ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2434/2010

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 3 octombrie 2006 reclamanții D.G.P., N.F.M. și B.E.E. au chemat în judecată pe pârâții Primăria municipiului București, Consiliul Local al municipiului București, Comisia municipiului București de aplicare a Legii nr. 18/1991, Primăria sectorului 1 București, T.R.M.I.E., B.I.M., B.E. și S.C. Q.C.I. S.R.L. și au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună retrocedarea către reclamanți a suprafeței de teren de 3888 m.p.

situată în București, sector 1; să constate nulitatea absolută a titlului de proprietate nr. 100356 din 22 iulie 2005 emis în baza Legii nr. 18/1991 în favoarea pârâtei T.R.M.I.E.; să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2334 din 27 iulie 2005 încheiat de pârâta T.R.M.I.E., în calitate de vânzătoare a terenului ce face obiectul prezentului litigiu, cu pârâții cumpărători B.I.M. și B.E.; să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare a terenului în litigiu nr. 1463 din 1 septembrie 2005 încheiat între pârâții Benga și S.C. Q.C.I. S.R.L. În motivarea cererii, reclamanții au susținut că terenul în litigiu a fost expropriat potrivit Decretelor nr. 196/1981 și nr. 326/1988 pentru construirea Pasarelei Băneasa și este ocupat parțial de obiectivul menționat.

Reclamanții au formulat cereri de restituire a terenului liber în baza Legii nr. 18/1991, a Legii nr. 1/2000 și a Legii nr. 10/2001, însă cererile lor au fost respinse. În drept reclamanții și-au întemeiat cererea pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, iar cu privire la titlul de proprietate emis pe numele pârâtei T.R.M.I.E. au susținut că dreptul de proprietate asupra terenului nu a aparținut niciodată autorilor ei, ci autorilor reclamanților, astfel că actul de proprietate al pârâtei menționate este nul absolut și, de asemenea, actele subsecvente de înstrăinare a terenului. Prin Sentința civilă nr. 1528 din 23 octombrie 2008 Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins cererea reclamanților.

Primul capăt de cerere privind retrocedarea terenului în baza art. 35 din Legea nr. 33/1994 a fost considerat inadmisibil, iar celelalte capete de cerere au fost respinse ca nefondate. Pentru a pronunța această sentință instanța a invocat Decizia nr. 53/1997 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, constatând că, potrivit acestei decizii, dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu sunt aplicabile în cazul retrocedării terenurilor expropriate anterior anului 1989, deoarece a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001 care reglementează situația juridică a acestor bunuri. Instanța a precizat că reclamanții au utilizat și epuizat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar cererea lor a fost respinsă.

Cu referire la celelalte capete de cerere, instanța a constatat că, în conformitate cu expertiza efectuată în cauză, pârâta T.R.M.I.E. a beneficiat, în baza Legii nr. 18/1991, de restituirea în natură a terenului și că, în raport de motivele de nulitate invocate de reclamanți, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. III alin. (1) lit. a) din Legea nr. 169/1997 pentru anularea titlului de proprietate emis pe numele pârâtei T.R.M.I.E., deoarece reconstituirea dreptului de proprietate a fost efectuată către persoana îndreptățită, potrivit Legii nr. 18/1991. Împotriva sentinței menționat au declarat apel reclamanții B.E.E., D.G.P. și N.F.M., iar prin Decizia civilă nr. 319 din 08 mai 2009, Curtea de Apel București a respins apelul, ca nefondat.

Pentru a pronunța această decizie instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Decizia nr. 53/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și Decizia nr. 6/1999 a aceleiași instanțe nu se află în contradicție, deoarece cea de-a doua decizie este dată sub imperiul dispozițiilor unei legi speciale - Legea nr. 10/2001 - care a modificat substanțial regimul juridic de restituire a bunurilor preluate de stat anterior anului 1989. Decizia nr. 53/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu este o lege pentru a se pune problema unei aplicări retroactive. Potrivit art. 329 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție se pronunță în interesul legii pentru a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii în cazul unor chestiuni de drept ce au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești.

