ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 574/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 406 din 23 decembrie 2004, Tribunalul Satu-Mare a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, a respins acțiunea reclamantei R.M., în contradictoriu cu pârâții P.C. Urziceni, I.J.P. Satu-Mare și M.A.I. București, având ca obiect anularea dispoziției nr. 96/2003 emisă de P.C. Urziceni și restituirea în natură a imobilului în litigiu, solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001. Prin decizia civilă nr. 512 din 30 septembrie 2005, Curtea de Apel Oradea a admis apelul reclamantei, a schimbat sentința, a admis acțiunea, a anulat dispoziția nr. 96/2003, a constatat că petenta este îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent, pârâta fiind obligată să se conformeze dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 247/2005, de modificare a Legii nr. 10/2001, în sensul înaintării documentației aferente, Comisiei Centrale de Evaluare.

Prin decizia civilă nr. 1905 din 28 februarie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamantei, a casat decizia și a trimis cauza aceleiași instanțe. Prin decizia civilă nr. 56 din 25 martie 2009, Curtea de Apel Oradea a admis apelul reclamantei, a schimbat sentința, a admis acțiunea, a anulat dispoziția nr. 96/2003, a constatat că reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 350 m.p., cu nr. top. 97/1, înscris în CF nr. 1960 Urziceni, a obligat pârâtul să se conformeze dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 247/2005, în sensul de a înainta documentația aferentă, Comisiei Centrale de Evaluare, a respins acțiunea reclamantei față de I.J.P.

Satu-Mare și M.A.I. București. Prin decizia civilă nr. 9834 din 03 decembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamantei, a desființat decizia, cu trimiterea cauzei spre o nouă judecare. S-a statuat în sensul că, modalitatea de preluare a imobilului în litigiu, cu sau fără titlu valabil, nu este de natură să determine natura măsurilor reparatorii la care este îndreptățită reclamanta. Susținerea recurentei conform căreia, față de înscrisurile administrate, greșit s-a reținut că preluarea s-a făcut pe baza unui contract de schimb încheiat cu un neproprietar, privește aprecierea probelor și, prin urmare, nu poate face obiectul controlului judiciar. S-a constatat că instanța de apel a rejudecat apelul aplicând greșit dispozițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, situația de fapt nefiind pe deplin stabilită.

Sub aspectul aplicării la speță a dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a constatat necesitatea depunerii la dosar a documentației tehnice în baza căreia s-a emis autorizația de construcție, pentru a se stabili dacă lucrările au fost edificate cu autorizație. S-a apreciat, totodată, că trebuie completat raportul de expertiză pentru a se stabili dacă anexele nedemontabile aflate pe teren sunt cuprinse în documentația tehnică pe baza căreia a fost emisă autorizația și dacă s-a respectat amplasamentul acestora. Sub aspectul aplicării la speță a dispozițiilor art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în consens cu decizia de casare anterioară, s-a reiterat necesitatea de a se lămuri dacă anexele permanente mai sunt de utilitate publică.

În privința anexei demontabile, coteț de animale, s-a reținut că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care stabilesc obligația restituirii in natură a terenurilor pe care s-au edificat asemenea construcții. Întrucât anexele nedemontabile au doar o suprafață de 44 mp, expertul trebuia să delimiteze terenul ocupat de acestea, precum si terenul neocupat de construcții noi nedemontabile, stabilind vecinătățile terenului, pentru ca în privința acestui teren să se stabilească incidența prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Această delimitare s-a apreciat a fi necesară, față de faptul că terenul care face obiectul pricinii se învecinează cu lotul nr. top 97/2, rămas în proprietatea fostului proprietar.

Intimatul I.P.J. Satu-Mare a susținut că pentru sediul postului de poliție a existat autorizația de construire nr. 545 din 24 septembrie 1969, iar construcțiile anexe permanente, baie, grup sanitar și depozit de lemne, au fost efectuate pe fundație de beton, din cărămidă, cu acoperiș din țiglă, fiind astfel incidente dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Postul de poliție beneficiază în prezent de încălzire cu gaz, însă magazia de lemne reprezintă doar o încăpere a construcției permanente, celelalte încăperi fiind în continuare de utilitate publică. Prin decizia civilă nr. 43 din 16 februarie 2011, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, în rejudecare, a admis apelul reclamantei, a schimbat sentința, a admis acțiunea, a anulat dispoziției nr. 96/2003 a P.C.

Urziceni, a constatat că reclamanta este îndreptățită la restituirea în natură a terenului în suprafață de 76 m.p. cu nr. top. 97/1, aferent construcției demontabile, identificată în schița anexă a raportului de expertiză întocmit de expert M.V., respectiv la măsuri reparatorii prin echivalent pentru diferența de 274 m.p. teren, având nr. top. 97/1, înscris în CF 1960 Urziceni, a obligat pârâtul P.C. Urziceni să emită o nouă dispoziție de restituire în natură a suprafeței de 76 m.p., respectiv să procedeze în conformitate cu dispozițiile art. 16 din Legea nr. 247/2005, în ce privește diferența de 274 m.p. teren, respectiv să înainteze documentația necesară Comisiei Centrale de Evaluare. S-a reținut, cu prioritate, că analiza apelului vizează doar măsurile reparatorii la care este îndreptățită reclamanta pentru imobilul ce i-a fost preluat abuziv.

