ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8542/2011
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8542/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Deliberând, în
condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față;
Deliberând, reține
următoarele:
Prin sentința ckM nr.
860 din 25 mai 2010 pronunțata în dosarul nr. 31811/3/2009, Tribunalul
București, secția a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea formulată
de reclamanta G.W.W.G., în contradictoriu cu pârâții D.V. și I.N.C.D.I., cu cheltuieli
de judecată.
În motivarea
sentinței, tribunalul a constatat că reclamanta este titulara mărcii
internaționale G.E.O.S., înregistrată la data de 29 martie 2007, având ca țară
desemnată și România.
Tribunalul a
constatat că reclamanta nu a probat renumele mărcii sale pe plan internațional
și în România, așa cum susține, având în vedere că planșele foto depuse la
dosar nu constituie înscrisuri care să probeze renumele dobândit de o marcă în
rândul consumatorilor de pe segmentul de piață vizat.
În consecință,
reclamanta nu poate opune vreun drept la marcă față de terții care au folosit
anterior denumirea, în speță pârâtul, prin înregistrarea unui domeniu de
internet.
Tribunalul a
constatat, de asemenea, că pârâtul din cauză a înregistrat numele de domeniu
anterior înregistrării de către reclamantă a mărcii sale, respectiv la data de
04 octombrie 2005, cu respectarea dispozițiilor legale privind înregistrarea
numelui de domeniu, înregistrarea având ca dată de expirare 14 iunie 2010.
Pârâtul a afirmat de asemenea,
în răspunsul la interogatoriu, că nu știa de existența producătorului G.W.W.G.,
iar numele de domeniu l-a înregistrat în scopul popularizării energiilor
neconvenționale, pârâtul activând în domeniul geologiei. Astfel, nu se poate
reține că pârâtul nu justifică vreun interes în înregistrarea numelui de
domeniu, iar pe de altă parte nici nu este nevoie să justifice un interes anume
sau un drept cu privire la înregistrarea numelui de domeniu, atâta timp cât
pârâtul nu a încălcat nici un drept al reclamantei la momentul când a
înregistrat numele de domeniu, deoarece dreptul reclamantei la marcă nu era
născut la acel moment, aceasta dobândind drepturile privind marca ulterior, în
2007, prin înregistrarea pe cale internațională la O.M.P.I.
Astfel, în cauză nu
sunt aplicabile dispozițiile pe care le invocă reclamanta de la art. 35 alin.
(2) lit. c) din Legea nr. 84/1998, conform cărora titularul unei mărci poate
solicita instanței să interzică terților să folosească în activitatea lor
comercială un semn identic sau asemănător cu marca.
Tribunalul a reținut
nu s-a dovedit că înregistrarea de către pârât a numelui de domeniu s-a făcut
pentru a prejudicia pe reclamantă, respectiv pentru a profita de renumele
mărcii acesteia, renumele nefiind probat.
În consecință, s-a
apreciat că nu s-a dovedit reaua credință la înregistrarea numelui de domeniu
de către pârât, buna credință la înregistrarea numelui de domeniu fiind
prezumată, cât timp s-au respectat dispozițiile legale privind acest fel de
înregistrări, iar pârâtul nu avea obligația să constate dacă denumirea era sau
nu folosită de terți.
De asemenea,
probatoriul administrat de reclamantă în dosar nu face dovada vreunei rele
credințe a pârâtului, deoarece nu se dovedește faptul că înregistrarea s-a
făcut în scopul blocării reclamantei și nu se prevede în nici un text de lege
obligația de a verifica, anterior înregistrării, folosirea de către un terț a
denumirii alese pentru domeniul de internet.
Tribunalul a reținut
totodată că există o serie largă de nume de domeniu înregistrate în România
care au în componență denumirea, iar pe de altă parte reclamanta nu a dovedit
folosirea mărcii în România, anterior înregistrării numelui de domeniu de către
pârât în 2005, așa cum rezultă din răspunsurile sale la interogatoriu.
Prin decizia nr. 264
din 16 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și
pentru cauze privind proprietatea intelectuală a fost respins ca nefondat
apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței menționate.
