ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1502/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1502/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința nr. 141

din 09 ianuarie 1959, pronunțată în dosarul nr. 589/1958 al Tribunalului

Militar Timișoara, reclamantul a fost condamnat, la 16 ani muncă silnică, din

care a executat 6 ani, și la 5 ani degradare civică, pentru crimă de uneltire contra

ordinii sociale pentru faptul că ar fi făcut parte dintr-o organizație cu

caracter subversiv, de fapt, în toată această perioadă de timp, acesta

încercând prin diverse mijloace să lupte împotriva sistemului comunist care se

instaurase în România.

Astfel, la data de 13

august 1958, reclamantul a fost arestat în timp ce era militar la un detașament

de lucru, iar din momentul arestării și până la data de 05 iunie 1959, când a

fost condamnat, a fost ținut la Tribunalul Militar Timișoara, fiind bătut de fiecare dată când era anchetat, de cel puțin o dată pe săptămână.

După condamnare a

fost dus la închisoarea Gherla, până în luna septembrie a anului 1958. Apoi a

fost mutat la Aiud, închisoare cu regim sever și cu cele mai grele condiții de

viață, unde a stat până în 1961, după care a fost mutat la Balta Brăilei, Colonia Grădina, la muncă forțată, unde lucra în foarte grele, câte 12-14 ore

pe zi, iar mâncare era puțină și slabă din punct de vedere al consistenței, iar

dacă nu își făceau norma de muncă erau bătuți și băgați la carceră.

A fost pus în

libertate la 23 iunie 1964, executând 2120 de zile de pușcărie, pentru că a

luptat împotriva comunismului, consecințele politicii urmate de către acesta

s-au repercutat și în timp, având de suferit toată familia atât pe plan moral

cât și material, astfel cum rezultă și din declarați martorilor audiați.

Pentru termenul de

judecată din 2 martie 2010 reclamantul și-a precizat acțiunea în sensul că

solicită acordarea de daune morale în nume propriu datorită faptului că a fost

condamnat conform art. 209 C. pen., considerând că acțiunea sa se încadrează în

prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.

Prin condamnarea

suferită, urmată mai apoi de confiscarea bunurilor, instanța apreciază că i-au

fost cauzate persoanei condamnate prejudicii materiale și morale ale căror consecințe

s-au repercutat asupra vieți și evoluției sale, fiindu-i știrbit dreptul

personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile

sociale, respectiv onoare și reputație. De asemenea, lipsirea de libertate a

produs consecințe și în planul vieții private și profesionale a reclamantului,

inclusiv după momentul eliberării, fiindu-i afectate datorită condițiilor

istorice anterioare anului 1989, viața de familie, imaginea, și sursele de

venit, fiind astfel întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 pct. 1

lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Cât privește însă

cuantumul acestor daune morale, instanța apreciază că suma de 1.000.000 euro

solicitată prin acțiunea introductivă este exagerată.

Criteriile de

apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, științifice,

deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al

daunelor și cuantumul bănesc, patrimonial, al despăgubirilor.

Așa cum s-a arătat,

stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial

include desigur o doză apreciabilă de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat

este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca

atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanța prejudiciului moral

prin aspectul importanței valorii morale lezate.

În aprecierea

importanței prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile

prejudiciului moral asupra stării generale a sănătății persoanei, precum și

asupra posibilității ei de a se realiza deplin pe plan social, profesional și

familial.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel pârâtul S.R. prin M.F.P. – D.G.F.P. Caraș-Severin, iar

prin decizia civilă nr. 382 din 28 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara s-a admis apelul pârâtului, s-a schimbat în tot hotărârea instanței

de fond în sensul respingerii acțiunii reclamantului.

Pentru a pronunța

această hotărâre au fost reținute următoarele considerente:

Prin

decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat ca

fiind neconstituțională întreaga O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept

consecință juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act

normativ, la momentul soluționării prezentului apel.

Prin

decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 aceiași Curte Constituțională a

declarat ca neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor

și, corelativ a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție

legală declarată neconstituțională.

Curtea

Constituțională a motivat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este

neconstituțional deoarece fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea

normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24/2000, această

împrejurare determinând existența unor reglementări paralele, cu aceleași

conținut și finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea

constituțională.

De

asemenea, Curtea Constituțională a mai reținut că textul de lege analizat, astfel

cum este redactat, este prea vag și încalcă regulile referitoare la precizia și

claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariția unor

soluții judiciare total diferite, pronunțate în cauze care au același temei juridic.

Sunt

încălcate astfel regulile privind existența unei norme de drept accesibile precise

și previzibile, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a C.E.D.O. (hotărâre

din 5 ianuarie 2000 în cauza B. contra Italiei).

Aceeași

Curte Constituțională a mai reținut că textul în analiză nu definește o

reglementare clară și adecvată sau proporțională care să nu dea naștere la

interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea

conduce la constatări și violări ale drepturilor omului de către C.E.D.O.

