ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1108/2011

Asupra recursului de față;

In baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 38 din 31 ianuarie 2010

Tribunalul Argeș, secția penală, a dispus, printre altele, condamnarea

inculpatului P.M.G., la: 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea 143/2000 modificată, cu aplicarea art.

41 alin. (2) C. pen., art. 74 lit. a) C. pen., art. 76 lit. a) C. pen. și 2 ani

interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit.

b) C. pen. și la 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 4

alin. (2) din Legea 143/2000 modificată, cu aplicarea art. 74 lit. a), art. 76 lit.

d) C. pen.

In baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. a

contopit cele două pedepse și a dispus executarea celei mai grele de 5 ani

închisoare, în condițiile art. 57, art. 71 raportat la art. 64 alin. (1) lit.

a) teza II-a, lit. b) C. pen. și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de

art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.

Împotriva sentinței primei instanțe a declarat apel

inculpatul P.M.G., care formează obiectul dosarului nr. 2167/109/2010 al Curții

de Apel Pitești, secția penală.

La termenul de judecată din data de 10 martie 2011,

fixat pentru judecarea apelului, instanța de control judiciar, respectiv Curtea

de Apel Pitești verificând legalitatea și temeinicia arestării preventive, a

menținut starea de arest a inculpatului în temeiul art. 300

2

combinat cu art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., pronunțând încheierea

atacată cu recurs în prezenta cauză.

Împotriva acestei încheieri, inculpatul P.M.G., a

declarat recurs solicitând admiterea recursului, casarea încheierii atacate și

revocarea măsurii arestării preventive.

Înalta Curte examinând motivele de recurs invocate,

cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen.

și dispoziția Curții de Apel Pitești dată în încheierea atacată, constată că

recursul declarat de inculpat este nefondat pentru următoarele considerente:

Cu privire la această dispoziție a instanței, Înalta

Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 5 paragraful 1 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la

libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa.

De la această regulă, există însă excepția privării

licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute în mod expres și

limitativ de dispozițiile art. 5 paragraful 1 lit. c). Potrivit textului

invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau

reținută în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente,

atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau

când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să

săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia, în materia

privării de libertate, Convenția trimite, în esență, legislația națională și la

aplicabilitatea dreptului intern.

Legalitatea sau regularitatea detenției obligă ca,

arestarea preventivă a unei persoane să se facă în conformitate cu normele de

fond și de procedură prevăzute de legea națională, care, la rândul lor, trebuie

să fie compatibile cu dispozițiile convenției și să asigure protejarea

individului împotriva arbitrariului.

Altfel spus, să se poată demonstra că detenția acelei

persoane este conformă cu scopul prevăzut de art. 5 paragraful 1.

In cauza supusă analizei, Înalta Curte constată

respectate, deopotrivă, atât dispozițiile cuprinse în legea internă, cât și

exigențele ce decurg din prevederile Convenției.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de

control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia

arestării preventive.

Conform alin. (3) al aceluiași articol „când instanța

constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare

privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată, menținerea arestării

preventive".

In cauză, așa cum rezultă din încheierea atacată,

instanța de apel a constatat că temeiurile de fapt și de drept, care au stat la

baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare

privarea de libertate a inculpatului.

Înalta Curte constată că, în raport de modul de

operare a activității infracționale, de împrejurările comiterii faptelor, în

sensul că inculpatul P.M.G. în mod repetat, în perioada martie-aprilie 2010 a

vândut droguri atât coinculpatului Z.I.I. cât și altor persoane, iar în mașina

inculpatului P. s-au găsit 3 pliculețe din plastic în greutate de 1,79 gr.

mefedronă și la domiciliul acestuia în localitatea Pitești de asemenea s-au

găsit 0,19 gr. mefedronă, cât și faptul că pedeapsa prevăzută de lege pentru

infracțiunea pe care inculpatul a săvârșit-o, este pedeapsa cu închisoare mai mare

de 4 ani, lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol concret pentru

ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în

buna desfășurare a justiției.