Pentru a decide
astfel, s-a reținut că în cauză este vorba despre două drepturi în conflict
(dreptul exclusiv asupra mărcii de care se prevalează reclamanta și dreptul
conferit pârâtului de înregistrarea numelui de domeniu de internet), iar
reclamanta nu a susținut nicio neregularitate în privința operațiunii de
înregistrare a numelui de domeniu, singurele sale susțineri fiind în sensul că
înregistrarea atacată încalcă drepturile sale asupra mărcii, iar aceasta a fost
făcută exclusiv în scopul blocării activității comerciale a reclamantei pe
teritoriul României.
Pe de o parte, curtea
a constatat ca fiind corect argumentul intimatului pârât, în sensul că
înregistrarea numelui de domeniu nu încalcă prin ea însăși dreptul exclusiv
asupra mărcii pretins de reclamanta apelantă, câtă vreme la data depozitului
mărcii înregistrarea numelui de domeniu era deja realizată.
Prin urmare, în
condițiile în care și la examinarea valabilității înregistrării numelui de
domeniu se aplică regulile generale pentru examinarea nulității actelor
juridice (în sensul că încălcările se examinează în raport de momentul nașterii
actului respectiv), curtea a apreciat că la data înregistrării numelui de
domeniu (4 octombrie 2005), apelanta-reclamantă nu putea pretinde nici un drept
cu privire la denumire, deoarece depozitul pentru marca G.E.O.S. a fost
realizat la data de 29 martie 2007.
În aceste condiții,
deși nu este adevărată afirmația apelantei reclamante în sensul că prima
instanță ar fi constatat că intimatul pârât nu încalcă nici un drept al
apelantei (o asemenea statuare nefiind cuprinsă în considerentele sentinței
apelate), motivul pentru care cererea reclamantei a fost respinsă nu este acela
că acesteia nu i-a fost recunoscut dreptul asupra mărcii, ci pentru că, astfel
cum tribunalul a consemnat, titularul mărcii nu poate opune dreptul său unei
persoane care îl utiliza cu drept anterior înregistrării mărcii.
Pe de altă parte,
susținerea în sensul că pârâtul a înregistrat numele de domeniu cu intenția de
a paraliza activitatea reclamantei pe teritoriul României îmbracă forma
juridică a înregistrării cu rea-credință, adică a fraudării legii.
Or, după cum în mod
corect a reținut și tribunalul, în cauză nu au fost administrate dovezi apte a
forma convingerea instanțelor în sensul că această înregistrare s-a realizat în
aceste condiții.
Astfel, împrejurarea
că intimatul pârât nu folosește numele de domeniu reprezintă o chestiune de
fapt care ar putea în mod teoretic să ducă la concluzia că titularul său nu
urmărește decât împiedicarea activității unui terț, însă numai în coroborare cu
alte elemente probatorii care să contureze atitudinea subiectivă a acestuia,
iar în lipsa altor mijloace de probă care să susțină teza apelantei reclamante,
afirmația sa nu reprezintă decât o speculație.
În același timp,
curtea a constatat că nu a rezultat din probatoriul administrat că intimatul
reclamant avea cunoștință despre existența societății reclamante și mai ales
despre împrejurarea că aceasta utilizează în activitatea sa comercială
denumirea (despre existența mărcii la acel moment neputându-se vorbi), elemente
de fapt care ar fi fost de natură a confirma ipoteza apelantei.
A afirmat reclamanta
apelantă în cererea de apel că a participat la târguri și expoziții și că a
comercializat pe teritoriul României produse sub marca G.E.O.S., însă în cauză
astfel de dovezi nu au fost administrate, la dosarul primei instanțe fiind
depuse o serie de înscrisuri ce conțin informații despre produse în limba
română și nu dovedesc susținerile privitoare la comercializarea produselor în
România.
De asemenea, este
lipsită de relevanță deținerea de către apelanta reclamantă a numelui de
domeniu din anul 2004, deoarece în speță s-a solicitat protecția legală în
privința mărcii pe care a înregistrat-o apelanta-reclamantă și nu se discută
despre conflictul dintre două nume de domeniu de internet.
În privința aplicării
în speță a dispozițiilor art. 35 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 84/1995,
curtea a reținut, în primul rând, că reclamanta apelantă, deși a invocat
această dispoziție în cererea sa, nu a solicitat instanței să dispună măsura
recunoscută de text în beneficiul titularului unei mărci, și anume interzicerea
terțului de a folosi în activitatea sa comercială semnul în litigiu.
