ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 284/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 284/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

17 martie 2010 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă,

reclamanta S.A. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 euro

echivalent în RON la data plății, reprezentând prejudiciul moral suferit da

tatăl său, S.T., ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic luată

împotriva lui prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea

domiciliului obligatoriu într-un câmp aparținând G.A.S.-ului, comuna G., Raion F.,

regiunea Constanța, în perioada 18 iunie 1951 – 20 august 1955, măsură luată

prin decizia M.A.I. nr. 200/1951.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat

că tatăl său, decedat la 15 aprilie 2002, a fost strămutat împreună cu familia în

comuna G., județul Constanța până la data de 20 august 1955, când i-a fost ridicat

domiciliul obligatoriu prin decizia M.A.I. nr. 6100/1955.

Odată cu luarea acestei măsuri familia

tatălui său a fost împiedicată să ia cu ea alte bunuri decât cele de strictă necesitate,

restul bunurilor gospodărești fiind predate organelor Ministerului de Interne sau

părăsite și ca urmare, distruse sau furate.

Locul în care au fost dislocați - un

câmp în B. a fost folosit de către cei dislocați pentru a-și construi bordeie în

care să se adăpostească, iar apoi case din chirpici.

Aceste măsuri au cauzat suferințe întregii

familii prin neajunsurile legate de lipsa unei locuințe, lipsa asistenței medicale

precum și a posibilității de a-și câștiga existența prin muncă, la o distanță de

până la 4 km în jurul lagărului și totodată prin măsurile de supraveghere permanentă

din partea organelor de securitate.

A mai arătat reclamanta că măsura administrativă

luată a fost de natură să împiedice posibilitatea pentru copii absolvenți de Școală

generală să urmeze studii liceale sau profesionale și aceasta datorită imposibilității

de deplasare la o distanță mai mare de 4 km.

Reclamanta a mai susținut că tatăl său

a beneficiat de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1991 primind în baza Hotărârii

nr. 159/4 febr. 1991 o indemnizație lunară de 822 RON, iar prin decizia nr.

1161 din 14 iunie 2007 acestuia i-a fost recunoscută calitatea de luptător în rezistența

anticomunistă.

Prin sentința civilă nr. 1317 din 20

septembrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis în parte acțiunea

și a obligat pârâtul la plata, către reclamantă, a sumei de 2.000 euro echivalent

în RON, cu titlu de daune morale.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul

a constatat că atingerea drepturilor fundamentale ale tatălui reclamantei la libertate

și viață este atât de gravă încât nu poate fi considerată suficientă simpla recunoaștere

a caracterului politic a măsurii administrative, fiind necesară acordarea unei compensații

bănești, de natură să reflecte simbolic gravitatea prejudiciului.

În aprecierea cuantumului daunelor morale,

Tribunalul a avut în vedere gravitatea suferințelor tatălui reclamantei precum și

faptul că acesta nu a mai beneficiat de alte despăgubiri, apreciind că suma de 2.000

euro reprezintă o satisfacție echitabilă.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, arătând că Decizia

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a declarat neconstituționale

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, situație față de care

acțiunea reclamantei este lipsită de suport legal.

În subsidiar, pârâtul a criticat sentința

primei instanțe sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate, pe care l-a apreciat

exagerat în raport de prejudiciul efectiv, de faptul că autorul reclamantei a beneficiat

de despăgubiri în temeiul unui act similar de reparație, respectiv, Decretul Lege

nr. 118/1990 și de jurisprudența C.E.D.O. în materie, care a adoptat o poziție moderată

prin sumele rezonabile acordate.

Prin decizia civilă nr. 183 A din 22

februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă a respins, ca nefondat,

apelul, reținând că instanța de fond a apreciat în mod corect că reclamanta este

îndreptățită a beneficia de măsurile reparatorii reglementate de lege prin art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pentru prejudiciul moral suferit ca

urmare a măsurii administrative cu caracter politic, dispusă prin decizia M.A.I.

nr. 200/1951.

