diferit.

Prin urmare, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces ședințe și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Analizând calitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 de a fi accesibile și previzibile, care chiar enumerau exemplificativ criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor, instanța de apel a apreciat că persoanele prevăzute de aceste dispoziții legale puteau pretinde o „speranță legitimă” de a vedea concretizat, în termenul de 3 ani prevăzut de lege, dreptul lor referitor la acordarea daunelor morale, acesta având o bază suficientă în dreptul intern și fiind recunoscut printr-o jurisprudență previzibilă a instanțelor interne, anterioară intervenirii deciziei Curții Constituționale și chiar ulterioară acesteia, aparținând celei mai înalte jurisdicții în stat.

Instanța de apel a reținut că în sensul considerentelor anterior arătate s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Beian contra României nr. 1 (hotărârea din 6 decembrie 2007) și, respectiv, cauza Driha contra României, hotărârea din 21 februarie 2008) și a concluzionat că reclamanta se află în situația de a avea o hotărâre de admitere pronunțată de prima instanță, într-un litigiu declanșat anterior intervenirii deciziei Curții Constituționale, motiv pentru care îi sunt aplicabile dispozițiile legale de la momentul investirii instanței, această decizie neputând retroactiva, fără a afecta, în principiu, garantarea art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 14 al Convenției și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de către instanța națională, prima chemate sa aplice Convenția.

Această apreciere este în acord cu regulile aplicării legii civile în timp, cu principiul conform căruia, în căile de atac, se analizează legalitatea și temeinicia unei soluții, în raport cu legea în vigoare la data pronunțării lor, legea nouă substanțială putându-se aplica litigiilor declanșate anterior doar daca aceasta conține dispoziții mai favorabile decât legea sub imperiul căreia aceste litigii au fost declanșate (a se vedea dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, interpretate prin decizia din 4 iunie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii) și cu efectele deciziilor Curții Constituționale.

Instanța de apel a mai constatat că aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât este obligată să dea prioritate reglementărilor internaționale, respectând astfel dispozițiile art. 20 din Constituția României. Așa cum reglementările internaționale au întâietate în fața celor interne, inclusiv în fața Constituției României, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate față de cele ale Curții Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțele de judecata.

Referitor la cuantumul despăgubirilor acordate, instanța de apel a reținut că repararea integrală a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat bănește, iar suma stabilită cu acest titlu de instanța de fond reflectă a reparație simbolică pentru prejudiciul suferit de autorul reclamantei, fiind avute în vedere toate criteriile generale de cuantificare, precum și măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, situație față de care nu se impune modificarea sentinței atacate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, arătând că prin decizia de neconstituționalitate nu s-a realizat o intervenție a legiuitorului în actul de justiție, ci s-a înlăturat, de către o autoritate publică independentă și al cărei scop este garantarea supremației Constituției, respectiv, Curtea Constituțională, un paralelism legislativ, contrar normelor de tehnică legislativă. În acest context nu se poate considera că s-a produs o încălcare a art. 6 din CEDO, care consacră dreptul la un proces echitabil, în condițiile în care, la momentul pronunțării deciziilor de către Curtea Constituțională, cauza aflându-se în faza apelului, hotărârea primei instanțe nu era definitivă, neexistând un drept câștigat, stabilit în mod definitiv de către autoritatea judiciară, sens în care nu sunt incidente nici prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție.

Instanța de apel în mod greșit a considerat ca în cauză nu sunt aplicabile deciziile Curții Constituționale, neținând seama de caracterul devolutiv al apelului cât și de principiul ierarhiei actelor normative, respectivele dispoziții ale Legii nr. 221/2009 nemaiputând fi considerate apte a justifica menținerea sentinței apelate. Nu se poate reține nici existența unei „speranțe legitime” a reclamantului la obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior declarate neconstituționale, întrucât o asemenea speranță trebuie să aibă o bază legală internă solidă. Or, nu se poate reține că un act legislativ care, la scurt timp după emiterea lui, a fost declarat neconstituțional poate reprezenta o bază legală solidă în sensul jurisprudenței Curții Europene.

Dispoziția legală referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad hoc, extraordinar, nefiind abrogata de legiuitor, ci și-a încetat efectul ca urmare a exercitării controlului de constituționalitate, situație în care nu se poate vorbi despre o procedură inechitabilă ori despre faptul că speranța legitimă ar fi devenit iluzorie. Acest aspect este în acord cu jurisprudența C.E.D.O., cât timp instanța de contencios european a reținut că art. 1 din Protocolul 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marja de apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un regim totalitar anterior.

