ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6322/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 580/2009 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, s-a respins contestația formulată de reclamanta C.M. împotriva Dispoziției nr. 9739/2008 emisă de intimatul Municipiul București prin Primarul General , ca neîntemeiată. S-a reținut că terenul solicitat de reclamantă a fi restituit în natură, este afectat de elemente de sistematizare, iar terenul solicitat în compensare figurează pe numele unui alt proprietar. Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta arătând că terenul solicitat în compensare este liber, nu are număr poștal și poate fi restituit în natură.

Prin decizia civilă nr. 108A din 15 februarie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul, instanța reținând că, prin notificări succesive adresate pârâtului, reclamanta a solicitat restituirea în natură, prin compensare a unei suprafețe de teren de 125 mp situat în București, sector 4, aflată în vecinătatea terenului ce i-a fost expropriat prin Decretul nr. 163/1964, însă, prin Dispoziția nr. 9739/2008 i s-au acordat măsuri reparatorii, avându-se în vedere că terenul solicitat era afectat de elemente de sistematizare, precum și faptul că terenul alăturat a fost expropriat de la un alt proprietar, fiind revendicat în baza Legii nr. 247/2005 (pag.

55 - 56 dos. fond). Împotriva deciziei civile nr. 108A din 15 februarie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamanta, încadrat în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., apreciind că instanța de apel a interpretat eronat precizările și înscrisurile depuse la dosar, nepronunțându-se asupra considerentelor invocate prin cererea de apel referitoare la compensarea cu un alt teren liber. Arată că, a invocat prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001-republicată, iar solicitarea sa de restituire prin compensare este justificată, întrucât intimata Primăria municipiului București nu și-a îndeplinit obligațiile ce decurg din textul acestuia articol, precum și cele din normele de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, prevăzute în H.G.

nr. 250/2007, texte ce relevă faptul că unitățile deținătoare au obligația ca, în dispoziția pe care o emit ca urmare a notificărilor în baza Legii nr. 10/2001, mai întâi să se pronunțe cu privire la posibilitatea acordării către persoana îndreptățită în compensare a altor bunuri sau servicii, iar în situația în care acest lucru nu este posibil, să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Mai arată că, în mod eronat s-a reținut că terenul solicitat spre compensare ar fi fost expropriat de la un alt proprietar, fiind revendicat.

Analizând recursul declarat, Înalta Curte constată că acesta nu poate fi primit pentru considerentele ce succed: În ce privește motivul de nelegalitate vizând greșita aplicare a legii, trebuie arătat că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent, constând în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. În raport cu dispozițiile pct. 1.7 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007, măsura reparatorie constând în compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent este obligatorie și ea permite entității obligate la restituire să ofere persoanei îndreptățite, în compensare, orice bunuri sau servicii disponibile pe care le deține, care se află în circuitul civil și care sunt acceptate de persoana îndreptățită. Întrucât există solicitarea persoanelor îndreptățite cu privire la aplicarea măsurii de compensare, singurul aspect care trebuia lămurit în speța de față și care de altfel constituie critică în recurs, era dacă terenul solicitat a fi atribuit în compensare este disponibil și deci, poate fi acordat ca măsură reparatorie. Reclamanta a solicitat să îi fie atribuită în compensare o suprafață de 125 mp, aflată în vecinătatea celei expropriată.

Or, față de situația de fapt definitiv stabilită de instanțele de fond și care nu mai poate fi reanalizată în recurs față de actuala configurație a dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., întreaga suprafață de 125 mp face obiectul unei cereri de revendicare, astfel că în mod corect s-a apreciat că nu este întrunită condiția cerută de dispozițiile legale enunțate și anume aceea ca bunul să fie disponibil. În raport de dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 dat în vederea respectării exigențelor art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, legiuitorul național a impus determinarea unui portofoliu de bunuri sau servicii identificate de unitatea deținătoare, care pot face obiectul unor măsuri reparatorii prin echivalent.

În acest context, Primăria municipiului București a probat imposibilitatea compensării prin faptul că terenul solicitat a fost expropriat de la proprietarul B.G., trecând în proprietatea statului în baza Decretului nr. 163 din 02 aprilie 1964, în prezent fiind revendicat de acesta în baza Legii nr. 247/2005, iar prin note succesive entitatea deținătoare a precizat că nu deține bunuri sau servicii ce pot fi acordate în compensare. Susținerea recurentei potrivit căreia instanțele nu ar fi observat că a solicitat un alt teren decât cel expropriat și revendicat de numitul B.G. nu este sustenabilă, câtă vreme, reclamanta a precizat că dorește în compensare terenul “alăturat” celui ce i-a fost expropriat, instanțele, în urma analizării înscrisurilor – adrese, note, schițe cadastrale, și a expertizei efectuate în cauză (filele 211-214 dosar fond), concluzionând corect că terenul vecin nu poate fi acordat în compensare.

Astfel, demersul reclamantei de a solicita datele referitoare la posibilitatea acordării unui anumit bun ca echivalent valoric celui preluat de stat, a primit un răspuns defavorabil din partea autorităților locale, susținându-se neechivoc posibilitatea acordării unui teren în compensare de către autoritatea locală care a probat că opțiunea persoanei îndreptățite nu are acoperire faptică.

În alte cuvinte, art. 1 alin. (2) al legii speciale de reparație, care spunând că „ în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent - și, mai apoi, că - măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii si plații despăgubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv”, trimite îndeajuns de tranșant la concluzia că inițiativa compensării cu alt bun aparține unității deținătoare, iar nu persoanei îndreptățite, așa cum nejudicios, în disprețul normei legale supra enunțate, cum și a acelora circumscrise alin. (10) apartenent art. 10 și, nu în ultimul rând, alin. (8) apartenent art. 11 (care, prin termenii folosiți inculcă ideea, că bunurile în compensare sunt oferite de entitatea învestită cu soluționarea notificării și, mai apoi, că acordul persoanei îndreptățite asupra măsurii, intervine doar ulterior ofertei formulate de entitatea învestită cu soluționarea notificării) tind la a acredita petiționara.

Context în care, devine îndeajuns de legitimă și concluzia că notificantului nu-i este îngăduit nici să solicite un anumit bun în compensare, fără ca în prealabil deținătorul bunului să-si fi exprimat oferta în sensul că acel bun poate ieși din patrimoniul său. De aceea, pretențiile alegate au a se privi ca neîntemeiate; Ca urmare, în mod corect instanțele au statuat în sensul că în cauză s-ar impune măsura reparatorie prin echivalent cuprinsă în Dispoziția nr. 9739 din 12 martie 2008, câtă vreme, în absența unor probe contrare, nu există posibilitatea atribuirii unui bun (teren) cu o valoare egală celui preluat abuziv de stat. Așa fiind, recursul reclamantei apare ca nefondat și va fi respins ca atare, conform dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta C.M. împotriva deciziei civile nr. 108A din 15 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2010.