Analizând consecințele deciziei Curții

Constituționale asupra drepturilor reclamanților, din perspectiva art. 6 al Convenției

Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, a

art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, a art. 14 al Convenției, care

interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție

și protocoalele adiționale, și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor,

instanța de apel a constatat că soluția primei instanțe este temeinică și legală.

În acest sens, Curtea

de Apel a reținut că aplicarea deciziei Curții Constituționale în cazul persoanelor

ale căror procese sau cereri, formulate în temeiul Legii

nr. 221/2009

, nu au fost soluționate

prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, ar fi de natură să instituie

un tratament juridic diferit față de persoanele care dețin deja o hotărâre judecătorească

definitivă, pronunțată în soluționarea unui proces sau a unei cereri, formulată

tot în temeiul Legii nr. 221/2009, în baza unui

criteriu aleatoriu și exterior conduitei

persoanei, în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de

art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul

juridic aplicat nu poate fi diferit.

Instanța de apel a mai reținut că instituirea

unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări

politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea

definitivă, respectiv, în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei,

nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, sens în care s-a pronunțat și Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudența sa constantă în materie.

Mai mult, chiar

Curtea Constituțională a constatat, în considerentele Deciziei nr. 1354/2010, că,

prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele

unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice,

beneficiază de un tratament juridic diferit. Rezultă că, prin neacordarea despăgubirilor

persoanelor îndreptățite care, la data pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, declanșaseră procedura judiciară și obținuseră cel puțin o hotărâre

judecătorească în primă instanță, cum este și cazul apelanților reclamanți, s-ar

crea o discriminare între persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv identice,

ar beneficia de un tratament juridic diferit.

Prin urmare, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010

a Curții Constituționale unui proces ședințe și suprimarea temeiului juridic al

acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009,

ce declanșaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile,

poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului și ar crea premisele

unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice,

beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau nu a unei

hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Analizând calitatea dispozițiilor

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 de a fi accesibile și previzibile,

care chiar enumerau exemplificativ criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor,

instanța de apel a apreciat că persoanele prevăzute de aceste dispoziții legale

puteau pretinde o „speranță legitimă” de a vedea concretizat, în termenul de 3 ani

prevăzut de lege, dreptul lor referitor la acordarea daunelor morale, acesta având

o bază suficientă în dreptul intern și fiind recunoscut printr-o jurisprudență previzibilă

a instanțelor interne, anterioară intervenirii deciziei Curții Constituționale și

chiar ulterioară acesteia, aparținând celei mai înalte jurisdicții în stat.

Instanța de apel a reținut că în sensul

considerentelor anterior arătate s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor

Omului, în cauza Beian contra României nr. 1 (hotărârea din 6 decembrie 2007) și,

respectiv, cauza Driha contra României, hotărârea din 21 februarie 2008) și a concluzionat

că reclamanta se află în situația de a avea o hotărâre de admitere pronunțată de

prima instanță, într-un litigiu declanșat anterior intervenirii deciziei Curții

Constituționale, motiv pentru care îi sunt aplicabile dispozițiile legale de la

momentul investirii instanței, această decizie neputând retroactiva, fără a afecta,

în principiu, garantarea art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului,

art. 14 al Convenției și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, de către instanța națională, prima chemate sa aplice Convenția.

Această apreciere este în acord cu regulile

aplicării legii civile în timp, cu principiul conform căruia, în căile de atac,

se analizează legalitatea și temeinicia unei soluții, în raport cu legea în vigoare

la data pronunțării lor, legea nouă substanțială putându-se aplica litigiilor declanșate

anterior doar daca aceasta conține dispoziții mai favorabile decât legea sub imperiul

căreia aceste litigii au fost declanșate (a se vedea dispozițiile art. 16 din Legea

nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, interpretate prin decizia din 4

iunie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul

legii) și cu efectele deciziilor Curții Constituționale.

