ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2223/2011

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin decizia nr. 3053

din 16 martie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în primul

ciclu procesual, a fost respins ca nefondat recursul pârâtului mun. Pitești

împotriva deciziei nr. 182/A din 29 septembrie 2008 a Curții de Apel Pitești,

reținându-se greșita soluționare a cauzei în primă instanță pe excepția

inadmisibilității acțiunii și trimițându-se pricina spre soluționare în fond,

pentru a se administra probele din care să rezulte modalitatea de preluare,

concretizarea situației juridice actuale, cine deține imobilul în litigiu și în

baza cărui titlu, față de împrejurarea că reclamanta nu și-a pierdut dreptul

subiectiv de proprietate prin neurmarea procedurii instituite de Legea nr.

10/2001, ci a pierdut doar dreptul la acțiunea întemeiată pe dispozițiile legii

speciale și avantajele consacrate de această lege.

În rejudecare, prin

sentința civilă nr. 43 din 23 februarie 2010 Tribunalul Argeș, secția civilă, a

respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale active și

pasive, a admis acțiunea formulată de reclamanta B.V. în contradictoriu cu

pârâtul mun. Pitești și l-a obligat pe acesta să lase în deplină proprietate și

posesie imobilul situat în Pitești, format din teren în suprafață de 594 m.p.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că în cazul unei acțiuni în revendicare, întemeiată

pe dispozițiile art. 480 C. civ., calitatea procesuală activă aparține

proprietarului bunului revendicat sau moștenitorilor acestuia, iar calitate

procesuală pasivă are fie posesorul, fie detentorul precar al bunului

revendicat. Cum reclamanta a dovedit calitatea de moștenitor a autorului D.M.,

cumpărător al terenului în litigiu, iar pârâtul s-a comportat față de acest bun

ca un detentor precar, încheind acte de închiriere, excepțiile lipsei calității

procesuale active și pasive urmează a fi respinse. Cu privire la fondul

acțiunii în revendicare tribunalul a reținut că doar reclamanta a făcut dovada

dreptului de proprietate, în timp ce pârâtul nu a făcut dovada existenței în

favoarea sa a unui titlu, care să-i confere posibilitatea legală de a exercita

o detenție precară asupra imobilului, de aceea acțiunea în revendicare va fi

admisă.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, a declarat apel pârâtul mun. Pitești, susținând că

reclamanta nu a făcut dovada calității de moștenitor în linie directă după

autorul D.M., că imobilul revendicat a trecut în proprietatea statului în baza

Decretului nr. 92/1950, că reclamanta nu a urmat procedura prevăzută de Legea

nr. 10/2001, astfel încât acțiunea în revendicare apare ca inadmisibilă.

Prin decizia civilă

nr. 58/A din 5 mai 2010 Curtea de Apel Pitești a respins ca nefondat apelul,

reținând că reclamanta a dovedit calitatea de moștenitor legal față de defuncta

D.R., ce a avut, la rândul său, calitatea de moștenitor legal a autorului D.M.

– proprietar al imobilului în litigiu. Critica referitoare la inadmisibilitatea

acțiunii în revendicare a fost respinsă ca nefondată față de decizia nr. 3053

din 16 martie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin

care s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că acțiunea reclamantei este

admisibilă.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâtul mun. Pitești, solicitând

modificarea deciziei recurate în sensul respingerii acțiunii reclamantei. În

motivarea recursului a susținut că intimata-reclamantă B.V. nu a urmat

procedura prevăzută de legea specială în domeniul proprietății, neformulând

notificare în termenul și condițiile impuse de Legea nr. 10/2001, ceea ce face

inadmisibilă acțiunea de față, având în vedere că imobilul a fost preluat de

stat cu titlu valabil, în baza Decretului nr. 92/1950. Acțiunea directă de

restituire în natură trebuia îndreptată împotriva Statului Român reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice, dar numai după epuizarea condițiilor prevăzute

expres în legea specială. În cazul în speță era necesar să se țină cont și de

faptul că imobilul este în prezent închiriat Partidului Național Țărănesc

Creștin și Democrat și că, în calitate de chiriaș, acesta are drepturi asupra

bunului în litigiu. Recursul nu a fost motivat în drept.

Analizând recursul în

limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate formal în dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta nu este fondat,

urmând a fi respins pentru considerentele ce succed:

Dispozițiile art. 315

alin. (1) C. proc. civ. prevăd că, în caz de casare, hotărârile instanței de

recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității

administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

În cauza de față

chestiunea admisibilității acțiunii în revendicare a fost dezlegată prin

decizia nr. 3053 din 16 martie 2009 pronunțată în recurs, în primul ciclu

procesual, de Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin această decizie s-a

stabilit, cu forță obligatorie, că reclamanta nu și-a pierdut dreptul subiectiv

de proprietate prin neurmarea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, ci

numai dreptul la acțiune întemeiat pe dispozițiile legii speciale, motiv pentru

care acțiunea nu trebuia respinsă ca inadmisibilă, ci trebuia cercetată în

fond.

În aceste condiții,

critica formulată de recurentă cu privire la admisibilitatea acțiunii promovate

nu mai poate fi pusă în discuție în calea de atac de față, indiferent de

argumentele invocate.

Indirect, prin

motivele de recurs pârâtul reiterează excepția lipsei calității sale procesuale

pasive, susținând că acțiunea directă de restituire în natură trebuia

îndreptată împotriva Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor

Publice.

Acțiunea în

revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. este definită în

doctrină ca acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului

neproprietar. Or, este indubitabil faptul că posesia asupra bunului este

exercitată de pârâtul mun. Pitești, care a înțeles să încheie și un contract de

închiriere cu privire la bunul în litigiu. De aceea, constatând identitatea

cerută de legea procesuală dintre persoana pârâtului și cel despre care se

pretinde că este obligat în raportul juridic supus judecății, necesară pentru

existența calității procesuale pasive, în mod corect instanțele au respins

această excepție.

În egală măsură,

critica referitoare la drepturile persoanei juridice ce deține imobilul în

temeiul unui contract de închiriere, de care ar trebui să se țină seama în

analiza acțiunii în revendicare pendinte, nu poate fi primită.

Așa cum corect a

reținut instanța de apel, soluția dată cererii principale nu este de natură să

vatăme vreun drept al chiriașului care ocupă imobilul în baza unui contract de

închiriere, cu atât mai mult cu cât acest chiriaș nu este parte în cauza de

față.

Pentru toate aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge ca nefondat recursul pârâtului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul mun. Pitești împotriva deciziei civile nr. 58/A

din 05 mai 2010 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 martie 2011.