ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4110/2010

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 432 din 22

ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a hotărât admiterea cererii formulată de reclamanta SC E.C.A.N.K. SRL

în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. și D.G.F.P. GIURGIU și a dispus

suspendarea executării deciziei de impunere nr. 323 din 10 noiembrie 2009 emisă

de A.N.A.F. - D.G.F.P. Giurgiu privind obligațiile fiscale suplimentare de

plată stabilite de inspecția fiscală și a Raportului de inspecție fiscală

înregistrat sub nr. 31.741 din 16 noiembrie 2009 la A.N.A.F. - D.G.F.P.

Giurgiu, până la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea

de apel a reținut, în esență, următoarele:

În speță, s-a constatat că

reclamanta a invocat, ca și caz bine justificat, o serie de critici, privind

procedura de întocmire a deciziei de impunere precum și critici privind aspecte

substanțiale în aplicarea legii, ceea ce ar prefigura o aparență de

nelegalitate a actelor administrativ-fiscale contestate.

Astfel, la o primă analiză sumară,

au fost reținute de către instanța de fond, în primul rând, ca și indicii de

nelegalitate, sub aspect substanțial, modalitatea de declarare a impozitului pe

profit aferent anului 2005 și modalitatea de calcul a impozitului pe profit

pentru perioadele mai 2004-decembrie 2008 și iunie 2005 – decembrie 2008; în

acest sens, reclamanta a susținut că suma cu titlu de impozit virat în plus pe

anul 2005 trebuia compensată cu impozitul pe profit pentru anul următor, și nu

prin stabilirea unui impozit suplimentar la care să se calculeze și obligații

fiscale accesorii, iar, pe de altă parte, ca suplimentarea veniturilor cu sume

reprezentând câta parte din amortizarea calculată ce nu a fost înregistrată în

contul 7584, deși societatea a înregistrat amortizarea aferentă mijloacelor

fixe pentru care a beneficiat de ajutor financiar nerambursabil ca venituri, nu

ar fi justificată legal.

De asemenea, cu privire la

constatările reținute la lit. C) din Raportul de inspecție fiscală, în sensul

diminuării de către organele fiscale a cheltuielilor cu un nr. de 9

autoturisme, instanța de fond a apreciat că reclamanta a adus critici aparent

pertinente, combătând poziția organului fiscal, de a nu ține seama de anumite

documente justificative, inclusiv cea referitoare la necorespunderea unor

facturi în plaja de numere achiziționate de societățile emitente și care nu ar

fi înregistrat în contabilitatea proprie respectivele documente contabile, în

acest sens, făcând referire și la jurisprudența Curții-EDO, în materie.

În opinia instanței de fond, apar

pertinente juridic, la o primă analiză sumară, și criticile prezentate de

reclamantă în privința obligației fiscale suplimentare cu titlu de TVA, urmând

ca în fondul litigiului să se stabilească judiciozitatea argumentului

reclamantei, acela potrivit căruia Titlu VI din Codul fiscal nu ar limita

exercitarea dreptului de deducere de exercitarea deductibilității fiscale a

cheltuielilor aferente la calculul impozitului pe profit, cât și aspectele de

fond privind natura de documente justificative a facturilor fiscale analizate

de organul de control, anume dacă acestea îndeplineau toate cerințele legale

pentru exercitarea dreptului de deducere.

Mai consideră judecătorul fondului

că este îndeplinită, în cauză, și cea de-a doua condiție,prevăzută de art. 14

din LSC, respectiv, paguba iminentă, și care este dată de prejudiciul material

viitor, dar previzibil cu evidență.

Curtea de apel mai reține că sumele

stabilite cu titlu de obligații fiscale suplimentare sunt comparativ mai mari

decât nivelul profitului net realizat de reclamantă pe anul 2008 (224.024 RON),

astfel că o eventuală executare a acestora ar lipsi-o, fără îndoială, de

fondurile necesare acoperirii altor datorii bugetare curente, cum ar fi

investițiile și plata salariilor.

Prin urmare, având în vedere

considerentele expuse, curtea de apel a considerat că suspendarea actelor

administrativ-fiscale, în discuție este, per ansamblu, calea care prejudiciază

cel mai puțin și induce un echilibru între varietatea de interese divergente.

Împotriva sentinței civile nr. 432

din 22 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, au declarat recurs pârâtele D.G.F.P. Giurgiu și A.N.A.F. criticând-o

pentru motivul de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și

art. 304

1

C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs

invocate recurentele-pârâte au susținut, în esență următoarele:

În primul rând ambele recurente-pârâte

au susținut că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii, în condițiile în care cererea de suspendare a

executării a fost admisă fără ca în speță, să se facă dovada că sunt

îndeplinite cele două condiții prevăzute expres de art. 14 coroborat cu art. 15

din Legea nr. 554/2004.

Astfel, susțin recurentelor-pârâte

că dacă instanța de fond ar fi studiat actul de control precum și dispozițiile

Codului fiscal nu ar fi reținut numai susținerile reclamantei fără nici o

justificare legală ci ar fi constatat că nu există indicii de nelegalitate ale

deciziei de impunere nr. 323/2009, în condițiile în care reclamanta nu a

declarat impozit pe profit pentru anul 2005, încălcând, astfel, dispozițiile

art. 94 alin. (3) lit. e) din O.G. nr. 92/2003 și nu a înregistrat venituri din

subvenții pentru investiții conform O.M.F.P. nr. 306/2002 și nr. 1752/2005.