Instanța de apel a mai constatat că aplicarea

Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale prezentului litigiu ar fi de natură

a duce la

încălcarea pactelor și tratatele privitoare

la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât este

obligată să dea prioritate reglementărilor internaționale, respectând astfel dispozițiile

art. 20 din Constituția României. Așa cum reglementările internaționale au întâietate

în fața celor interne, inclusiv în fața Constituției României, statuările Curții

Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate față de

cele ale Curții Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțele

de judecata.

Referitor la cuantumul despăgubirilor

acordate, instanța de apel a reținut că repararea integrală a prejudiciului nu poate

avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor

daune, imposibil de echivalat bănește, iar suma stabilită cu acest titlu de instanța

de fond reflectă a reparație simbolică pentru prejudiciul suferit de autorul reclamantei,

fiind avute în vedere toate criteriile generale de cuantificare, precum și măsurile

reparatorii acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, situație față de care

nu se impune modificarea sentinței atacate.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, arătând că prin

decizia de neconstituționalitate nu s-a realizat o intervenție a legiuitorului în

actul de justiție, ci s-a înlăturat, de către o autoritate publică independentă

și al cărei scop este garantarea supremației Constituției, respectiv, Curtea Constituțională,

un paralelism legislativ, contrar normelor de tehnică legislativă.

În acest context nu se poate considera

că s-a produs o încălcare a art. 6 din CEDO, care consacră dreptul la un proces

echitabil, în condițiile în care, la momentul pronunțării deciziilor de către Curtea

Constituțională, cauza aflându-se în faza apelului, hotărârea primei instanțe nu

era definitivă, neexistând un drept câștigat, stabilit în mod definitiv de către

autoritatea judiciară, sens în care nu sunt incidente nici prevederile art. 15

alin. (2) din Constituție.

Instanța de apel în mod greșit a considerat

ca în cauză nu sunt aplicabile deciziile Curții Constituționale, neținând seama

de caracterul devolutiv al apelului cât și de principiul ierarhiei actelor normative,

respectivele dispoziții ale Legii nr. 221/2009 nemaiputând fi considerate apte a

justifica menținerea sentinței apelate.

Nu se poate reține nici existența unei

„speranțe legitime” a reclamantului la obținerea unor compensații pentru acoperirea

prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior declarate neconstituționale, întrucât o asemenea

speranță trebuie să aibă o bază legală internă solidă.

Or, nu se poate reține că un act legislativ

care, la scurt timp după emiterea lui, a fost declarat neconstituțional poate reprezenta

o bază legală solidă în sensul jurisprudenței Curții Europene.

Dispoziția legală referitoare la obținerea

compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad hoc, extraordinar,

nefiind abrogata de legiuitor, ci și-a încetat efectul ca urmare a exercitării controlului

de constituționalitate, situație în care nu se poate vorbi despre o procedură inechitabilă

ori despre faptul că speranța legitimă ar fi devenit iluzorie.

Acest aspect este în acord cu jurisprudența

C.E.D.O., cât timp instanța de contencios european a reținut că art. 1 din Protocolul

1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o

marja de apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției în care urmează a

se asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un regim totalitar

anterior.

Actuala ordine constituțională internă

nu permite judecătorului să aplice o normă legală declarată neconstituțională pentru

că altfel s-ar nesocoti principiul separației puterilor în stat, ceea ce însă nu

echivalează cu o denegare de dreptate.

Curtea Europeană a statuat că simpla

posibilitate recunoscută prin lege unor persoane de a obține, în urma unui proces,

despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut, nu are semnificația unei

speranțe legitime, atât timp cât deznodământul judiciar este incert până la momentul

finalizării procesului, iar noțiunea de discriminare prevăzută de art. 14 din Convenție,

nu este una automată, astfel că nu se poate reține o încălcare a art. 1 din Protocolul

I și nu se poate face aplicarea art. 14.

Pârâtul a mai arătat că instanța de apel

era ținută a soluționa cauza funcție de decizia de neconstituționalitate, obligatorie

și opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești, prevederea normativă

a cărei neconstituționalitate a fost constatată nemaiputând fi aplicată de nici

un subiect de drept, încetându-și efectele juridice.

