ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 543/2015

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș sub număr de Dosar 1444/109/2011, reclamantul Municipiul Pitești - prin Primar și prin Consiliul Local Pitești au solicitat, în contradictoriu cu pârâții I.T. și Comisia Locală de Aplicare a Legii Fondului Funciar Bradu, constatarea nulității absolute a contractului de tranzacție încheiat între cele două pârâte la data de 6 octombrie 2008 pentru stingerea litigiului ce a făcut obiectul Dosarului nr. 8342/280/2008 al Judecătoriei Pitești, dat fiind nevalabilitatea obiectului, respectiv bunul nu se afla în circuitul civil, ci în domeniul public.

S-a solicitat și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate prevederile art. 948 și art. 963 C. civ., ale Legii nr. 213/1998 precum și ale art. 136 din Constituția României. În raport de Sentința civilă nr. 9130 din 21 decembrie 2009, irevocabilă prin Decizia nr. 1845 din 15 noiembrie 2010 a Tribunalului Argeș - ce a avut același obiect, pârâta I.T. a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului Argeș, excepția puterii lucrului judecat, excepția lipsei de interes și excepția lipsei calității de reprezentant în justiție a Consiliului Local Pitești. La termenul de judecată din data de 9 iunie 2011 reclamantul a depus o cerere de modificare a acțiunii prin care a solicitat obligarea pârâtei I.T.

să lase în deplină proprietate și pașnică folosință suprafața de teren de 2589,70 mp, teren situat în municipiul Pitești, cu vecinii: N-E - Trotuar pietonal, N-V - Rezerva Primărie, S-E -Vama Pitești, V - Zona de siguranță C.F.R. Comisia Locală de Fond Funciar Bradu a formulat întâmpinare la cererea de modificare invocând excepția tardivității modificării acțiunii și a inadmisibilității acțiunii. La termenul de judecată din data de 8 septembrie 2011, instanța a respins excepția de tardivitate a formulării cererii de modificare, a admis excepția lipsei calității de reprezentant a Consiliului Local Pitești și a prorogat excepțiile de inadmisibilitate și a autorității de lucru judecat. Prin Încheierea nr. 641 din 3 februarie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus strămutarea cauzei la Tribunalul Prahova cu păstrarea actelor de procedură.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub număr de dosar 1444/109/2011. La termenul de judecată din data de 21 septembrie 2012, instanța a constatat că pârâta Comisia Locală de Fond Funciar Bradu nu mai are calitate procesuală pasivă în cauză, a unit excepția lipsei calității procesual active a reclamantului, invocată oral de pârâtă, cu fondul cauzei în baza art. 137 alin. (1) C. proc. civ. și a respins excepția inadmisibilității acțiunii. Prin încheierea din data de 28 septembrie 2012, instanța a respins excepția autorității de lucru judecat, ca nefondată. Prin Sentința civilă nr. 1904 din 1 iulie 2014 Tribunalul Prahova a admis acțiunea precizată având ca obiect "revendicare imobiliară", formulată de reclamantul Municipiul Pitești - prin Primar și prin Consiliul Local Pitești.

A obligat pârâta să lase reclamantului, în deplină proprietate și pașnică folosință suprafața de teren de 2589,70 mp situată în Municipiul Pitești, identificată conform expertizei topo inginer B.V. A obligat pârâta, în baza art. 274 C. proc. civ., să plătească reclamantului suma de 13.403 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că obiectul Dosarului nr. 4514/280/2009 al Judecătoriei Pitești, soluționat prin Sentința civilă nr. 9130 din 21 decembrie 2009, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1845/R din 15 noiembrie 2010 a Tribunalului Argeș, a fost și constatarea nulității absolute a titlului de proprietate din 5 februarie 2009 emis de Comisia Locală de Fond Funciar Bradu pârâtei I.T.

pentru suprafața de teren de 2589,70 mp, situat în Pitești, Bulevardul P., județul Argeș. Prin sentința menționată, instanța a respins acțiunea principală și a admis cererea reconvențională prin care reclamanta Primăria Municipiului Pitești a fost obligată să deschidă poziție de rol agricol, pentru suprafața de teren de 2589,70 mp, situată în Pitești, B-dul P., județul Argeș, conform titlului de proprietate din 5 februarie 2009 și să elibereze adeverința de rol agricol pentru această suprafață, sub sancțiunea daunelor cominatorii. Tribunalul Argeș a analizat problema legalității titlului de proprietate, constatând că dreptul de proprietate deja reconstituit nu poate fi constatat nul absolut, numai pentru modificarea amplasamentului geografic, pentru că altfel nu s-ar asigura o coerență în aplicarea dispozițiilor legale.

A reținut instanța prin aceeași hotărâre, că, în lipsa unor elemente de identitate existente în actele de proprietate ale reclamantei sau a vreunei înscrieri în cartea funciară, expertul nu a putut decât să concluzioneze în mod corect că nu are niciun argument tehnic ori de altă natură în baza căruia să încadreze și suprafața de teren de 2589,7 mp în cei 74.000 mp invocați ca fiind domeniu public. În aceste condiții, Judecătoria Pitești a făcut în mod corect aplicarea principiului de drept, "idem est non essere et non probare", neputând reține nici ea un asemenea regim juridic al terenului. Mai mult, s-a arătat că și în condițiile în care suprafața de 2859,7 mp ar fi aparținut domeniului public al reclamantului, acest lucru tot nu ar fi fost de natură să ducă la nulitatea absolută a actelor de reconstituire în raport de dispozițiile art. III alin. (1) din Legea nr. 169/1997.