Având în vedere scopul și natura juridică a deciziei, aceasta este aplicabilă imediat și obligatorie pentru instanțe. De aceea, în mod legal a stabilit instanța de fond că cererea reclamanților întemeiată pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 este lipsită de temei legal, adică inadmisibilă. Deși și-au întemeiat cererea și pe dispozițiile art. 480 C. civ. reclamanții nu și-au justificat nici un drept de proprietate asupra terenului. Dimpotrivă, au recunoscut că terenul a fost expropriat pentru edificarea unor construcții de interes public ce au fost realizate. Dreptul lor de proprietate stins în baza decretelor de expropriere nu a fost recunoscut ulterior în baza unei hotărâri judecătorești sau a unui act administrativ.

Potrivit Deciziei nr. 53/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în interpretarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, reclamanții puteau beneficia de restituirea în natură a terenului sau de despăgubiri în baza legii menționate, dar cererea lor formulată în baza Legii nr. 10/2001 a fost respinsă în baza unei excepții de procedură, (Sentința civilă nr. 1060 din 25 noiembrie 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă). Sentința civilă nr. 16440 din 6 noiembrie 2007 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, proces în care reclamanții au avut calitatea de pârâți, nu face dovada dreptului de proprietate al reclamanților asupra unei suprafețe de teren, ci stabilește faptul că aceștia au transmis o suprafață de teren altei persoane, în anul 1957, constatare echivalentă cu pierderea dreptului de proprietate asupra terenului și nu cu stabilirea existenței acestui drept în patrimoniul reclamanților.

Sub aspectul dreptului de proprietate al reclamanților asupra terenului în litigiu, instanța de fond a stabilit în mod legal că reconstituirea/retrocedarea dreptului este inadmisibilă (lipsită de temei legal) în baza art. 35 din Legea nr. 33/1994, iar în ceea ce privește revendicarea terenului în baza art. 480 C. civ. reclamanții nu au dovedit existența actuală a dreptului lor de proprietate asupra terenului, deoarece terenul în litigiu a fost expropriat anterior anului 1989. Titlul de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991 pe numele pârâtei T.R.M.I.E. este un titlu valabil și nu poate fi atacat în baza art. III alin. (1) lit. a) din Legea nr. 169/1997 care prevede că instanțele constată nulitatea titlurilor emise în baza Legii nr. 18/1991 în cazul în care actele de reconstituire au fost emise în favoarea persoanelor care nu erau îndreptățite, potrivit legii, la aceste reconstituiri.

Titlul pârâtei nu poate fi atacat pentru motivul că ar fi fost emis în favoarea unei persoane care nu era îndreptățită, deoarece titlul pârâtei a fost emis de către organele administrative în baza unei hotărâri judecătorești irevocabile (Sentința civilă nr. 412 din 18 ianuarie 1996 ). Prin acea hotărâre instanța a obligat comisia competentă în baza Legii nr. 18/1991 la reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea numitei T.R.M.I.E., reținând că autorii ei sunt proprietarii terenului, care a fost individualizat în conformitate cu actul de vânzare-cumpărare din 28 februarie 1947. De aceea, dreptul pârâtei la reconstituirea proprietății este în afara oricărui dubiu sau contestații, deoarece Sentința nr. 412 din 18 ianuarie 1996 are autoritate de lucru judecat, este prezumată că a stabilit adevărul și nici o dovadă nu poate fi primită împotriva unei prezumții legale (art. 1200 C. civ.).

