ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6322/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 580/2009 a

Tribunalului București, secția a V-a civilă, s-a respins contestația formulată

de reclamanta C.M. împotriva Dispoziției nr. 9739/2008 emisă de intimatul

Municipiul București prin Primarul General , ca neîntemeiată.

S-a reținut că terenul solicitat de

reclamantă a fi restituit în natură, este afectat de elemente de sistematizare,

iar terenul solicitat în compensare figurează pe numele unui alt proprietar.

Împotriva sentinței a declarat apel

reclamanta arătând că terenul solicitat în compensare este liber, nu are număr

poștal și poate fi restituit în natură.

Prin decizia civilă nr. 108A din 15

februarie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

s-a respins ca nefondat apelul, instanța reținând că, prin notificări succesive

adresate pârâtului, reclamanta a solicitat restituirea în natură, prin

compensare a unei suprafețe de teren de 125 mp situat în București, sector 4,

aflată în vecinătatea terenului ce i-a fost expropriat prin Decretul nr.

163/1964, însă, prin Dispoziția nr. 9739/2008 i s-au acordat măsuri reparatorii,

avându-se în vedere că terenul solicitat era afectat de elemente de

sistematizare, precum și faptul că terenul alăturat a fost expropriat de la un

alt proprietar, fiind revendicat în baza Legii nr. 247/2005 (pag. 55 - 56 dos.

fond).

Împotriva deciziei civile nr. 108A

din 15 februarie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a declarat recurs reclamanta, încadrat în motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., apreciind că instanța de apel a

interpretat eronat precizările și înscrisurile depuse la dosar,

nepronunțându-se asupra considerentelor invocate prin cererea de apel

referitoare la compensarea cu un alt teren liber.

Arată că, a invocat prevederile art.

26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001-republicată, iar solicitarea sa de

restituire prin compensare este justificată, întrucât intimata Primăria

municipiului București nu și-a îndeplinit obligațiile ce decurg din textul

acestuia articol, precum și cele din normele de aplicare unitară a Legii nr.

10/2001, prevăzute în H.G. nr. 250/2007, texte ce relevă faptul că unitățile

deținătoare au obligația ca, în dispoziția pe care o emit ca urmare a

notificărilor în baza Legii nr. 10/2001, mai întâi să se pronunțe cu privire la

posibilitatea acordării către persoana îndreptățită în compensare a altor

bunuri sau servicii, iar în situația în care acest lucru nu este posibil, să

propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul

de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv.

Mai arată că, în mod eronat s-a

reținut că terenul solicitat spre compensare ar fi fost expropriat de la un alt

proprietar, fiind revendicat.

Analizând recursul declarat, Înalta

Curte constată că acesta nu poate fi primit pentru considerentele ce succed:

În ce privește motivul de

nelegalitate vizând greșita aplicare a legii, trebuie arătat că, potrivit

dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazurile în care

restituirea în natură nu este posibilă, măsurile reparatorii se stabilesc prin

echivalent, constând în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite de către

entitatea învestită cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei

îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale

privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv.

În raport cu dispozițiile pct. 1.7

din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin

H.G. nr. 250/2007, măsura reparatorie constând în compensarea cu alte bunuri

sau servicii oferite în echivalent este obligatorie și ea permite entității

obligate la restituire să ofere persoanei îndreptățite, în compensare, orice

bunuri sau servicii disponibile pe care le deține, care se află în circuitul

civil și care sunt acceptate de persoana îndreptățită.

Întrucât există solicitarea

persoanelor îndreptățite cu privire la aplicarea măsurii de compensare,

singurul aspect care trebuia lămurit în speța de față și care de altfel

constituie critică în recurs, era dacă terenul solicitat a fi atribuit în

compensare este disponibil și deci, poate fi acordat ca măsură reparatorie.

Reclamanta a solicitat să îi fie

atribuită în compensare o suprafață de 125 mp, aflată în vecinătatea celei

expropriată.