În speță, prima instanță a constatat că reclamantul nu pune în discuție valabilitatea titlului de proprietate al pârâtei, ci invocă un drept de proprietate preferabil față de suprafața de 2589,70 mp, teren situat în Pitești, B-dul P., județul Argeș. Așa fiind, instanța de fond a arătat că în cauză trebuie rezolvat conflictul între titluri, ce provin de la autori diferiți. S-a constatat că titlul reclamantei este H.C.L. nr. 193/1999, în vigoare, adoptată ca urmare a dispozițiilor Legii nr. 213/1998, aprobat de Guvernul României, prin H.G. nr. 447/2002, iar titlul pârâtei este hotărârea de expedient pronunțată prin Sentința civilă nr. 5622 din 6 octombrie 2008 de Judecătoria Pitești, irevocabilă.

S-a reținut că potrivit expertizei topo B.V. pentru terenul în litigiu există o suprapunere în actele de proprietate invocate de părți. Astfel, în baza Decretului de expropriere nr. 44/1975 terenul în litigiu a fost preluat în proprietatea statului, regăsindu-se în întreținere cadastrul funciar din anul 1988 tot la categoria de folosință curți construcții, aparținând fostului Consiliu Popular al Municipiului Pitești. Terenul de 2589,70 mp face parte din domeniul public al Municipiului Pitești conform H.C.L. nr. 193/1999, în vigoare, adoptată ca urmare a dispozițiilor Legii nr. 213/1998. Inventarul menționat de hotărâre, a fost supus spre aprobare Guvernului României, fiind emisă în acest sens H.G.

nr. 447/2002, poziția 487 menționând terenul respectiv. Or, H.G. nr. 447/2002 nu este un act administrativ de trecere în domeniul public sau privat al statului, ci o hotărâre de guvern prin care a fost aprobat inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al județului Argeș, precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din județul Argeș, astfel că, în mod obligatoriu doar o instanță de contencios administrativ, sesizată legal pe cale principală sau incidentală, poate verifica exclusiv dacă terenul în discuție a fost inclus în inventarul amintit, cu respectarea condițiilor cuprinse în Legea nr. 213/1998, respectiv dacă dreptul de proprietate publică al statului a fost dobândit în mod legal.

Potrivit dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 213/1998, Statul sau unitățile administrativ-teritoriale exercită posesia, folosința și dispoziția asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public în limitele și condițiile legii, text de lege care impune, așadar, respectarea legalității și în ceea ce privește modul de includere a bunurilor în domeniul public al Statului. Dispozițiile art. 7 din aceeași lege prevăd principalele modalități prin care un bun aflat în proprietatea privată poate trece în proprietatea publică a statului, neoferind unei hotărâri de Guvern prin care se inventariază bunurile proprietate publică un eventual caracter constitutiv de drepturi.

Operațiunea de inventariere a unor bunuri pretins aparținând domeniului public al statului nu face parte din modalitățile anterior menționate, iar în lipsa uneia dintre astfel de proceduri, doar instanța de judecată competentă învestită cu cercetarea legalității inventarului centralizat al bunurilor aflate în domeniul public al Statului, poate analiza apartenența unui bun la domeniul public prin raportare la dispozițiile legale comune. În cauză, instanța a reținut că pârâta nu a ridicat niciodată problema legalității actului administrativ cu caracter individual menționat susținând că efectul acestuia în speță este relevant. În considerentele Deciziei civile nr. 1845/R din 15 noiembrie 2010 a Tribunalului Argeș.

S-a susținut că reclamanta are un titlu, dar că acesta este desființat retroactiv prin recunoașterea un drept preexistent asupra unui "bun actual" al pârâtei. Au fost apreciate ca fiind nefondate susținerile pârâtei sub acest aspect, întrucât tranzacția judiciară ce stă la baza titlului pârâtei are caracter constitutiv nu declarativ, și preia situația puterii titlului autorului, născând obligația de garanție a drepturilor recunoscute de la data încheierii tranzacției. Neexistând dovada ilegalității hotărârii de guvern în discuție la momentul emiterii sale, ca urmare a nerespectării prevederilor art. 7 din Legea nr. 213/1998, instanța a apreciat ca fiind valabilă operațiunea de inventariere a unor bunuri aparținând domeniului public al reclamantei cu respectarea modalităților de dobândire a dreptului de proprietate publică.