Față de

această motivare și mai ales de soluția Curții Constituționale, descrisă mai

sus, instanța de apel va constata că, în speță, la data soluționării apelului

nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a

formulat și admis acțiunea de către instanța de judecată.

Nu poate

subzista nici susținerea că anterior deciziei Curții Constituționale reclamantul

ar fi fost proprietarul unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la C.E.D.O., prin aceea că prima instanță a dat o soluție de admitere

totală sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este

supus condiției stabilite de către norma juridică specială, și, mai ales,

izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea specială respectiv

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Fiind

declarat neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de

proprietate și în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii

acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamantului cât și soluția

judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii

constituționale și juridice.

Dreptul

de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran

al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca

obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu

poate adăuga de la sine, și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu

normele de drept comun.

De aceea,

în speță, nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are

în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de

drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul

consacrat și valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special,

derogatorii de la dreptul comun.

Decizia

Curții Constituționale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie

pentru instanțe, ipoteză ce are drept consecință interpretarea apelului

declarat de către pârât, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii

atacate și, desigur, al acțiunii introductive.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamantul M.I. solicitând modificarea ei în sensul

respingerii apelului.

Criticile aduse

hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte

prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Astfel, se susține

greșita interpretare și aplicare a legii în condițiile în care aplicarea unei

decizii a Curții Constituționale este supusă principiului neretroactivității și

al respectării prevederilor Convenției și a jurisprudenței C.E.D.O. dar și

principiului egalității în fața legii, principiu ce presupune instituirea unui

tratament egal pentru situații ce nu sunt diferite.

Ca atare,susține

recurentul,în virtutea dreptului la un proces echitabil, se impunea respectarea

principiului neretroactivității legii și speranței legitime ce decurge chiar

dintr-o hotărâre judecătorească nedefinitivă.

Examinând hotărârea

instanței de apel prin prisma motivelor de recurs a dispozițiilor art. 304 pct.

7, 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat în

considerarea următoarelor argumente:

Prin decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 – 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art.

147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este

general obligatorie, atât pentru autoritățile si instituțiile publice, cât și

pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru

trecut.

Fiind

vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și

imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea

că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă

expresia unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea

ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se

va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se

aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de

constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce

privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data

întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Rezultă

că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice

ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea

rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după

intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse

unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de

interes general.

Unor

situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor

în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare,

surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub

incidența noului act normativ.

Este

vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror

concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice

calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai

multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor

jurisdicționale realizate de instanță.

Or,

la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor

formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin

care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă

aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea

neconstituționalității își

găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune

nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar

prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare,

„instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale si

să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând

să aplice o normă de drept inexistentă din punct ele vedere juridic (ale cărei

efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției

sale jurisdicționale, ci si-o depășește, arogându-și puteri pe care nici

dreptul intern si nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Criticile

reclamantului,axate pe ideea priorității textelor legale consacrate de C.E.D.O.

în materie, nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța

constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., întrucât în absența unei

hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei

Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și

nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o

existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul

drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări

deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Referitor

la noțiunea de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate

cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe,

în baza cărora un reclamant poate pretinde că arc cel puțin „o speranță

legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea

în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în

conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de

persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în

existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de

creditor și de stabilirea întinderii lor.

Sub

acest aspect, în jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că o creanță de restituire

este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor

legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative

promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a

autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind

suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială

ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” [(Cauza C.

împotriva României – (M. Of.,

nr. l89/19.03.2007)].

În

mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza I. si M. contra României,

Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o

creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru

restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii

judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă

că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul

persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea

pronunțată urmând să aibă efecte constitutive,

astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de

neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din

partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun

care să intre sub protecția

art. 1

din Protocolul nr. 1.

În

jurisprudența instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi

considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost

constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului

judecat” (Cauza F.M.G. s.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă

că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul, anterior

apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența

unui bun în sensul art. l din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă

în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic

referire reclamantul.

Referitor

la noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes

patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit

ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția an. 1 din Protocolul nr. 1

decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv,

atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudența clară si

concordantă a instanțelor naționale (Cauza A. ș.a. contra României, paragraful

137).

O

asemenea jurisprudența nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în

interesul legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o baza

suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la

dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

În

sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat și Decizia nr. 12 din

19 septembrie 2011 (M. Of., nr. 789/07.11.2011), care a statuat cu putere de

lege că,drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 si nr. 1360/2010,

„dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.”

Cum

decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la

data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 28 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Pentru

aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefundat,

recursul declarat de reclamantul M.I. împotriva deciziei nr. 382/ A din 28

februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 martie 2012.