ÎCCJ, Decizia nr. 50/2011

ÎCCJ, Decizia nr. 50/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra

recursului de față;

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Încheierea din 9 februarie

2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul

nr. 4489/1/2010, s-a dispus, între altele, în baza art. 160

8a

alin. (2)

C. proc. pen., respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de liberare provizorie

sub control judiciar formulată de inculpatul V.C., cu obligarea acestuia la

plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a

pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență că, la data de 7

februarie 2011 a fost înregistrată cererea prin care apărătorii aleși ai

inculpatului V.C. au solicitat, în temeiul art. 160

6

C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului, cu motivarea

că, interpretând corect și obiectiv temeiurile avute în vedere la luarea

măsurii preventive, circumstanțele legate de persoana, familia, pregătirea și

poziția socială a inculpatului, cererea este întemeiată.

S-a mai

susținut că o analiză a cererii numai prin prisma temeiurilor în baza cărora

s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului, măsura preventivă care apoi a

fost prelungită și menținută succesiv de către instanță, cu referire la gradul

de pericol social abstract al infracțiunilor ar duce la identificarea

instituției liberării provizorii cu momentul procesual al prelungirii sau

menținerii arestării preventive.

Apărătorii

inculpatului au învederat conduita ireproșabilă a inculpatului în raport cu

care, ar fi absurd și ilogic să se considere că în situația în care ar fi pus

în libertate, acesta ar realiza vreo acțiune de zădărnicire a aflării

adevărului prin influențarea vreunei persoane și, nu în ultimul rând, faptul că

în privința pericolului concret pentru ordinea publică este excesiv să se

considere că inculpatul, odată pus în libertate, ar afecta negativ ordinea de

drept și ordinea socială în general.

De asemenea

s-au făcut referiri la dispozițiile art. 136 alin. (2) C. proc. pen. potrivit

cărora, scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea

provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune precum și la declarația martorului

F.D.R. audiat în instanță, care a confirmat faptul că inculpatul era o persoană

care ajuta oamenii și că a primit de mai multe ori de la inculpat sume de bani

cu titlu de împrumut.

A fost invocată

și perioada de timp scursă de la data arestării inculpatului care, - în opinia

apărării - nu mai poate fi apreciată ca rezonabilă.

La termenul de

judecată din data de 9 februarie 2011 instanța a procedat în conformitate cu

dispozițiile art. 160

7

alin. (2) C. proc. pen., în sensul că l-a

întrebat pe inculpat dacă își însușește cererea formulată de apărători,

declarația inculpatului fiind consemnată pe cerere, a constatat îndeplinite

condițiile pentru admisibilitatea în principiu a cererii și l-a ascultat pe

inculpat așa cum impun dispozițiile art. 160

8a

alin. (1) C. proc.

pen., declarația acestuia fiind atașată la dosar.

Examinând

cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de apărătorii

aleși ai inculpatului V.C. și însușită de acesta, prima instanță a constatat că

este neîntemeiată.

Examinând

cererea de liberare provizorie sub control judiciar, sub aspectul

admisibilității în principiu, în conformitate cu prevederile art. 160

8

alin. (1) C. proc. pen., prima instanță a constatat că sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu a cererii,

având în vedere că această cerere este obiectiv încuviințată, persoanele care

au formulat-o sunt dintre cele cărora legea le conferă beneficiul acesteia și

are pertinență funcțională, întrucât poate conduce la satisfacerea intereselor

părții în numele căreia a fost făcută.

Astfel, s-a

apreciat că liberarea provizorie, deși nu este o măsură preventivă, poate fi

considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării

preventive, o instituție destinată să concilieze libertatea individuală (prin

evitarea detenției) și protecția socială (impunând un control asupra persoanei

liberate, prin instituirea de obligații sau de restricții ale libertății),

scopul urmărit prin ambele măsuri - chiar dacă sunt de natură diferită - fiind

același, și anume, buna desfășurare a procesului penal în ansamblul său.

Din analiza

prevederilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen. coroborate cu cele ale art. 160

2

C. proc. pen. s-a constatat că, pentru a se putea dispune liberarea provizorie sub

control judiciar se cer a fi îndeplinite mai multe condiții privind natura și

gravitatea infracțiunii de comiterea căreia este bănuit inculpatul, privarea de

libertate a acestuia, precum și comportamentul inculpatului și perspectiva

acestui comportament, după punerea sa în libertate provizorie.