S-a mai reținut că modalitatea de dobândire nu a fost contestată judiciar și excede competenței instanței o analiză din oficiu a apartenenței unui bun la domeniul public, dincolo de simpla atestare a operațiunii de inventariere. În raport de caracterele proprietății publice - domeniu public (inalienabil, insesizabil, imprescriptibil) instanța a dat eficiență titlului autorului reclamantului. Chiar dacă s-ar interpreta că titlurile provin de la același autor - puterea publică - s-a arătat că tot reclamantului are preferință în raport cu o dată mai veche decât operațiunea de inventariere confirmată prin H.G. nr. 447/2002 și titlul pârâtei. Față de aceste considerente, a fost admisă acțiunea precizată a reclamantului și a fost obligată pârâta să lase reclamantului, în deplină proprietate și pașnică folosință suprafața de 2589,7 mp situată în municipiul Pitești, identificată conform expertizei topo inginer B.V.

Împotriva acestei sentințe, pârâta I.T. a declarat apel, care, prin Decizia nr. 545 din 27 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a fost respins ca nefondat. În motivare, instanța de control judiciar a înlăturat ca neîntemeiată critica formulată de către apelanta-pârâtă, în sensul că, în mod greșit, instanța de fond a refuzat să constate decăderea reclamantului din dreptul de a-și mai modifica cererea de chemare în judecată după prima zi de înfățișare. În acest sens, curtea de apel a schimbat motivarea primei instanțe, apreciind că, în mod eronat, această instanță a reținut că nu este vorba despre o modificare a acțiunii, deși se schimbase obiectul cererii de chemare în judecată, și a constatat că pârâta era decăzută din dreptul de a invoca încălcarea dispozițiilor art. 132 C. proc.

civ. Referitor la critica formulată de către apelantă, în sensul că cererea de chemare în judecată ar fi inadmisibilă, față de împrejurarea că esența acțiunii în revendicare privește dreptul de proprietate al părților ale căror titluri intră în "coliziune" și nu imobilul, instanța de apel a constatat, pe de o parte, împrejurarea că această apărare nu a fost invocată în fața instanței de fond pentru a fi supusă cenzurii acesteia, însă, având în vedere faptul că vizează motivarea judecătorului fondului, va fi analizată de instanța de apel. S-a arătat că o verificare a titlurilor de proprietate, fără a se avea în vedere imobilele asupra cărora se exercită aceste drepturi civile patrimoniale, ar fi, practic, imposibilă, întrucât, mergând pe această idee, s-ar analiza drepturi iluzorii, care nu au nicio legătură cu realitatea faptică.

Totodată, dreptul de proprietate nu poate fi analizat decât prin prisma atributelor ce îl definesc, respectiv posesie, folosință și dispoziție, iar în ce privește susținerea apelantei privind inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată față de împrejurarea că aceasta nu posedă efectiv imobilul revendicat, neavând edificat vreun gard ori vreo construcție, necultivând terenul, terenul fiind și în prezent un loc viran (aspect invocat, de data aceasta, în fața instanței de fond - dosar Tribunalul Prahova), instanța de apel a constatat că, în mod corect, prima instanță a respins această excepție. S-a apreciat că, în speță, nu suntem în prezența unei acțiuni posesorii, pentru a fi analizată exclusiv această instituție, ci suntem în prezența celei mai energice acțiuni petitorii, acțiunea în revendicare, în cadrul căreia, și, în măsura în care ambele părți invocă existența unor titluri de proprietate, se va stabili preferabilitatea unuia dintre ele.

Pe de altă parte, împrejurarea relevată de către apelantă nu are nicio importanță, atât timp cât posesia poate fi exercitată și corpore alieno, și, mai mult decât atât, aceasta poate să nu exercite posesia materială, căci dreptul de proprietate nu se pierde prin neuz, ci, eventual, poate fi paralizat prin invocarea uzucapiunii. Așadar, devreme ce apelanta neagă dreptul de proprietate al intimatului-reclamant, susținând că titlul său de proprietate este mai bine caracterizat, instanța de control judiciar a apreciat că acțiunea în revendicare este admisibilă. A fost înlăturată ca fiind neîntemeiată și critica formulată de către apelantă referitoare la greșita soluționare a excepției autorității de lucru judecat invocată în fața instanței de fond.

În acest sens, s-a reținut că obiectul Dosarului nr. 4514/280/2009 al Judecătoriei Pitești, soluționat prin Sentința civilă nr. 9130 din 21 decembrie 2009, irevocabilă prin Decizia nr. 1845/R din 15 noiembrie 2010 a Tribunalului Argeș, a fost constatarea nulității absolute a Titlului de proprietate nr. 13881 din 5 februarie 2009 emis apelantei-pârâte, pe când, în cauza de față, obiectul cererii de chemare în judecată constă în revendicarea suprafeței de teren de 2589,7 mp. S-a arătat, în esență, că prin Decizia nr. 1845/R din 15 noiembrie 2010 nu s-a constatat preferabilitatea unui titlu de proprietate, ci s-a constat doar legalitatea acestuia în raport cu dispozițiile art. III din Legea nr. 247/2005.

De asemenea, prin aceeași decizie de speță nu s-a reținut în considerentele expuse, cu putere de lucru judecat, că terenul în litigiu nu ar aparține domeniului public al Municipiului Pitești, ci, analizând doar tangențial acest aspect, instanța de recurs a reținut că, în lipsa altor elemente de identitate existente în actele de proprietate ale Municipiului Pitești la momentul respectiv, expertul nu a putut decât să conchidă că nu are niciun argument tehnic ori de altă natură pe baza căruia să încadreze și suprafața de 2589,7 mp în cei 74.000 mp cu care figurează ca domeniu public. Concluzionând, instanța de apel a constatat că nu s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, nici preferabilitatea titlului de proprietate al apelantei - pârâte și nici împrejurarea că terenul în suprafață de 2589,7 mp nu ar face parte din domeniul public al Municipiului Pitești.