Așadar, argumentele referitoare la

presupusa nelegalitate a actelor de control, de ordin procedural ori substanțial,

sunt pe de o parte neîntemeiate iar pe de altă parte, irelevante pentru

solicitarea de suspendare.

În acest sens se arată că, de pildă,

o critică cum este cea conform căreia societatea nu ar fi fost informată cu

privire la constatările controlului fiscal este vădit neîntemeiată, atâta timp

cât la pagina 94 a raportului de inspecție fiscală se menționează că, la data

de 2 noiembrie 2009, a avut loc discuția finală cu contribuabilul, la care au

participat reprezentanții societății.

De asemenea, aspectele de drept

substanțial, referitoare la modalitatea de declarare, achitare, calculare a

impozitului pe profit și de stabilire a TVA-ului nu ar fi aspecte ce pot fi

doar „ pipăite”, aplicarea în mod corect sau nu de către inspectorii fiscali a

legislației referitoare la deductibilitatea cheltuielilor putând fi analizată

de către instanța investită cu cererea de anulare a actelor.

Așadar, faptul că s-au formulat de

către reclamantă critici cu privire la modalitatea de stabilire a obligațiilor

fiscale suplimentare nu înlătură, în viziunea recurentelor-pârâte, prezumția de

legalitate a actelor administrative atacate, pentru ca în cauză să fie

îndeplinită condiția cazului bine justificat

În opinia recurentelor-pârâte nici

cea de a doua condiție, respectiv prevenirea unei pagube iminente, nu este

neîndeplinită, în speță, instanța de fond considerând greșit că din impozitul

pe profit obținut de societate nu s-ar putea plăti datoriile la bugetul de

stat, investițiile și salariile în condițiile în care plata salariilor,

investițiilor și datoriilor la bugetul de stat se efectuează de contribuabil

din veniturile obținute, reprezentând o cheltuială, impozitul pe profit

reprezentând diferența dintre venituri și cheltuieli. Totodată, susțin

recurentele-pârâte că la pronunțarea soluției instanța de fond nu a ținut seama

de apărările formulate, prin care s-a arătat că în ceea ce privește cazul bine

justificat, reclamanta nu motivează cererea de suspendare.

Mai arată, recurentelor-pârâte că

este criticabil și faptul că instanța de fond a reținut că deși actul

administrativ se bucură de prezumția de legalitate, este necesară suspendarea

executării lui când acesta este contestat din punct de vedere al legalității, întrucât

o astfel de opinie ar fi de natură a crea o nouă regulă, în sensul că orice act

atacat de contribuabil, va fi și suspendat.

În concluzie, conchid

recurentele-pârâte, în sensul că din probatoriul administrat în cauză nu

rezultă împrejurări care să creeze o îndoială serioasă în privința legalității

actelor administrative și doar simpla menționare a acestor critici nu prezintă

în sine un argument temeinic pentru a justifica dispunerea măsurii de

suspendare a actelor administrative.

3.Hotărârea instanței de recurs

Examinând cauza prin prisma

motivelor de recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., și ținând seama de toate susținerile și apărările părților și de

probele administrate în fața instanței de fond, Înalta Curte constată că

recursurile nu sunt fondate și urmează a fi respinse pentru următoarele

considerente:

În mod constant, în jurisprudența

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal,

s-a reținut că, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 14 din Legea

nr. 554/2004, rezultă că măsura de excepție a suspendării executării unui act

administrativ poate fi dispusă în situația îndeplinirii cumulative a celor două

condiții expres prevăzute de lege,existența unui caz bine justificat, în sensul

art. 2 alin. (1) lit. t) din LCA, și iminența producerii unei pagube, în sensul

art. 2 alin. (1) lit. ș) din același act normativ.

În ceea ce privește existența unui

caz bine justificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004,

cu modificările și completările ulterioare, instanța realizează doar o

examinare a situațiilor de fapt și de drept invocate de reclamant și care sunt

de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului

administrativ în privința căruia se solicită suspendarea executării.

Astfel, în speță, în mod corect

instanța de fond a constata că există un caz bine justificat în sensul celor

sus menționate, în situația în care, în urma unei examinări sumare a cauzei a

reținut o serie de indicii de nelegalitate atât sub aspectul procedurii de

adoptare cât și pe fondul actelor administrativ-fiscale contestate.

Mai mult chiar, în completarea

argumentelor expuse de judecătorul fondului în considerentele hotărârii

recurate, Înalta Curte constată că desființarea parțială a deciziei de impunere

nr. 3323 din 20 noiembrie 2009 de către organul ierarhic superior, prin Decizia

nr. 193 din 28 iunie 2010, în urma soluționării contestației formulate de

intimata-reclamantă, reprezintă o împrejurare de natură să creeze o îndoială

serioasă în privința legalității actelor administrative, constituind un caz

bine justificat pentru suspendarea executării acestuia, iar faptul că suma

impus a fi executată are ca efect diminuarea patrimoniului societății, este

îndeplinită și cea de-a doua condiție, a prevenirii unei pagube iminente.

Toate considerentele expuse, converg

către concluzia că, în raport cu probele administrate în cauză, soluția de

respingere a cererii reclamantului, pronunțată de instanța de fond este

temeinică și legală,motiv pentru care urmează a fi înlăturate toate criticile

formulate de recurentele-pârâte.

În consecință, față de

considerentele expuse, ambele recursuri urmează a fi respinse, ca nefondate,

potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursurile declarate de pârâtele D.G.F.P. Giurgiu și A.N.A.F. împotriva

sentinței nr. 432 din 22 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 6 octombrie 2010.