Faptul că a fost pronunțată o hotărâre de condamnare

în cauză nu afectează prezumția de nevinovăție, limitarea libertății

inculpatului încadrându-se în dispozițiile legii.

Motivul invocat de apărătorul inculpatului în sensul

că nu mai subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii

arestării preventive acestea schimbându-se în sensul că la momentul luării

măsurii arestării preventive au fost reținute alte fapte printre care și fapta

prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003 iar ulterior s-a schimbat încadrarea

juridică dată faptelor rămânând numai faptele prevăzute de art. 2 alin. (2) din

Legea nr. 143/2000, nu poate fi primit de Înalta Curte ca motiv esențial de

punere în libertate a inculpatului, având în vedere că inculpatului i-au fost

reținute în continuare faptele prevăzute de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000,

iar motivele avute în vedere la acel moment au fost raportate și la faptele

prevăzute de Legea nr. 143/2000 pentru care este trimis în judecată, în

continuare, inculpatul.

Totodată, susținerea apărării în sensul că inculpatul

Z., ca și colaborator al poliției, a contribuit la provocarea inculpatului de a

săvârși faptele pentru care este trimis în judecată și că a participat la

realizarea flagrantului, nu este motiv temeinic de constatare a nulității

măsurilor dispuse întrucât inculpatul realiza această activitate infracțională

de o perioadă îndelungată de timp ca și consumator, așa cum a și recunoscut și

contribuind la vânzarea acestor substanțe și altor persoane de pe raza

județului Argeș, inculpatul era cunoscut pe raza acestui teritoriu ca

desfășurând o astfel de activitate, stare de fapt care rezultă din declarațiile

martorilor, administrate în cauza prezentă.

Cu privire la cererea de înlocuire a măsurii

arestării preventive „cu o altă măsură mai blândă", respectiv cu obligarea

de a nu părăsi țara/localitatea, formulată de către recurentul inculpat P.M.G.,

personal, în ultimul cuvânt, se constată următoarele:

Conform art. 139 alin. (2) C. proc. pen., măsura

preventivă se înlocuiește cu o altă măsură când a fost luată cu încălcarea

prevederilor legale, caz în care se revocă arestarea preventivă și se dispune

punerea de îndată în libertate. Având în vedere susținerile anterioare, Înalta

Curte apreciază că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea

prevederilor legale [art. 143 și art. 148 lit. f), art. 149

1

C.

proc. pen.), neintervenind elemente de natură a justifica susținerea că punerea

în libertate a inculpatului nu prezintă pericol pentru ordinea publică, iar

luarea acestei măsuri atât de severe se impune și pentru buna desfășurare a

procesului penal în raport de natura și gravitatea infracțiunii pentru care

inculpatul este cercetat.

Deși pericolul pentru ordinea publică nu se confundă

cu pericolul social ca trăsătură esențială a infracțiunii, aceasta nu înseamnă

că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracție

de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existența pericolului public poate

rezulta, între altele, din însuși pericolul social al infracțiunilor de care este

învinuit inculpatul, din reacția publică la comiterea unor astfel de

infracțiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte

persoane, în lipsa unei reacții ferme față de cei presupuși ca autori ai

faptelor respective.

In acord cu prima instanță, Înalta Curte apreciază că

sunt întrunite și la acest moment procesual condițiile prevăzute de art. 300

2

coroborat cu art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în

continuare, privarea de libertate a inculpatului.

Înalta Curte conform art. 385

15

alin. (1)

pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul P.M.G. împotriva încheierii din 10 martie 2011 a Curții de Apel

Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în

dosarul nr. 2167/109/2010.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga

recurentul inculpat la cheltuieli judiciare conform dispozitivului prezentei

hotărâri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

R

espinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.M.G. împotriva

încheierii din 10 martie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru

cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. 2167/109/2010.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 125 lei,

cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei,

reprezentând onorariul parțial pentru apărătorul desemnat din oficiu până la

prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 21 martie 2011.