În ce privește compararea titlurilor de proprietate aparținând celor două părți, s-a arătat că, în mod judicios, pe baza materialului probator administrat în cauză, tribunalul a dat eficiență titlului de proprietate al intimatului-reclamant. În acest sens, s-a constatat că terenul în litigiu a fost preluat de stat în baza Decretului de expropriere nr. 44/1975, de la alte persoane decât autorii apelantei-pârâte, regăsindu-se din anul 1988 la categoria de folosință curți-construcții în administrarea Consiliului Popular al Municipiului Pitești - Tarlaua 18, Parcela 245, potrivit mențiunilor din registrul cadastral.

Ulterior, prin Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Pitești nr. 194/1999, emisă în baza Legii nr. 213/1998, s-a decis că terenul în litigiu face parte din domeniul public al orașului, fiind parte integrantă a suprafeței de 74000 mp situată în zona Vămii Pitești, cu deschidere la B-dul P., la limita cu teritoriul administrativ al localității Bradu, iar prin H.G. nr. 447/2002 inventarul domeniului public a fost aprobat, conform poziției 487. Așadar, începând cu anul 2002, terenul în litigiu face parte din domeniul public al Municipiului Pitești și, atât timp cât actul administrativ cu caracter unilateral prin care s-a aprobat inventarul bunurilor din domeniul public nu a fost anulat de o instanță de contencios administrativ, titlul invocat de către intimatul-reclamant în dovedirea acțiunii sale este perfect valabil.

Pe de altă parte, apelanta-pârâtă exhibă Titlul de proprietate nr. 138881 din 5 februarie 2009 emis de CLFF Bradu în baza Legii nr. 18/1990, a cărui legalitate a fost constatată irevocabil prin Decizia nr. 1845/R/2010 pronunțată de Tribunalul Argeș în Dosarul nr. 4514/280/2009. În ce privește, însă, acest ultim titlu de proprietate, s-a constatat că a fost emis ca urmare a tranzacției încheiată între apelanta-pârâtă și Comisia Locală de Fond Funciar a comunei Bradu, tranzacție ce a fost consfințită prin Sentința civilă nr. 5622 din 6 octombrie 2008 pronunțată în Dosarul nr. 8342/280/2008, în care se stipulau următoarele: "- având în vedere dispozițiile Sentinței civile nr. 112 din 25 aprilie 1994, prin care Tribunalul Argeș admite în parte acțiunea lui G.F.

și obligă Comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 să o pună în posesie pe o suprafață de teren de 2200 mp, teren aflat în comuna Bradu; - faptul că reclamanta I.T. este unica moștenitoare a defunctei G.F. Comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 Bradu se obligă să pună în posesie pe reclamanta I.T., în calitate de unică moștenitoare a autoarei G.F. cu un teren echivalent terenului ce a făcut obiectul procesului-verbal a cărui anulare se cere, respectiv terenul de 2589,70 mp - Rezerva Primărie". Așa fiind, a rezultat că autoarea apelantei-pârâte nu a avut niciodată un drept de proprietate asupra unui teren situat în Municipiul Pitești, reconstituirea dreptului de proprietate făcându-se asupra unui teren în echivalent, respectiv terenul în litigiu, întrucât procesul-verbal de punere în posesie inițial fusese eliberat pentru un teren în comuna Bradu, care era deja atribuit altor persoane.

De altfel, apelanta-pârâtă nici nu a susținut vreodată în cadrul prezentului dosar că autoarea sa ar fi avut anterior anului 1990 un drept de proprietate asupra terenului în litigiu, arătând doar că acest teren a aparținut din punct de vedere administrativ Municipiului Pitești, însă, din punct de vedere juridic, s-ar fi aflat la dispoziția CLFF Bradu. O atare dovadă nu a fost produsă, însă, în prezenta cauză, nefiind depuse acte din care să rezulte că terenul în litigiu a făcut parte din patrimoniul fostului CAP Bradu, patrimoniu ce ar fi fost preluat începând cu anul 1991 de Comisia Locală de Fond Funciar Bradu. Dimpotrivă, din actele existente în dosarul cauzei, a rezultat că, în anul 1988, terenul în litigiu se afla în patrimoniul Consiliului Popular Municipal Pitești.

Împrejurarea că terenul în litigiu se află pe raza municipiului Pitești a fost reținută și prin raportul de expertiză efectuat de ing. B.V., prin care se arată "Conform actelor prezentate mai sus, precum și Procesului-verbal de delimitare nr. 70915 din 23 decembrie 2009, proces însușit și de Primăria Bradu, terenul în litigiu se afla pe raza Municipiului Pitești". Prin urmare, s-a constatat că suntem în prezența unui titlu de proprietate constând într-un act administrativ cu caracter unilateral ce aprobă inventarul bunurilor din domeniul public al Municipiului Pitești cu privire la un teren expropriat în 1975 și un alt titlu de proprietate emis unei persoane ce nu a avut vreodată un drept de proprietate asupra terenului în suprafață de 2589,7 mp situat pe raza Municipiului Pitești.