Actuala ordine constituțională internă nu permite judecătorului să aplice o normă legală declarată neconstituțională pentru că altfel s-ar nesocoti principiul separației puterilor în stat, ceea ce însă nu echivalează cu o denegare de dreptate.

Curtea Europeană a statuat că simpla posibilitate recunoscută prin lege unor persoane de a obține, în urma unui proces, despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut, nu are semnificația unei speranțe legitime, atât timp cât deznodământul judiciar este incert până la momentul finalizării procesului, iar noțiunea de discriminare prevăzută de art. 14 din Convenție, nu este una automată, astfel că nu se poate reține o încălcare a art. 1 din Protocolul I și nu se poate face aplicarea art. 14. Pârâtul a mai arătat că instanța de apel era ținută a soluționa cauza funcție de decizia de neconstituționalitate, obligatorie și opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești, prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nemaiputând fi aplicată de nici un subiect de drept, încetându-și efectele juridice.

Recursul formulat este fondat. Din considerentele expuse de instanța de apel în susținerea soluției de admitere a pretențiilor reclamantei, rezultă că nu s-a dat eficiență deciziilor nr. 1358 și 1360/2010 ale Curții Constituționale, în sensul încetării temeiului juridic al pretențiilor reclamantei, la expirarea unui termen de 45 de zile de la publicarea lor în M. Of. Efectele deciziilor Curții Constituționale rezidă tocmai în încetarea efectelor prevederii legale a căror neconformitate cu legea fundamentală a fost constatată, astfel cum, în mod corect, a susținut și recurentul pârât. În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională își încetează efectele după 45 zile de la publicarea sa în M. Of., iar pe durata acestui termen dispozițiile sunt suspendate de drept.

Ca atare, atât consecința încetării efectelor normei neconstituționale, cât și momentul de la care aceasta se produce, sunt prevăzute chiar în Constituție, astfel încât, la expirarea termenului de 45 zile, fără ca legiuitorul să pună de acord norma cu dispozițiile legii fundamentale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate. Această constatare este confirmată de decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un recurs în interesul legii, în al cărei dispozitiv s-a menționat explicit că „urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele...”.

Decizia în interesul legii a fost p ublicată în M. Of. nr. 789/7 noiembrie 2011, ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-și efectele la data soluționării prezentului recurs, în virtutea dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe. Împrejurarea că instanța de apel a constatat contrariul determină necesitatea modificării deciziei astfel pronunțate, întrucât instanța de apel a reținut că cele două decizii ale Curții Constituționale nu puteau fi aplicate în faza apelului, deoarece ar echivala cu o aplicare retroactivă și ar altera echitatea procedurii.

Or, problema de drept a efectelor celor două decizii ale Curții Constituționale asupra procedurilor jurisdicționale aflate în curs de desfășurare a fost tranșată prin aceeași decizie dată în interesul legii de către instanța supremă, în sensul că sunt incidente în cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of. În motivarea deciziei date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât și de blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției europene a drepturilor omului și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curții Constituționale trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, prin prisma regulilor de aplicare a legii în timp, situațiile juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 – cum sunt drepturile de creanță, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, și al întinderii dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță - sunt sub incidența efectelor deciziilor Curții Constituționale, de imediată și generală aplicare. Ca atare, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând (nefiind vorba despre o situație juridică voluntară), în absența unei dispoziții legale exprese.

De asemenea, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă , a conchis instanța supremă. Dată fiind decizia în interesul legii, se constată că, în cauză, instanța de apel a procedat nelegal nedând eficiență deciziilor Curții Constituționale, cât timp, la data publicării lor în M. Of.

din 15 noiembrie 2010, cauza nu era soluționată printr-o hotărâre definitivă. În aceste condiții, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) rap. la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. va admite recursul formulat de pârât, va modifica în tot decizia recurată în sensul admiterii apelului pârâtului, iar pe fond, acțiunea va fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei civile nr. 183 A din 22 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă. Modifică în tot decizia atacată, în sensul că: Admite apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 1317 din 20 septembrie 2010 a Tribunalului București, secția a III a civilă. Schimbă sentința, în sensul că respinge acțiunea. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 ianuarie 2012.