Deși este posibil ca amplasamentul terenului să fi fost modificat în raport de actul de vânzare-cumpărare din 28 februarie 1947 acest aspect nu are relevanță în cauză, deoarece, pe de o parte, textul de lege invocat de reclamanți pentru anularea actului nu se referă la amplasament și, pe de altă parte, nici unul dintre cazurile de nulitate prevăzute de Legea nr. 169/1997 nu privește amplasamentul terenului, ceea ce conduce la concluzia că legea nu permite anularea unui titlu pentru că acesta se referă la un amplasament diferit de cel anterior. De aceea, nici expertiza de stabilire a amplasamentului terenului nu are relevanță în cauză, deoarece numai dreptul la reconstituire este important, iar modificarea amplasamentului nu este sancționată de dispozițiile legale, ci permisă în cazurile prevăzute de lege.

Prin urmare, astfel cum a reținut și instanța de fond, în mod neechivoc, titlul de proprietate al pârâtei nu poate fi anulat pentru motivele și în baza textului de lege invocat de reclamanți în acest proces. Față de cele menționate, cererea cu privire la anularea actelor subsecvente încheiate de pârâți este de prisos, deoarece nu sunt îndeplinite premisele principiului „resoluto jure dantis ... ". Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs reclamanții B.E.E., D.G.P. și N.F.M. Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate în legătură cu decizia pronunțată de instanța de apel: 1. Aplicarea Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 53/2007, raportat la decizia de îndrumare din anul 1999 a aceleiași instanțe, afectează principiul securității juridice în sensul că ultima decizie permitea promovarea unei acțiuni ca cea de față, iar prima le considera inadmisibile.

Această critică nu a fost analizată de instanța de apel. De asemenea, instanța de apel, ca și cea de fond, au aplicat dispozițiile deciziei de îndrumare fără a se avea în vedere faptul că, deși contestația împotriva deciziei de soluționare a notificării a fost respinsă, prin Sentința civilă nr. 1060/2004 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, cauza nu s-a soluționat pe fond, ci pe un motiv formal, procedural - lipsa calității de reprezentant. În consecință nu poate fi vorba de o parcurgere efectivă a procedurii administrative. 2. Instanța de apel a respins apelul fără a analiza toate criticile aduse, iar unele motivări ale deciziei sunt total străine de natura cauzei și actele depuse la dosar.

Astfel, se arată că Sentința civilă nr. 16440 din 06 noiembrie 2006 a Judecătoriei sectorului 1 București nu putea fi pronunțată dacă autoarea recurenților nu ar fi avut calitatea de proprietar. Hotărârea menționată suplinește consimțământul autoarei recurenților, în calitate de proprietar, având valoarea juridică a unui act de vânzare-cumpărare. De asemenea, sub aspectul aplicării textelor invocate de recurenți - art. 35 din Legea nr. 33/1994 coroborat cu art. 480 și urm. C. civ. - motivarea instanței este străină de natura pricinii. Față de hotărârea menționată, recurenții au făcut dovada calității de proprietar, astfel că instanța de apel, ca și cea de fond au apreciat în mod greșit că retrocedarea este inadmisibilă.

3. Autoritatea de lucru judecată pe care instanța o pune în legătură cu titlul de proprietate al pârâtei T.Y., reprezintă o încălcare a principiului relativității actului juridic, nici recurenții și nici autoarea lor nefiind parte în dosarul respectiv, nefiind îndeplinită tripla identitate de părți, obiect și de cauză. 4. În legătură cu anularea titlului de proprietate se arată că instanța de apel schimbă temeiul juridic al motivului de nulitate indicat de reclamanți, invocând amplasamentul imobilului, împrejurare de fapt reieșită din expertiză și nu din actele juridice aflate la dosar. Cererea de recurs este întemeiată pe prevederile art - 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., dar în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc.

civ., Înalta Curte va efectua controlul judiciar de legalitate asupra deciziei recurate numai din perspectiva art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. întrucât dezvoltarea motivelor de recurs permite încadrarea în aceste cazuri de modificare a hotărârii, niciuna din criticile formulate neputând fi circumscrisă prevederilor art. 304 pct. 6 și 8 C. proc. civ. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente: 1. Contrar celor susținute prin motivele de recurs, critica formulată de reclamanții-apelanți vizând raportul dintre Decizia în interesul legii nr. 53/2007 și Decizia nr. 6/1999 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție ca și cea prin care s-a susținut aplicarea retroactivă a Deciziei nr. 53/2007, au fost analizate de instanța de apel.