Fiind în situația în care titlurile provin de la autori diferiți, căci terenul în discuție a aparținut unor persoane fizice de la care a fost expropriat în 1975, altele decât autorii apelantei - pârâte, soluția cea mai rațională este de a da câștig de cauză acelei părți care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil. În acest sens, s-a reținut ca fiind justa soluția primei instanțe de a da preferință titlului de proprietate al intimatului-reclamant, care a dobândit terenul de la proprietarii persoane fizice anterior anului 1990 și, chiar mergând pe ideea analizată prin hotărârea apelată, respectiv că titlurile ar proveni de la același autor - puterea publică - din confruntarea celor două titluri, conform datei mai vechi (respectiv 2002 reclamantul și 2009 pârâta) este preferabil tot titlul Municipiului Pitești.

Critica formulată de către apelantă, în sensul că hotărârea apelată încalcă în mod bizar art. III alin. (1 1 ) din Legea nr. 169/1997, a fost apreciată ca fiind neîntemeiată, motivat de împrejurarea că, în speță, nu suntem în prezența unei hotărâri de trecere în domeniul public sau în domeniul privat al localităților, ci este vorba despre o hotărâre de aprobare a inventarului bunurilor aparținând domeniului public. Totodată, critica potrivit căreia, prin reconstituirea dreptului de proprietate i se recunoaște pârâtei un drept preexistent asupra unui "bun actual" în accepțiunea Curții Europene a Drepturilor Omului, titlul statului exercitat prin orice autoritate, centrală ori locală fiind desființat retroactiv, este, de asemenea, neîntemeiată.

Referitor la susținerea privind împrejurarea că nu au fost reținute criticile aduse raportului de expertiză, s-a reținut că apelanta nu a detaliat în niciun fel această afirmație, că raportul de expertiză efectuat de ing. B.V.a fost depus la dosar la termenul din 21 mai 2013, părțile declarând că nu formulează obiecțiuni. Critica vizând greșita stabilire a cheltuielilor de judecată nu a putut fi analizată, întrucât apelanta nu a precizat în ce constă eroarea pretins săvârșită de instanța de fond cu privire la cuantumul acestor cheltuieli. În termen legal, împotriva deciziei instanței de apel, pârâta I.T. a declarat recurs solicitând admiterea acestuia, în principal, modificarea în tot a hotărârii recurate în sensul admiterii apelului, schimbării în tot a hotărârii instanței de fond prin respingerea cererii de chemare în judecată a reclamantului.

Recurenta apreciază că hotărârea recurată cuprinde pe deoparte motive contradictorii ori străine de natura pricinii, schimbă natura și înțelesul vădit al actului juridic dedus judecății și pe de altă parte este dată cu aplicarea greșită a legii, atrăgând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 din vechiul C. proc. civ. În motivarea recursului, susține că instanța de apel a apreciat în mod greșit că titlu al reclamantului-intimat este H.G. nr. 447/2002 și că acest titlu este valabil pentru că nu a fost anulat de nicio instanță de contencios administrativ.

În opinia recurentei, Curtea de Apel Ploiești a interpretat în mod greșit dispozițiile art. III alin. (1 1 ) din Legea nr. 169/1997 și a înlăturat nelegal aplicabilitatea în cauză, a confundat emitentul titlului său de proprietate, a ignorat probele administrate în cauză în ceea ce privește poziționarea imobilelor și susținerile reclamantului intimat, raportat la natura juridică a actelor juridice supuse judecății, și-a sprijinit hotărârea pe afirmații ce nu își găsesc corespondent în probatoriul administrat în cauză. Totodată, critică hotărârea atacată motivat de împrejurarea că instanța de apel a apreciat că într-o acțiune în revendicare prin compararea titlurilor, nu este necesar a se compara titlurile de proprietate comparând ca și instanța de fond, titluri ce referă posesia cu titluri ce referă proprietatea.

Consideră că în mod nelegal instanța a apreciat că hotărârea judecătorească de expedient, Sentința civilă nr. 5622/2008, a stat la baza emiterii titlului de proprietate al pârâtei. Totodată, reținerea instanței în sensul că dobândirea terenului în folosință de către reclamantul-intimat de la presupuși autori expropriați de pe un teren deja naționalizat este un argument de preferabilitatea raportat la reconstituirea dreptului său de proprietate, anterior preluării acestuia abuziv de către regimul comunist prin cooperativizarea forțată. În speță, nu există probe în dosar din care să rezulte că suprafața de 77000 mp invocați de reclamant ar fi inclus și suprafața de teren revendicată. În opinia recurentei, instanța de apel nu a analizat toate motivele pârâtei de apel.

Sub un ultim aspect arată că deși reclamantul-intimat nu a solicitat cheltuieli de judecată în apel instanța a obligat-o pe pârâtă la plata unor cheltuieli de judecată nesolicitate. Învederează Înaltei Curți situația de fapt și drept criticată și ignorată de instanța de apel și instanța de fond apreciind că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu nu a aparținut niciodată în mod legitim reclamantului ori antecesorilor lui, anterior emiterii titlului de reîmproprietărire, având în vedere principiul retroactivității ce a operat anterior învestirii acestei instanțe.