Din

interpretarea art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen. s-a concluzionat că

expresia „date" nu se referă la existența unor probe în sensul legii, ci a

unor informații, situații, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare

la persoana inculpatului, modul de operare, infracțiunea pretins a fi comisă,

care să îndreptățească temerea, să o justifice.

De asemenea,

s-a apreciat că îndeplinirea acestor condiții nu conferă însă celui arestat un

drept la liberarea provizorie, ci numai o vocație, instanța având facultatea și

nu obligația de a dispune măsura, putând refuza liberarea provizorie dacă

apreciază că detenția provizorie este absolut necesară, iar scopul măsurii

preventive, potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen. nu poate fi asigurat

decât prin menținerea măsurii arestării preventive, cu obligația de a respecta

pe toată durata procesului, principiul proporționalității între măsura

preventivă și gravitatea faptei, respectiv a făptuitorului.

S-a reținut că,

din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 paragraful

3 se arată că orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de

paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecată

într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în

libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea

persoanei în cauză la audiere.

S-a arătat că

instanța europeană a stabilit cu exactitate domeniul lor de aplicare,

apreciindu-se că, este esențial ca, în funcție de starea de detenție a

persoanei împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale

să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depășit,

la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în

circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată

nevinovată.

Cu valoare de

principiu, instanța europeană a decis că termenul final al detenției provizorii

la care se referă art. 5 paragraful 3 din Convenție este ziua când hotărârea de

condamnare a devenit definitivă sau aceea în care s-a stabilit asupra fondului

cauzei, fie chiar numai în primă instanță. A mai stabilit Curtea că, gravitatea

unei fapte poate justifica menținerea stării de arest în condițiile în care

durata acesteia nu a depășit o limită rezonabilă.

Astfel, prima

instanță a constatat că, raportând dispozițiile cuprinse în legea națională (art.

160

2

și urm. C. proc. pen.) corelate cu prevederile art. 5

paragraful 3 din Convenție, la speța dedusă judecății, în acest moment, un

control judiciar instituit în sarcina inculpatului V.C. ar fi insuficient

pentru realizarea scopului procesului penal, astfel cum este definit de art. 136

alin. (1) C. proc. pen. și că, se impune menținerea măsurii arestării

preventive, fiind respectat în acest fel și principiul proporționalității între

măsura preventivă și gravitatea infracțiunilor pentru care inculpatul a fost

cercetat și trimis în judecată, respectiv, periculozitatea inculpatului.

Prima instanță

a apreciat că din actele și lucrările dosarului rezulta că inculpatul V.C. a

fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv pentru comiterea

următoarelor infracțiuni:

- trafic de

influență în formă continuată, faptă prevăzută și pedepsită de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (două infracțiuni) constând în aceea că, în

anul 2009, în mod repetat, în realizarea aceleiași rezoluții infracționale a

pretins de la inculpatul C.C. - trimis și el în judecată în prezenta cauză -,

sume de bani totalizând 260.000 euro din care a primit efectiv, 200.000 euro,

promițându-i acestuia, că în schimbul banilor va interveni, prin intermediul

inculpatului C.F., pe lângă magistrații Secției de contencios administrativ și fiscal

de la Înalta Curte de Casație și Justiție, investiți cu soluționarea Dosarului nr.

3360/2/2009, având ca obiect litigiul dintre SC P.I. SRL Bacău - societate al

cărei administrator este inculpatul C.C. - și C.N.A.D.N.R. și-i va determina să

pronunțe o soluție în favoarea societății comerciale aparținând inculpatului C.C..

S-a mai reținut că, în perioada 30 august - 21 octombrie 2009 la intervale

diferite de timp și în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, inculpatul

V.C. a acceptat promisiunea inculpatului L.M. - trimis și el în judecată în

prezenta cauză - de a-i remite foloase materiale constând în publicarea cu

titlu gratuit în cotidianul „I.P." aparținând lui L.M. a unor articole cu

conținut electoral; a pretins și primit de la acest inculpat suma de 119.000

RON, promițându-i că va interveni pe lângă polițiștii de la Poliția Municipiului București și-i va determina să nu dispună împotriva sa măsura reținerii

și să propună procurorului o soluție de neurmărire penală, în Dosarul nr. 80571

din 31 iulie 2009 (nr. 2166/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul

București) în care acesta din urmă era cercetat pentru infracțiunea de

înșelăciune cu consecințe deosebit de grave;

- fals în

înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupție, faptă

prevăzută și pedepsită de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c)

din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art.