Curtea de Apel, prin hotărârea recurată a arătat că cele două decizii nu se află în conflict, deoarece, Decizia în interesul legii nr. 53/2007 a fost adoptată la o dată la care erau în vigoare prevederile Legii nr. 10/2001, lege care a modificat regimul juridic de restituire a bunurilor preluate abuziv de stat și că, nefiind vorba despre o lege, ci despre o decizie în interesul legii, nu se pune problema aplicării retroactive a Deciziei nr. 53/2007, ci a respectării prevederilor art. 329 C. proc. civ. Prin urmare, hotărârea recurată răspunde criticii formulate de apelanți, cuprinde argumentele pentru care instanța de apel a considerat că această critică nu este fondată, fiind îndeplinite astfel cerințele art. 261 pct. 5 C. proc.

civ. Sub aspectul verificării legalității hotărârii din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o corectă aplicare în cauză a prevederilor art. 329 C. proc. civ. atunci când a stabilit că raportul juridic dedus judecății trebuie soluționat prin aplicarea Deciziei în interesul legii nr. 53/2007. Potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., aplicarea dezlegărilor date problemelor de drept printr-o decizie prin care se soluționează un recurs în interesul legii, este obligatorie pentru instanțe. Prin urmare, interpretarea dată prevederilor art. 35 din Legea nr. 33/1994, așa cum a fost stabilită prin Decizia în interesul legii nr. 53/2007 era obligatorie în soluționarea prezentului litigiu.

Pe de altă pare, Înalta Curte apreciază că decizia Decizia LIII (53) pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 769 din 13 noiembrie 2007 a fost corect aplicată în cauză. Prin această decizie, s-a statuat că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Înalta Curte a decis, în soluționarea recursului în interesul legii cu care a fost sesizată, că astfel de acțiuni sunt supuse reglementărilor cu caracter special și de imediată aplicare cuprinse în Legea nr. 10/2001, lege specială, reparatorie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin expropriere.

Este adevărat că, în cuprinsul considerentelor deciziei în interesul legii se arată că, „numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut în termenele legale, să utilizeze această procedură au deschisă calea acțiunii în revendicarea/retrocedarea bunului litigios". Însă, așa cum a concluzionat și instanța de apel, o astfel de ipoteză nu se regăsește în cauză. Autoarea recurenților - N.S.- a utilizat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, formulând o notificare adresată Primăriei municipiului București prin care a solicitat restituirea imobilului în litigiu. Această notificare a fost respinsă prin dispoziția nr. 2789 din 21 aprilie 2004, dispoziție pe care succesorii defunctei N.S.

au înțeles să o conteste în justiție, apelând la procedura judiciară recunoscută de Legea nr. 10/2001. Prin Sentința civilă nr. 1060 din 25 noiembrie 2004 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, această contestație le-a fost anulată pentru lipsa dovezii calității de reprezentant, hotărârea rămânând definitivă și irevocabilă. În aceste condiții, nu se poate susține că au existat motive independente de voința recurenților care i-au împiedicat să utilizeze procedura Legii nr. 10/2001 și care să facă aplicabilă în cauză situația de excepție la care se face referire în cuprinsul deciziei LIII (53) pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Autoarea recurenților a utilizat procedura Legii nr. 10/2001, iar împrejurarea că în procedura judiciară a acestei legi nu a existat o dezlegare a fondului pretențiilor formulate de succesorii ei s-a datorat în mod exclusiv culpei acestora, așa cum rezultă din considerentele Sentinței civile nr. 1060 din 25 noiembrie 2004. Nimic nu i-a împiedicat pe contestatori să acopere viciile sesizării instanței și să determine o soluționare pe fond a cererii lor, astfel încât nu pot pretinde în prezentul litigiu, declanșat după apariția Legii nr. 10/2001, aplicarea prevederilor art. 35 din Legea nr. 33/1995 și revendicarea/retrocedarea bunului litigios. 2. Prin dispozitivul Sentinței civile nr. 16440 din 06 noiembrie 2006 a Judecătoriei sectorului 1 București s-a stabilit că acea hotărâre ține loc de act autentic de vânzare-cumpărare între reclamanta - în acel litigiu - C.S.