Apreciază că acțiunea în revendicare prin compararea titlurilor, formulată de reclamant nu poate fi primită, fiind inadmisibilă, având în vedere faptul că esența acțiunii în revendicare privește dreptul de proprietate a părților a căror titluri intră în "coliziune". Instanțele de fond și de apel, susține recurenta, sunt în eroare absolută în ceea ce privește titlurile care trebuie comparate în cazul soluționării unei acțiuni în revendicare prin această metodă. Astfel, titlul pârâtei de proprietate nu îl reprezintă hotărârea judecătorească Sentința civilă nr. 5622/2008 de expedient, așa cum în mod eronat a reținut instanța de fond și pe care o compară cu titlul intimatului-reclamant, ci titlul de proprietate din 5 februarie 2009 este titlul de proprietate al pârâtei, este eminamente cel mai caracterizat prin realitate și legalitatea acestuia și care trebuia comparat cu H.C.L.

nr. 193/1999, invocat ca titlu de Municipiul Pitești. Titlul de proprietate din 5 februarie 2009 este preferabil și prin prisma faptului că prin acesta i se recunoaște apelantei - pârâte un drept preexistent asupra unui "bun actual" (în accepțiunea Curții Europene a Drepturilor Omului - Athanasiu și alții vs. România) titlul statului exercitat prin orice autoritate, centrală ori locală fiind desființat retroactiv. Titlul de proprietate al pârâtei I.T. din 5 februarie 2009 este emis având la bază dispozițiile Legii nr. 18/1990, menținut ca legalitate printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă (Sentința civilă nr. 9130/2009 respectiv Decizia civilă nr. 1845-R), hotărârea apelată încalcă dispozițiile art. III alin. (1 1 ) din Legea nr. 169/1997, care suspendă de drept prevederile H.G.

nr. 447/2002 anexa 2 poziția 487 și H.C.L. nr. 193/1999. Or, H.G. nr. 447/2002 nu este un act administrativ de trecere în domeniul public sau privat al statului în accepțiunea Legii nr. 213/1998, ci o hotărâre de aprobare a inventarierii unor bunuri și nu se poate constitui ca titlu de proprietate al reclamantului, H.C.L. nr. 193/1998, la momentul adoptării nu putea cuprinde referiri cu privire la terenul de astăzi în litigiu și care să îi afecteze regimul juridic și respectiv dreptul de proprietate al recurentei-pârâte asupra acestuia pentru că intră sub incidența art. III alin. (1 1 ) din Legea nr. 169/1997, care suspendă "ope legis" orice acțiune în acest sens. Intimatul-reclamant Municipiul Pitești - prin Primar prof.

dr. T.P. și prin Consiliul Local a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat. Examinând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, motiv pentru care acesta va fi respins, pentru următoarele considerente: Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. invocat vizează nemotivarea hotărârii, precum și motivarea contradictorie, dar decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, motivarea fiind clară și concisă, instanța de control judiciar motivându-și hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situației de fapt reținute.

Împrejurarea că instanța de apel nu a analizat toate motivele de apel este o simplă alegație, întrucât recurenta nu a arătat în realitate ce motiv nu ar fi fost analizat. Criticile recurentei nu susțin nici contradictorialitatea sau motivarea străină de natura pricinii, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată, or argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția adoptată, soluția instanței de apel fiind legală sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

vizează situațiile în care instanța procedează la interpretarea unui act juridic dedus judecății cu toate că nu avea dreptul să o facă, clauzele fiind clare și precise, dar acest motiv de recurs nu-și găsește aplicarea în speță, nefiind vorba despre o interpretare a actului juridic dedus judecății, cum în mod greșit pretinde pârâta. Se constată că argumentele recurentei-pârâte vizează greșita apreciere a instanței cu privire la verificarea titlurilor de proprietate. Este de reținut că simpla nemulțumire a recurentei cu privire la soluția pronunțată, la argumentele care au format convingerea instanței, neînsușirea de către instanța de control judiciar a apărărilor formulate de către pârâtă, sunt aspecte care nu justifică invocarea motivelor de recurs bazate pe aplicarea greșită a unor dispoziții contractuale ori aplicarea greșită a legii și nici nu pot fi asimilate unei nemotivări.

Este de necontestat că, în speță, nu suntem în cadrul unei acțiuni posesorii, în care doar posesia să aibă relevanță, ci suntem în cadrul unei acțiuni în revendicare, în care părțile au exhibat câte un titlu: reclamantul a invocat titlul de proprietate constând în H.C.L. nr. 193/1999, în vigoare, adoptată ca urmare a dispozițiilor Legii nr. 213/1998, aprobat de Guvernul României, prin H.G. nr. 447/2002, iar pârâta a invocat Titlul de proprietate nr. 138881 din 5 februarie 2009 emis de CLFF Bradu în baza Legii nr. 18/1990, a cărui legalitate a fost constatată irevocabil prin Decizia nr. 1845/R/2010 pronunțată de Tribunalul Argeș în Dosarul nr. 4514/280/2009, iar pârâta, inclusiv în recurs, neagă dreptul de proprietate al reclamantului, susținând că titlu său este mai bine caracterizat.