41 alin. (2) C. pen., constând în aceea că, la intervale diferite de timp, în

realizarea aceleiași rezoluții infracționale, a întocmit cu date nereale

factura fiscală seria AVVF nr. 1 din 19 octombrie 2009 emisă de „Cabinet de

Avocat V.C." către SC L.I. SRL, precum și contractul de asistență juridică

nr. 380802 din 19 octombrie 2009, având ca părți „Cabinetul de Avocat V.C."

și SC L.I. SRL, activitate urmată de înregistrarea în evidența Cabinetului de

Avocat V.C. a acestor înscrisuri și de prezentarea lor la organele de urmărire

penală și la organele de control ale Gărzii Financiare în perioada 25 - 26

ianuarie 2010, în scopul de a ascunde faptele de corupție mai sus menționate.

Inculpatul V.C.

a fost arestat preventiv la data de 30 martie 2010 pe o perioadă de 30 de zile,

măsura arestării preventive, fiind ulterior menținută de instanța de judecată

în conformitate cu dispozițiile legale în materie (art. 300

1

și art.

300

2

C. proc. pen.).

Temeiurile de

drept ce au stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului

le-au constituit dispozițiile art. 148 alin. (1) lit. b) și f) C. proc. pen.,

judecătorul fondului reținând că există probe și indicii temeinice care duc la

presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit infracțiunile pentru care s-a

cerut arestarea preventivă și că lăsarea lui în libertate prezintă un pericol

concret pentru ordinea publică (condiții prevăzute în art. 148 lit. f) C. proc.

pen.), respectiv, că „există date că inculpatul încearcă să zădărnicească în

mod direct sau indirect, aflarea adevărului prin influențarea unei părți, a

unui martor sau expert." (condiție prevăzută în art. 148 lit. b) C. proc.

pen.).

În concret, în

motivarea hotărârii prin care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului (Încheierea

nr. 529 din 30 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală,

pronunțată în Camera de Consiliu în Dosarul penal nr. 2676/1/2010, rămasă

definitivă prin Încheierea nr. 242 din 2 aprilie 2010 a aceleiași instanțe - Completul de 9 judecători - pronunțată în Dosarul penal nr. 2806/1/2010)

s-a reținut, referitor la incidența în cauză a prevederilor art. 148 lit. b) C.

proc. pen., că după ce a luat cunoștință de probele administrate în cauza în

care era cercetat în perioada în care, împotriva sa, procurorul luase măsura

obligării de a nu părăsi țara, inculpatul V.C. a încercat să-și preconstituie

probe în apărare. în acest scop, l-a contactat telefonic pe martorul F.R.D. și,

de comun acord, au convenit să susțină ideea că martorul a solicitat și a

primit de la inculpat, suma de 200.000 euro (obiect material al uneia dintre

infracțiunile de trafic de influență pentru care a fost trimis în judecată) cu

termen de restituire la sfârșitul anului 2009, bani pe care inculpatul V.C.

i-ar fi cerut pentru martor cu titlu de împrumut de la inculpatul C.C.

Împrejurarea că

numitul F.D.R. a dobândit calitatea de martor ulterior datei arestării

preventive a inculpatului - invocată de apărători în susținerea cererii de

liberare provizorie - nu prezintă relevanță sub aspectul existenței în cauză a

prevederilor art. 148 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., care se referă la noțiunea

de parte în sens larg (martor, expert), și a căror incidență au reținut-o, atât

prima instanță, cât și instanța de recurs care a respins calea de atac

formulată de inculpat împotriva hotărârii prin care s-a dispus arestarea sa.

Audiat în fața

instanței de judecată, la termenul din 9 februarie 2011, martorul F.D.R. si-a

menținut declarațiile date în faza de urmărire penală, neexistând indicii că

asupra sa au fost exercitate presiuni de către procuror, datorită cărora,

acesta a declarat altceva decât ceea ce a discutat la telefon cu inculpatul V.C.,

astfel încât, prima instanță a apreciat că nu poate fi primită susținerea

apărătorilor inculpatului în sensul că în cauză nu subzistă dispozițiile art. 148

alin. (1) lit. b) C. proc. pen. și care au constituit unul din temeiurile ce au

stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului.