Recursul formulat este fondat.

Din considerentele expuse de instanța

de apel în susținerea soluției de admitere a pretențiilor reclamantei, rezultă că

nu s-a dat eficiență deciziilor nr. 1358 și 1360/2010 ale Curții Constituționale,

în sensul încetării temeiului juridic al pretențiilor reclamantei, la expirarea

unui termen de 45 de zile de la publicarea lor în M. Of.

Efectele deciziilor Curții Constituționale

rezidă tocmai în încetarea efectelor prevederii legale a căror neconformitate cu

legea fundamentală a fost constatată, astfel cum, în mod corect, a susținut și recurentul

pârât.

În conformitate cu prevederile art. 147

alin. (1) din Constituție,

decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională

își încetează efectele după 45 zile de la publicarea sa în M. Of., iar pe durata

acestui termen dispozițiile sunt suspendate de drept.

Ca atare, atât consecința

încetării efectelor normei neconstituționale, cât și momentul de la care aceasta

se produce, sunt prevăzute chiar în Constituție, astfel încât, la expirarea termenului

de 45 zile, fără ca legiuitorul să pună de acord norma cu dispozițiile legii fundamentale,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate.

Această constatare este confirmată de

decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secțiile unite, într-un recurs în interesul legii, în al cărei dispozitiv s-a menționat

explicit că „urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările

cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat

efectele...”.

Decizia în interesul legii a fost p

ublicată în M. Of. nr. 789/7

noiembrie 2011, ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-și efectele la

data soluționării prezentului recurs, în virtutea dispozițiilor

art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit

cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul

legii sunt obligatorii pentru instanțe.

Împrejurarea că instanța de apel a constatat

contrariul determină necesitatea modificării deciziei astfel pronunțate, întrucât

instanța de apel a reținut că cele două decizii ale Curții Constituționale nu puteau

fi aplicate în faza apelului, deoarece ar echivala cu o aplicare retroactivă și

ar altera echitatea procedurii.

Or, problema de drept a efectelor celor

două decizii ale Curții Constituționale asupra procedurilor jurisdicționale aflate

în curs de desfășurare a fost tranșată prin aceeași decizie dată în interesul legii

de către instanța supremă, în sensul că sunt incidente în cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în

M. Of.

În motivarea deciziei date în interesul

legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât și de blocul

de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției europene a drepturilor omului

și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora, cele două decizii

ale Curții Constituționale trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor

juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, prin prisma regulilor de aplicare

a legii în timp, situațiile juridice în curs de constituire (facta pendentia) în

temeiul Legii nr. 221/2009 – cum sunt drepturile de creanță, a căror concretizare

(sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat

politic, și al întinderii dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute

de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate

de instanță

- sunt sub incidența efectelor deciziilor

Curții Constituționale, de imediată și generală aplicare.

Ca atare, la momentul la care instanța

este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai

există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând (nefiind vorba despre o

situație juridică voluntară), în absența unei dispoziții legale exprese.

De asemenea,

prin constatarea neconstituționalității

textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc nu este afectat

procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de

cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai

în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces

la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor

omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate

în ordinea juridică internă

, a conchis instanța supremă.

Dată fiind decizia în interesul legii,

se constată că, în cauză, instanța de apel a procedat nelegal nedând eficiență deciziilor

Curții Constituționale, cât timp, la data

publicării lor în M. Of.  din 15 noiembrie 2010, cauza nu era

soluționată printr-o hotărâre definitivă.

În aceste condiții, Înalta Curte, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) rap. la art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. va admite recursul formulat de pârât, va modifica în tot decizia recurată

în sensul admiterii apelului pârâtului, iar pe fond, acțiunea va fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei civile nr. 183 A din

22 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă.

Modifică în tot decizia atacată, în sensul

că:

Admite apelul pârâtului Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 1317 din 20 septembrie

2010 a Tribunalului București, secția a III a civilă.

Schimbă sentința, în sensul că respinge

acțiunea.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

20 ianuarie 2012.