Cum în mod legal au constatat ambele instanțe, acțiunea în revendicare, astfel cum a fost formulată de reclamant, presupune analiza comparativă a titlurilor exhibate de reclamant și de pârâtă care se pretind în prezent proprietari, relevante fiind toate cele trei atribute ale dreptului de proprietate: posesia, folosința și dispoziția. Cu privire la titlul de proprietate al pârâtei, s-a reținut cu justețe că acesta a fost emis ca urmare a tranzacției încheiată între pârâtă și Comisia Locală de Fond Funciar a comunei Bradu, tranzacție ce a fost consfințită prin Sentința civilă nr. 5622 din 6 octombrie 2008 pronunțată în Dosarul nr. 8342/280/2008, prin care se reconstituia dreptul de proprietate al pârâtei asupra unui teren prin echivalent, respectiv terenul în litigiu, întrucât procesul-verbal de punere în posesie inițial fusese eliberat pentru un teren în comuna Bradu, care era deja atribuit altor persoane.

Prin urmare, titlul reclamantului este H.C.L. nr. 193/1999, în vigoare, adoptată ca urmare a dispozițiilor Legii nr. 213/1998, aprobat de Guvernul României, prin H.G. nr. 447/2002, iar titlul pârâtei este hotărârea de expedient pronunțată prin Sentința civilă nr. 5622 din 6 octombrie 2008 de Judecătoria Pitești, irevocabilă. Autorii de la care provin titlurile sunt Guvernul României și Comisia Locală de Fond Funciar Bradu - organ public, iar titlurile acestora sunt act administrativ cu caracter individual în cazul reclamantului și o tranzacție judiciară cu caracter constitutiv, nu declarativ, în cazul pârâtei. Este știut că legalitatea unui act administrativ cu caracter individual poate fi controlată pe calea acțiunii directe în contencios administrativ sau incidental, pe calea excepției de nelegalitate.

H.G. nr. 447/2002 nu este un act administrativ de trecere în domeniul public sau privat al statului, ci o hotărâre de guvern prin care a fost aprobat inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al județului Argeș, precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din județul Argeș, astfel că, în mod obligatoriu doar o instanță de contencios administrativ, sesizată legal pe cale principală sau incidentală, poate verifica exclusiv dacă terenul în discuție a fost inclus în inventarul amintit, cu respectarea condițiilor cuprinse în Legea nr. 213/1998, respectiv dacă dreptul de proprietate publică al statului a fost dobândit în mod legal. În cauză nu există exercițiul unui astfel de control, Sentința civilă nr. 9130 din 21 decembrie 2009 pronunțată de Judecătoria Pitești, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1845/R din 15 noiembrie 2010 a Tribunalului Argeș, consfințind doar valabilitatea titlului pârâtei.

Cu adevărat, o verificare a titlurilor de proprietate, fără a se avea în vedere imobilele asupra cărora se exercită aceste drepturi civile patrimoniale, ar fi, practic, imposibilă, întrucât s-ar analiza drepturi iluzorii, care nu au nicio legătură cu realitatea faptică. Cât timp actul administrativ, cu caracter unilateral prin care s-a aprobat inventarierea bunurilor din domeniul public nu a fost anulat de o instanță de contencios administrativ, titlul invocat de reclamant este perfect valabil. Regimul juridic al acestui teren (ce face parte din domeniul public al Municipiului Pitești conform H.C.L.

nr. 193/1999, în vigoare, adoptată ca urmare a dispozițiilor Legii nr. 213/1998) este cel stabilit prin art. 136 din Constituția României și prin dispozițiile Legii nr. 213/1998, iar în raport de caracterele proprietății publice (inalienabilă, imprescriptibilă, insesizabilă) este evident că titlul reclamantului este mai puternic, astfel că, în mod legal, s-a dat preferință titlului invocat de reclamant. Mai mult decât atât, în ceea ce privește titlul pârâtei, autoarea acesteia nu a avut niciodată un drept de proprietate asupra unui teren situat în Municipiul Pitești, reconstituirea dreptului de proprietate făcându-se asupra unui teren în echivalent.

Apelul, prin efectul său devolutiv, repunând în discuție chestiunea judecată la prima instanță, a permis instanței de apel să concluzioneze că, în speță, terenul în litigiu a fost preluat de stat în baza Decretului de expropriere nr. 44/1975, de la alte persoane decât autorii recurentei-pârâte, regăsindu-se din anul 1988 la categoria de folosință curți-construcții în administrarea Consiliului Popular al Municipiului Pitești - Tarlaua 18, Parcela 245, potrivit mențiunilor din registrul cadastral, iar ulterior, prin Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Pitești nr. 194/1999, emisă în baza Legii nr. 213/1998, s-a decis că terenul în litigiu face parte din domeniul public al orașului, fiind parte integrantă a suprafeței de 74.000 mp situată în zona Vămii Pitești, cu deschidere la B-dul P., la limita cu teritoriul administrativ al localității Bradu, iar prin H.G.