De asemenea,

prima instanță a apreciat că, nu numai la luarea unei măsuri preventive, ci și

la aprecierea temeiniciei oricărei cereri care vizează punerea în libertate,

trebuie analizată, chiar și în cazul în care textul prevăzut pentru o anumită

instituție nu menționează expres, condiția referitoare la pericolul pentru

ordinea publică pe care l-ar prezenta inculpatul dacă ar fi pus în libertate - condiție

cerută de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. - și care a constituit unul

din temeiurile legale ce au stat la baza luării măsurii arestării preventive a

inculpatului.

În aceste

condiții, prima instanță a apreciat că nu poate fi primită susținerea apărării

în sensul că la analizarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar,

nu trebuie avute în vedere natura și gravitatea infracțiunii pentru care

inculpatul a fost trimis în judecată și împrejurarea că lăsarea sa în libertate

ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică, ci datele ce

caracterizează favorabil persoana inculpatului și care ar justifica admiterea

cererii, precum și perioada de timp de când inculpatul este arestat și care

este apreciată ca nerezonabilă, ducând astfel la transformarea detenției

provizorii într-o pedeapsă anticipată; a decide altfel, ar însemna ignorarea cu

bună știință a dispozițiilor referitoare la scopul măsurilor preventive, între

care și acela de a se asigura buna desfășurare a procesului penal, prin

raportare la gradul ridicat de pericol social al infracțiunilor presupus a fi

comise de către inculpat, precum și la modalitatea de săvârșire a acestora și a

urmărilor produse.

S-a apreciat,

de asemenea, de către prima instanță, că situația familială a inculpatului -

părinți în vârstă și bolnavi, doi copii minori care au nevoie de prezența sa

acasă - nu este de natură, prin ea însăși, fără luarea în considerare a

aspectelor mai sus menționate, să ducă la admiterea cererii și liberarea sub

control judiciar a inculpatului.

Referitor la

critica privind durata excesivă a detenției preventive, prima instanță a

apreciat că aceasta nu poate fi primită cauza are un caracter complex, se află

la începutul cercetării judecătorești, necesită continuarea administrării de

probe - instanța depunând diligenta cuvenită pentru derularea procedurii cu

celeritate - elemente care coroborate cu atitudinea procesuală a inculpatului

caracterizată de încercarea de influențare a unui martor, impun la acest moment

procesual, privarea de libertate a inculpatului.

Împotriva acestei

încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul V.C. solicitând admiterea

acestuia, casarea încheierii si admiterea cererii de liberare provizorie sub

control judiciar.

Amplele

concluzii ale apărătorilor inculpatului, ale reprezentantului Ministerului

Public, precum și ultimul cuvânt al recurentului inculpat au fost consemnate,

în detaliu, în partea introductivă a acestei decizii.

Analizând

cauza, prin prisma criticilor formulate și sub toate aspectele, potrivit

dispozițiilor art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte

constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente :

Astfel, după

cum rezultă din analiza dispozițiilor art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen.,

scopul măsurilor preventive îl constituie asigurarea bunei desfășurări a

procesului penal sau împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de

la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei, aceste

scopuri putând fi atinse și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau

pe cauțiune.

În același sens

sunt și dispozițiile art. 5 paragraf 3 din Convenția Europeană pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale care prevede că persoana

arestată sau reținută beneficiază, între altele, de dreptul de a putea fi

eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei

garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Referitor la

reglementările interne în materie se constată că art. 160

2

alin. (1)

și (2) C. proc. pen. prevăd condițiile concrete în care aceasta poate fi

acordată.

Rezultă așadar

că liberarea provizorie sub control judiciar reprezintă o măsură preventivă,

neprivativă de libertate, a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanței

(art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen.) și care presupune îndeplinirea

unor condiții, expres reglementate, privind cuantumul pedepsei închisorii

prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă, forma de vinovăție cu care

aceasta a fost săvârșită și inexistența datelor din care să rezulte necesitatea

de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că

acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor

părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau

prin alte asemenea fapte. De asemenea, o condiție ce rezultă implicit din

reglementarea normativă precizată o constituie preexistenta măsurii arestării

luate față de învinuit sau inculpat.

Raportând

considerațiile teoretice anterior expuse speței de față se constată că față de

inculpatul V.C. s-a luat măsura arestării preventive, reținându-se ca temeiuri

dispozițiile art. 148 alin. (1) lit. b) și f) C. proc. pen.