Or, față de situația de fapt

definitiv stabilită de instanțele de fond și care nu mai poate fi reanalizată

în recurs față de actuala configurație a dispozițiilor art. 304 C. proc. civ.,

întreaga suprafață de 125 mp face obiectul unei cereri de revendicare, astfel

că în mod corect s-a apreciat că nu este întrunită condiția cerută de

dispozițiile legale enunțate și anume aceea ca bunul să fie disponibil.

În raport de dispozițiile art. 1

alin. (2) din Legea nr. 10/2001 dat în vederea respectării exigențelor art. 1

din Primul protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului,

legiuitorul național a impus determinarea unui portofoliu de bunuri sau

servicii identificate de unitatea deținătoare, care pot face obiectul unor

măsuri reparatorii prin echivalent.

În acest context, Primăria

municipiului București a probat imposibilitatea compensării prin faptul că

terenul solicitat a fost expropriat de la proprietarul B.G., trecând în

proprietatea statului în baza Decretului nr. 163 din 02 aprilie 1964, în

prezent fiind revendicat de acesta în baza Legii nr. 247/2005, iar prin note

succesive entitatea deținătoare a precizat că nu deține bunuri sau servicii ce

pot fi acordate în compensare.

Susținerea recurentei potrivit

căreia instanțele nu ar fi observat că a solicitat un alt teren decât cel

expropriat și revendicat de numitul B.G. nu este sustenabilă, câtă vreme, reclamanta

a precizat că dorește în compensare terenul “alăturat” celui ce i-a fost

expropriat, instanțele, în urma analizării înscrisurilor – adrese, note, schițe

cadastrale, și a expertizei efectuate în cauză (filele 211-214 dosar fond),

concluzionând corect că terenul vecin nu poate fi acordat în compensare.

Astfel, demersul reclamantei de a

solicita datele referitoare la posibilitatea acordării unui anumit bun ca

echivalent valoric celui preluat de stat, a primit un răspuns defavorabil din

partea autorităților locale, susținându-se neechivoc posibilitatea acordării

unui teren în compensare de către autoritatea locală care a probat că opțiunea

persoanei îndreptățite nu are acoperire faptică.

În alte cuvinte, art. 1 alin. (2) al

legii speciale de reparație, care spunând că „ în cazurile în care restituirea

în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent -

și, mai apoi, că - măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în

compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea

învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul

persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor

speciale privind regimul stabilirii si plații despăgubirilor aferente

imobilelor preluate in mod abuziv”, trimite îndeajuns de tranșant la concluzia

că inițiativa compensării cu alt bun aparține unității deținătoare, iar nu

persoanei îndreptățite, așa cum nejudicios, în disprețul normei legale supra

enunțate, cum și a acelora circumscrise alin. (10) apartenent art. 10 și, nu în

ultimul rând, alin. (8) apartenent art. 11 (care, prin termenii folosiți

inculcă ideea, că bunurile în compensare sunt oferite de entitatea învestită cu

soluționarea notificării și, mai apoi, că acordul persoanei îndreptățite asupra

măsurii, intervine doar ulterior ofertei formulate de entitatea învestită cu

soluționarea notificării) tind la a acredita petiționara.

Context în care, devine îndeajuns de

legitimă și concluzia că notificantului nu-i este îngăduit nici să solicite un

anumit bun în compensare, fără ca în prealabil deținătorul bunului să-si fi

exprimat oferta în sensul că acel bun poate ieși din patrimoniul său.

De aceea, pretențiile alegate au a

se privi ca neîntemeiate;

Ca urmare, în mod corect instanțele

au statuat în sensul că în cauză s-ar impune măsura reparatorie prin echivalent

cuprinsă în Dispoziția nr. 9739 din 12 martie 2008, câtă vreme, în absența unor

probe contrare, nu există posibilitatea atribuirii unui bun (teren) cu o

valoare egală celui preluat abuziv de stat.

Așa fiind, recursul reclamantei

apare ca nefondat și va fi respins ca atare, conform dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta C.M. împotriva deciziei civile nr. 108A din 15 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25

noiembrie 2010.