și autorul reclamanților C.S., în calitate de cumpărători și autoarea pârâților N.S., în calitate de vânzător, având ca obiect o suprafață de 302 mp. Prin urmare, în acel litigiu nu s-a recunoscut dobândirea în patrimoniu autoarei recurenților a unui drept de proprietate imobiliară, ci dimpotrivă, pierderea prin vânzare a unui astfel de drept, în baza unei convenții de vânzare-cumpărare încheiată în anul 1957. Susținerea recurenților în sensul că, prin acea hotărâre, în mod implicit, s-a recunoscut calitatea de proprietar a autoarei lor, deoarece numai în această calitate se putea suplini consimțământul la înstrăinare, este irelevantă în cauză.

Prin acea hotărâre, prin aplicarea art. 1073 - 1077 C. civ., instanța a dat eficiență juridică unui antecontract de vânzare-cumpărare încheiat de autoarea recurenților în anul 1957, fără a constata că, la data pronunțării hotărârii, autoarea recurenților mai era proprietara imobilului care, între timp, prin Decretele nr. 196/1981 și 326/1998, fusese expropriat. Or, sub aspectul dreptului de proprietate, Curtea de Apel a reținut că reclamanții nu au dovedit existența actuală a dreptului lor, în condițiile în care imobilul a fost preluat de stat prin expropriere, iar acest aspect trebuia probat, fiind o condiție de promovare a acțiunii în revendicare. 3. Îndreptățirea pârâtei T.R.M.I.E. la reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 a fost stabilită prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Acest aspect dezlegat în litigiul anterior, vizează un drept real, opozabil terților, inclusiv recurenților și, de aceea, nu poate fi ignorat în prezenta cauză nesocotirea dreptului pârâtei T.R.M.I.E. la reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, recunoscut prin hotărâre judecătorească definitivă anterioară, ar însemna încălcarea prezumției de legalitate și a efectelor de care se bucură o hotărâre judecătorească definitivă. 4. Reclamanții au invocat fraudarea legii ca motiv de nulitate a titlului de proprietate nr. 100356 din 23 iunie 2005 emis, în procedura Legii nr. 18/1991, în favoarea pârâtei T.R.M.I.E., arătând că terenul pentru care a fost reconstituit dreptul de proprietate în favoarea pârâtei nu a aparținut acesteia sau autorilor săi care nu au fost membrii cooperatori.

Instanța de apel a cenzurat dezlegarea primei instanțe sub acest aspect, arătând că titlul pârâtei nu poate fi atacat pentru motivul că ar fi fost emis în favoarea unei persoane care nu era îndreptățită, deoarece titlul pârâtei a fost emis de către organele administrative în baza unei hotărâri judecătorești irevocabile prin care, instanța a obligat comisia competentă în baza Legii nr. 18/1991 la reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea numitei T.R.M.I.E., reținând că autorii ei sunt proprietarii terenului. Prin urmare, critica formulată prin motivele de recurs vizând schimbarea de către instanța de apel a temeiului juridic al cererii de constatare a nulității titlului de proprietate emis în procedura Legii nr. 18/1991, în favoarea pârâtei, nu poate fi primită.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge recursul declarat de reclamantele B.E.E., D.G.P. și N.F.M. împotriva Deciziei nr. 319 din 8 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 aprilie 2010. Procesat de GGC - NN