În mod corect,

prima instanță a apreciat că în cauză există date că inculpatul, odată liberat

provizoriu sub control judiciar, cel puțin, în acest moment procesual, va

încerca să zădărnicească aflarea adevărului în cauză prin influențarea

martorilor din dosar, având în vedere că unul din temeiurile de drept avute în

vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului l-au constituit

dispozițiile art. 148 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., care prevăd că măsura

arestării preventive a inculpatului poate fi luată dacă „există date că

inculpatul încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea

adevărului prin influențarea unei părți, a unui martor sau expert.".

Astfel,

inculpatul V.C., după ce a luat cunoștință de probele administrate în cauza în

care era cercetat, în perioada în care, împotriva sa, procurorul luase măsura

obligării de a nu părăsi țara, a încercat să își preconstituie probe în

apărare, scop în care, l-a contactat telefonic pe martorul R.D.F. si, de comun

acord, au convenit să susțină ideea că martorul a solicitat și a primit de la

inculpat, suma de 200.000 euro (obiect material al uneia dintre infracțiunile

de trafic de influență pentru care a fost trimis în judecată) cu termen de

restituire la sfârșitul anului 2009, bani pe care inculpatul V.C. i-ar fi cerut

pentru martor, cu titlu de împrumut, de la inculpatul C.C.

Potrivit

dispozițiilor art. 160

2

C. proc. pen.: „liberarea provizorie sub

control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă

necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte

infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin

influențarea unor părți, martori sau experți", rezultă că cerința negativă

ce trebuie îndeplinită pentru a se acorda liberarea provizorie sub control

judiciar vizează comportamentul inculpatului și perspectiva acestui

comportament după liberarea provizorie.

Din convorbirea

telefonică pe care inculpatul V.C. a avut-o cu martorul F.D.R. rezultă că

acesta a încercat să își preconstituie probe în apărare.

Mai mult decât

atât, la termenul de judecată din data de 9 februarie 2011, audiat fiind,

martorul Radu Dan Floarea a precizat că își menține declarațiile date în faza

de urmărire penală și a afirmat că: „domnul V.C. spunându-mi că dacă voi fi

întrebat să spun că banii (suma de 260.000 euro), sunt ai domnului C.C. și că

i-a cerut cu titlu de împrumut pentru mine, deși eu știam că banii nu au fost

ceruți pentru mine", și „ după data de 19 august, domnul V.C. m-a sunat de

mai multe ori și a exercitat presiuni psihice asupra mea, în sensul de a-i

restitui suma de 260.000 euro pe care o împrumutase de la domnul C.C.” (fila 4

din declarația martorului aflată la dosarul primei instanțe).

Aspectele

declarate de martorul R.D.F. au fost susținute de martora F.M., audiată la data

de 9 februarie 2011: „precizez că începând din vara anului 2009 și până la

finalul anului am asistat la discuții telefonice, câteva, două-trei, pe care soțul

meu le avea cu domnul V.C. si de fiecare dată acesta era tensionat", „nu

îmi amintesc ca soțul meu să fi împrumutat sume de bani de la U.N. sau de la alte persoane” și „cred că la momentul când au avut loc cele două întâlniri cu

inculpatul V.C. la Restaurantul S. nici nu se punea în discuție existența unor

datorii ale soțului meu fată de V.C.”.

Toate cele

expuse mai sus conduc la concluzia necesității împiedicării inculpatului V.C.,

pentru viitor, de a zădărnici aflarea adevărului, în condițiile în care

cercetarea judecătorescă este într-un stadiu incipient, în care, până în acest

moment, nu s-au administrat și respectiv, readministrat, probele din cursul

urmăririi penale.

Pe de altă

parte, înalta Curte apreciază că, în speță, nu trebuie să se raporteze doar la

condițiile limitativ prevăzute de art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen.

și la datele ce caracterizează persoana inculpatului, ci și la condiția

referitoare la pericolul public pe care l-ar prezenta inculpatul dacă ar fi pus

în libertate, condiție cerută de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. și

care a constituit un alt temei legal avut în vedere la luarea măsurii arestării

preventive a inculpatului V.C., aceasta având drept scop atingerea

finalităților măsurilor preventive, astfel după cum acestea sunt reglementate

de art. 136 alin. (1) C. proc. pen.