Mai mult, având în
vedere că intimatul pârât nu folosește semnul în activitatea sa comercială, se
reține că semnul nu este utilizat în legătură cu vreo categorie de bunuri sau
servicii pentru a analiza cerințele texului citat și în consecință era lipsită
de relevanță însăși susținerea referitoare la renumele dobândit de marca
reclamantei apelante în România.
Chiar și așa,
tribunalul a reținut în mod corect că un astfel de renume nu a fost dovedit și
nici o critică nu a fost formulată sub acest aspect, motive pentru care curtea
reține că în speță prevederile citate nu erau aplicabile.
Acesta este motivul
pentru care nici prima instanță nu a analizat existența identității sau a
asemănării dintre semne, astfel încât și această critică este nefondată.
În privința
interesului intimatului pârât la înregistrarea mărcii, curtea a constatat că nu
s-a invocat și dovedit de către apelanta-reclamantă că o astfel de înregistrare
ar fi supusă de legea română condiției existenței unui interes concret.
Cât despre
împrejurarea că interesul intimatului pârât este în realitate blocarea
activității reclamantei apelante, s-a reținut mai sus că un asemenea element
faptic nu a fost dovedit și el nu poate rezulta exclusiv din nefolosirea
numelui de domeniu.
Nu este posibilă nici
aplicarea regulilor răspunderii civile delictuale (art. 998-999 C. civ.) în
cauză, cum a solicitat apelanta-reclamantă, deoarece, în primul rând, nici o
faptă ilicită a pârâtului intimat nu a fost dovedită, astfel că, în lipsa
acesteia, nu se poate vorbi despre răspundere.
Împotriva deciziei
menționate, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate în
temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și susținând, în esență,
următoarele:
Decizia nu
cuprinde motivele care au stat la baza pronunțării sale, în sensul că
argumentele sunt dezbătute superficial și nu s-a efectuat o apreciere temeinică
a probatoriului administrat, cu evidențierea puterii probante și a valorii
fiecărei probe în parte, fiind, astfel, încălcate prevederile art. 261 alin. (1)
pct. 5 C. proc. civ.
De asemenea, instanța
nu și-a îndeplinit rolul activ, respingând cererea ca nedovedită, deși doctrina
și practica resping o asemenea soluție, iar instanța avea posibilitatea, în
condițiile în care a reținut că reclamanta nu a făcut dovada drepturilor sale,
să solicite probe suplimentare, pentru stabilirea certă a situației de fapt și
a dispune asupra raportului juridic dedus judecății.
Instanța de apel a
apreciat în mod greșit că folosirea de către pârât a numelui de domeniu,
identic mărcii G.E.O.S. nu aduce atingere drepturilor reclamantei asupra
acestei mărci, neținându-se cont, totodată, de faptul că reclamanta deține
numele de domeniu încă din anul 2004, coroborat cu faptul că reclamanta a
comercializat produse sub marca G.E.O.S. pe teritoriul României, participând la
numeroase târguri și expoziții.
A rezultat, din
aceste probe, că intimatul - pârât a urmărit cu rea-credință înregistrarea
numelui de domeniu și, în consecință, îngrădirea dreptului reclamantei de a-și
promova produsele și serviciile pe teritoriul României, dovadă în acest sens
fiind și faptul că acest nume de domeniu a fost inactiv de la momentul
achiziționării și până în prezent, intenția nefiind aceea de a utiliza semnul
în viitor.
Recurenta -
reclamantă a mai arătat că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 84/1998
reglementează conflictul dintre o marcă și un semn, fără să fie menționat ca
respectivul semn să fie utilizat anterior sau după înregistrarea mărcii, or,
doar în conflictul dintre două mărci au relevanță aspectele privind
anterioritatea.
Examinând decizia
necurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte
constată că recursul nu este fondat.
Contrar
susținerilor recurentei - reclamante, decizia recurată este temeinic motivată,
conținând argumentele care au stat la baza soluției de respingere a apelului,
cât și cele pentru care a înlăturat criticile reclamantei împotriva hotărârii
primei instanțe, întrunind exigențele dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5
C. proc. civ.
De altfel, invocând
norma menționată, recurenta formulează critici generice relative la
considerentele deciziei de apel, limitându-se a susține că argumentele părții
sunt dezbătute superficial, fără a arăta în concret aspectele avute în vedere
prin aceste susțineri.