nr. 447/2002 inventarul domeniului public a fost aprobat, conform poziției 487. S-a reținut în mod legal că în speță suntem în prezența unui titlu de proprietate constând într-un act administrativ cu caracter unilateral ce aprobă inventarul bunurilor din domeniul public al Municipiului Pitești cu privire la un teren expropriat în 1975 și un alt titlu de proprietate emis unei persoane ce nu a avut vreodată un drept de proprietate asupra terenului în suprafață de 2589,7 mp situat pe raza Municipiului Pitești. Corect s-a arătat că fiind în situația în care titlurile provin de la autori diferiți, având în vedere că terenul în discuție a aparținut unor persoane fizice de la care a fost expropriat în 1975, altele decât autorii pârâtei, soluția cea mai rațională este de a da câștig de cauză acelei părți care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil.

Soluția se impune justificat și din această perspectivă, fiind o aplicație a principiului nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet. În mod legal, instanța de apel a dat preferință titlului de proprietate al reclamantului, care a dobândit terenul anterior anului 1990 de la proprietari persoane fizice, care nu se numără printre autorii recurentei-pârâte I.T. Chiar dacă s-ar interpreta că titlurile provin de la același autor - puterea publică - tot reclamantul are preferință în raport cu o dată mai veche decât operațiunea de inventariere confirmată prin H.G.

nr. 447/2002 și titlul pârâtei (din 2009). Nu poate fi primită nici critica formulată de către recurentă, în sensul ca hotărârea apelată încalcă art. III alin. (1 1 ) din Legea nr. 169/1997, deoarece, în speță, nu suntem în prezența unei hotărâri de trecere în domeniul public sau în domeniul privat al localităților, ci este vorba despre o hotărâre de aprobare a inventarului bunurilor aparținând domeniului public.

Totodată, în mod legal, instanța de apel nu a reținut critica pârâtei potrivit căreia, prin reconstituirea dreptului de proprietate i se recunoaște pârâtei un drept preexistent asupra unui "bun actual" în accepțiunea Curții Europene a Drepturilor Omului, titlul statului exercitat prin orice autoritate, centrală ori locală fiind desființat retroactiv, întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus titlul intimatului-reclamant nu a fost anulat de o instanță de contencios administrativ și, prin urmare, valabilitatea acestuia nu poate fi pusă în discuție în prezenta cauză. În condițiile în care restabilirea situației de fapt și interpretarea probelor aflate la dosar exced competenței instanței de recurs, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 304 C. proc.

civ. Potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. "partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, sa plătească cheltuielile de judecată". Fundamentul acordării cheltuielilor de judecată avansate de partea care a câștigat procesul, este reprezentat de culpa procesuală, partea care pierde procesul răspunzând pentru cheltuieli de judecată în temeiul răspunderii civile delictuale, câtă vreme între părțile din proces nu există un temei al angajării răspunderii civile contractuale, astfel că este aplicabil dreptul comun în aceasta materie. Astfel, cel care a câștigat procesul are dreptul de a obține de la partea adversă sumele ocazionate de soluționarea dosarului în condițiile în care probează îndeplinirea tuturor cerințelor cumulative necesare declanșării acestei răspunderi.

În cauză, aceste cerințe au fost îndeplinite, iar instanța de apel s-a pronunțat cu respectarea condițiile art. 274 C. proc. civ., întrucât astfel cum rezultă din actele aflate la dosar, reclamantul a solicitat cheltuieli de judecată, ce au fost și dovedite, fiind nefondate și criticile recurentei formulate sub acest aspect. Fără a reitera considerentele anterior expuse, se constată că niciuna dintre cele două ipoteze ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii) nu a fost demonstrată. Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate instituite pct. 7, 8 și 9 ale art. 304 C. proc.

civ., invocate de recurentă, hotărârea recurată fiind la adăpost de orice critică, în raport de argumentele evocate și cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta I.T. împotriva Deciziei nr. 545 din 27 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, ca nefondat, menținând decizia instanței de apel ca fiind legală. Cu privire la solicitarea intimatului-reclamant Municipiul Pitești - prin Primar prof. dr. T.P. și prin Consiliul Local de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs, câtă vreme reclamantul nu a făcut dovada pretențiilor sale, în sensul art. 274 alin. (2) C. proc.

civ., instanța de judecată nu va putea acorda cheltuieli de judecată fără documente justificative, motiv pentru care, în lipsa înscrisurilor care să ateste faptul că s-au efectuat astfel de cheltuieli, Înalta Curte va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimatului Municipiul Pitești - prin Primar prof. dr. T.P. și prin Consiliul Local. În acest sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor de rambursare a cheltuielilor de judecată, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite (Cauza Croitoru contra României, Hotărârea din 9 noiembrie 2004, Cauza Iacob contra României, Hotărârea din 3 februarie 2005).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta I.T. împotriva Deciziei nr. 545 din 27 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, ca nefondat. Respinge cererea formulată de intimatul-reclamant Municipiul Pitești - prin Primar prof. dr. T.P. și prin Consiliul Local privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 februarie 2015. Procesat de GGC - NN