Din coroborarea

elementelor privind gravitatea faptelor despre care există indicii că au fost

comise de către inculpat, rezultă că lăsarea sa în libertate constituie un

pericol concret pentru ordinea publică, liberarea provizorie a acestuia, la

acest moment procesual incipient în derularea urmăririi penale, neputând

conduce la realizarea scopurilor măsurilor preventive, de asigurare a bunei

desfășurări a procesului penal și a ocrotirii interesului public.

Așa fiind, se

reține că soluția dispusă de către prima instanță este legală și temeinică,

dând o corectă interpretare și aplicare prevederilor legale ce reglementează

instituția juridică a liberării provizorii sub control judiciar și a măsurilor

preventive, în general.

Dreptul părții

aflată în stare de detenție provizorie și vocația acesteia de a fi pusă în

libertate în cursul procesului penal nu creează în sarcina instanței o

obligație de a dispune o atare măsură, în detrimentul dezideratului asigurării

bunei desfășurări a procesului penal și a ocrotirii interesului public, astfel

că, după cum s-a argumentat și în cele ce preced, aprecierea primei instanțe cu

privire la netemeinicia cererii inculpatului, prin raportare la cazul concret,

este justă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului reține că

legitimitatea menținerii în detenție provizorie a unei persoane impune

realizarea unei analize, în concret, a cauzei dedusă judecății și constatarea

existenței de indicii concrete care impun luarea în considerare a unui interes

public ce se impune a fi protejat precumpănitor, față de regula respectării

libertății individuale (V.T. vs. Spania, P. vs. Italia).

Critica privind

neanalizarea circumstanțelor personale ale inculpatului nu poate fi avută în

vedere, deoarece prima instanță Ie-a reținut ca atare, dar, în mod just, a

constatat că nu sunt apte a conduce la o concluzie contrară celei adoptate, în

speță primând interesul general de menținere a ordinii sociale și de drept față

de cel individual al persoanei arestată preventiv de a fi judecată în stare de

libertate.

De asemenea, nu

poate fi primită critica privind inechitatea menținerii măsurii arestării

preventive în raport de situația celorlalți trei inculpați trimiși în judecată

în stare de libertate.

Referirea la

situația coinculpaților din prezenta cauză nu prezintă, prin ea însăși, un

motiv pentru a dispune punerea în libertate provizorie a inculpatului.

În conformitate

cu dispozițiile art. 136 alin. (8) C. proc. pen., care reglementează scopul

măsurilor preventive, „alegerea măsurii ce urmează a fi luată se face

ținându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al

infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele și alte situații privind

persoana față de care se ia măsura".

Or, în cauză,

instanța de recurs a stabilit că ceilalți inculpați vor fi judecați în stare de

libertate, în raport de situația personală a fiecăruia și de gradul de

participare la comiterea infracțiunilor pentru care au fost deduși judecății.

Totodată, Înalta

Curte apreciază că sunt respectate și prevederile art. 5 paragraful 3 din

Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, conform cărora orice persoană arestată sau deținută, în

condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c), are dreptul de a fi judecată

într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii, perioada pe care

inculpatul a executat-o în arest preventiv, neputând fi apreciată că a depășit

o durată rezonabilă, raportat la complexitatea cauzei dedusă judecății, și nici

că ar echivala cu executarea anticipată a eventualei pedepse ce i-ar fi

aplicată inculpatului.

Înalta Curte

apreciază că, în mod corect, prima instanță a constatat că de la data de 12

ianuarie 2011, când o altă cerere de liberare provizorie sub control judiciar

formulată de inculpatul V.C. a fost respinsă, nu au intervenit elemente noi

care să justifice pronunțarea unei soluții favorabile întrucât prevalează

realizarea scopului procesului penal, ceea ce nu se poate realiza la acest

moment procesual, decât prin detenția provizorie a inculpatului V.C.

Așa fiind

înalta Curte constată că încheierea atacată este legală și temeinică fiind

riguros motivată, iar criticile formulate în recurs sunt nefondate și de

asemenea, că, nu există cazuri de casare a căror reținere din oficiu să

determine desființarea încheierii recurate.

Pentru

considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1

lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 160

9

C. proc. pen., recursul declarat de inculpatul V.C. va fi respins, ca nefondat.

Potrivit art. 192

alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata

cheltuielilor judiciare către stat, onorariul apărătorului din oficiu, până la

prezentarea apărătorilor aleși urmând a fi avansat din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul V.C. împotriva încheierii din 9

februarie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010.

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleși, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 28 februarie 2011.