Se reține, totodată,
că afirmațiile reclamantei privind nemotivarea deciziei sunt contrazise de
motivele de recurs întemeiate pe cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct.
9 C. proc. civ., prin care se critică modul de aplicare a legii de către
instanța de apel, din care rezultă că raționamentul juridic conceput prin
decizia recurată este unul complet, tranșându-se raportul juridic dintre părți
în funcție de legea aplicabilă și pe baza situației de fapt stabilite.
În ceea ce privește
modul de evaluare a probatoriilor, acest aspect relevat prin motivele de recurs
interesează situația de fapt stabilită în urma analizării dovezilor
administrate, iar din perspectiva indicată de către recurentă, cerințele
prevăzute de art. 261 C. proc. civ. sunt întrunite prin arătarea elementelor
factuale reținute ca relevante în contextul legii aplicabile, în raport de
probatoriul din cauză.
Deși face referire la
probe pretins neanalizate, recurenta nu indică în concret nicio asemenea dovadă
administrată, care să fi fost ignorată, iar pretenția neîndeplinirii rolului
activ de către instanța de apel este fără suport, cât timp nu s-a respins
cererea ca nedovedită, ci ca neîntemeiată, în raport de probatoriul efectiv
administrat.
Pe de altă parte,
ordonarea din oficiu a unor probe se impune în măsura în care nu se conturează
o situație de fapt certă, neechivocă, or, recurenta nu susține acest lucru,
fiind nemulțumită de aprecierile asupra situației de fapt, ce-i sunt
defavorabile.
Or, o asemenea
împrejurare este imputabilă exclusiv părții, care are îndatorirea procesuală de
a-și proba pretențiile și apărările, conform art. 129 alin. (1) C. proc. civ.,
nefiind admisibilă prevalarea de propria culpă procesuală pentru a pretinde
nerespectarea de către instanță a rolului activ, aplicabile fiind dispozițiile
art. 108 alin. ultim C. proc. civ.
Față de
considerentele expuse, urmează a fi înlăturate motivele relative la cazul
prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În ceea ce
privește modul de aplicare a legii, se constată că, prin decizia recurată, au
fost analizate prevederile legale pe baza cărora reclamanta și-a fundamentat
cererea dedusă judecății, în limitele motivelor de apel formulate,
observându-se că, prin motivele de recurs, se face referire la anularea
înregistrării numelui de domeniu al pârâtului pentru rea - credință, iar la
dispozițiile art. 35 din Legea nr. 84/1998, doar din perspectiva domeniului de
aplicare.
În ceea ce privește
această din urmă normă, ce poate reprezenta temei pentru interzicerea folosirii
de către un terț, în activitatea sa comercială, a unui semn identic sau similar
mărcii reclamantului, se reține că, în cauză, prin cererea introductivă, a fost
invocată ipoteza din alin. (2) lit. c) din lege.
Aceasta vizează
folosirea de către terț a semnului „pentru produse sau pentru servicii diferite
de cele pentru care marca este înregistrată", titularul mărcii putând cere
interzicerea atunci când marca „a dobândit un renume în România și dacă, din
folosirea semnului, fără motive întemeiate, s-ar putea profita de caracterul
distinctiv ori de renumele mărcii sau folosirea semnului ar cauza titularului
mărcii un prejudiciu".
Instanța de apel,
menținând hotărârea primei instanțe, a apreciat că reclamanta, deși a făcut
dovada drepturilor sale asupra mărcii G.E.O.S., prin înregistrarea
internațională ce produce efecte în România de la data de 29 martie 2007 (marca
identică fiind protejată în Austria încă din anul 2003), nu a dovedit că a
dobândit un renume în România, reținându-se, de asemenea, neîntrunirea
cerințelor ca terțul, pârâtul din cauză, să folosească semnul în activitatea sa
comercială și în legătură cu produse sau servicii, constatări ce au făcut
inutilă analiza celorlalte cerințe ale normei, prevăzute a fi întrunite
cumulativ (folosirea „fără motive întemeiate", producerea unui prejudiciu
reclamantei).
Prin motivele de
recurs, reclamanta susține doar că a comercializat produse sub marca G.E.O.S.
pe teritoriul României, participând la numeroase târguri și expoziții,
susținere ce tinde a infirma aprecierea nedovedirii renumelui, chiar dacă este
reiterată nu în contextul art. 35 din lege, ci al pretinsei rele - credințe a
pârâtului la data înregistrării numelui de domeniu.
Or, împrejurarea dacă
reclamanta a dobândit sau nu un renume în România reprezintă o chestiune de
fapt, ce nu poate fi reapreciată în această fază procesuală, în care controlul
judiciar se realizează exclusiv prin prisma legalității deciziei de apel, în
raport de cazurile limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., nu și a
temeiniciei, pe baza probatoriilor administrate.
În condițiile în care
s-a reținut de către ambele instanțe de fond neîntrunirea condițiilor de
aplicare a dispozițiilor art. 35 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 84/1998,
urmare a nedovedirii aspectului de fapt menționat, este fără relevanță, în
acest context, analiza motivelor de recurs prin care se pretinde că aspectele
privind anterioritatea interesează doar un conflict între două mărci, nu și un
conflict între o marcă și un alt semn.
În ceea ce privește
reaua - credință, instanța de apel a analizat toate susținerile reclamantei pe
acest aspect, inclusiv pe cele ce au fost reiterate în recurs, precum
împrejurarea că numele de domeniu a rămas inactiv de la momentul achiziționării
până în prezent.
Aprecierea instanței
de apel privind constatarea inexistenței unei atitudini subiective de rea -
credință, în sensul intenției pârâtului de fraudare a legii ori a drepturilor
reclamantei asupra mărcii, nu poate fi reevaluată, fiind vorba despre
constatări de fapt, pe baza probatoriului administrat.
În contextul celor
reținute de către instanțele de fond din cauză, în sensul că pârâtul și-a înregistrat
numele de domeniu în anul 2005, anterior dobândirii protecției pe teritoriul
României a mărcii reclamantei, prin înregistrarea internațională, cu începere
de la data de 29 martie 2007, recurenta - reclamantă a susținut și faptul că
este titulară a unui nume de domeniu încă din anul 2004, probabil urmare a
înregistrării mărcii naționale G.E.O.S. în Austria, cu începere din anul 2003
(despre care nu s-a dovedit că dobândise un renume în România, până la data
înregistrării numelui de domeniu al pârâtului).
Instanța de apel a
analizat și aceste susțineri, arătând că în speță s-a invocat protecția legală
a mărcii înregistrate de către reclamantă și nu se discută despre conflictul
dintre două nume de domeniu de internet.
Prin motivele de
recurs, nu s-a infirmat faptul că prin cererea introductivă nu s-a pretins o
încălcare a drepturilor asupra numelui de domeniu, ci exclusiv asupra mărcii
protejate în România, recurenta reiterând susținerile anterioare.
Chiar dacă s-ar
considera relevantă înregistrarea de către reclamantă a numelui de domeniu, se
constată că tot nu ar fi atinsă finalitatea interzicerii folosirii de către
pârât a numelui său de domeniu, în condițiile în care respectiva adresă nu
asigura decât o indisponibilizare a semnului pentru înregistrări viitoare cu
aceeași extensie, în niciun caz pentru alte extensii, cum este
“
.ro”.
Înregistrarea numelui
de domeniu (adresă ce permite identificarea în general a operatorilor de
Internet, inclusiv localizarea serverelor, a site-urilor web și/sau a utilizatorilor
lor) de către prestatorul agreat de I.C.A.N.N. (societate fără scop lucrativ
care gerează la nivel mondial numele de domeniu), care, în România, este I.N.C.D.I.,
are un caracter pur tehnic, fără de care semnul nu ar putea fi utilizat în
rețeaua de Internet, bazându-se pe principiul "primul venit, primul
servit".
În aceste condiții,
este suficient că, la momentul înregistrării numelui de domeniu al pârâtului,
semnul era disponibil, nefiind relevant numele de domeniu deținut în Austria.
Față de considerentele
expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a
legii, motiv pentru care va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art.
312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de reclamanta G.W.W.G., împotriva deciziei nr. 264/
A din 16 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și
pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi, 2 decembrie 2011.