Sub aspectul situației de fapt, instanța a constatat că autorizația de construire nr. 545/1969 a vizat doar sediul postului de poliție, pentru construcțiile anexă neexistând autorizație, cu mențiunea că acestea au fost edificate anterior anului 1990. Potrivit completării raportului de expertiză, pe terenul în litigiu există pe lângă construcția principală, alte două anexe, o „magazie” nedemontabilă și o anexă demontabilă, coteț animale, terenul aferent construcției demontabile fiind în suprafața de 76 m.p., iar cel aferent construcției nedemontabile fiind de 98 m.p., diferența de teren fiind afectată construcției principale, expertul precizând în cuprinsul lucrării că nu există teren liber de construcții care să poată fi delimitat.

Cât privește magazia și construcția demontabilă, expertul a arătat că nu există autorizație de construcție pentru acestea, magazia fiind însă folosită pentru scopul pentru care a fost construită, fiind astfel utilă clădirii principale. Conform fișei de inventariere a construcției anexă permanentă din data de 16 iulie 1994, aceasta este compusă din bucătărie de vară, două camere reprezentând depozite lemne și două încăperi WC cabine. Susținerile apelantei-reclamante conform cărora această magazie și-a schimbat funcționalitatea pe parcursul derulării procesului, nu rezultă din actele dosarului, fișa de inventariere a construcției anexe din anul 1994, cuprinzând descrierea anexei, nefiind depuse la dosar probe din care să rezulte schimbarea destinației acestei construcții, ulterior.

Potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul terenului pe care s-au edificat noi construcții autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămase libere, iar pentru suprafața ocupată de construcție, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent. Prin prisma acestor dispoziții legale, cererea reclamantului privind restituirea întregului teren în suprafață de 350 m.p. nu poate fi primită, cel puțin pentru suprafața aferentă clădirii principale, sediul postului de poliție, pentru care s-a depus la dosar autorizație de construire, fiind astfel o construcție autorizată, dar și de utilitate publică.

Cât privește terenul aferent celor două anexe neautorizate, s-a reținut că, potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, pot fi restituite în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate în condițiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum și construcții ușoare sau demontabile. Aceste anexe au fost edificate însă anterior datei de 1 ianuarie 1990, aspect ce rezultă din procesul-verbal încheiat la data de 30 iunie 1976. Raportat la dispozițiile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în privința anexei permanente, s-a apreciat că nu sunt aplicabile aceste dispoziții, întrucât anexa permanentă este necesară și de utilitate postului de poliție, dată fiind destinația acesteia.

Postul de poliție beneficiază, în prezent, de încălzire cu gaz, astfel încât sub aspectul unei încăperi din magazie, respectiv a depozitului de lemne, aceasta nu ar mai fi necesară pentru clădirea principală, însă, pe lângă aceste încăperi, anexa mai cuprinde și alte încăperi, în privința cărora nu s-au produs dovezi că nu ar mai fi necesare postului de poliție. În concluzie, instanța a apreciat că nu poate fi restituit terenul aferent construcții permanente, respectiv terenul aferent clădirii principale, reclamanta fiind îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent, astfel că P.C. Urziceni va fi obligat să se conformeze dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 247/2005 privind terenul aferent construcțiilor menționate.

Cât privește suprafața de teren aferentă construcției demontabile, instanța a apreciat ca fiind incidente dispozițiile art. 10 alin. (3), sub acest aspect neavând relevanță dacă anexa a fost edificată anterior anului 1990 sau după acest interval, construcția respectivă nefiind necesară și reprezentând o construcție ușoară, astfel încât reclamanta este îndreptățită la restituirea în natură a suprafeței de teren de 76 m.p., aferentă acestei construcții. Terenul aferent acestei construcții este în spatele clădirii principale, învecinat cu terenul având nr. top. 97/3 și 97/2, putând fi astfel folosit de către reclamantă, care este proprietara imobilului învecinat, chiar și în lipsa unei căi de acces prin curtea postului de poliție.

Împotriva deciziei instanței de apel au formulat cereri de recurs (I) la data de 6 aprilie 2011, reclamanta S.E. și (II) la data 6 aprilie 2011, pârâtul M.A.I., prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte: (I) Recursul reclamantei a vizat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate: Instanța de apel nu a respectat recomandările Înaltei Curți de Casație și Justiție, ajungând la alte concluzii și situațiuni de fapt. Instanța de apel își contrazice propriile afirmații făcute în cuprinsul hotărârilor anterioare, astfel că aceasta a pronunțat hotărâri contradictorii, ceea ce nu poate fi acceptat. Instanța de apel a susținut că a ajuns la stabilirea situației de fapt în baza expertizei M.V., lăsând să se înțeleagă că această expertiză ar fi răsturnat toate statuările de fapt reținute de instanța supremă, ceea ce nu este adevărat, Înalta Curte de Casație și Justiție întemeindu-se ea însăși pe aceeași expertiză.

Instanța supremă a criticat decizia tocmai pentru că în mod greșit s-a pronunțat în sensul că nu pot fi restituite construcțiile ridicate și nici terenul de 350 m.p., în acest sens avându-se în vedere dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului, pe terenul de 350 m.p., autoritățile timpului au construit postul de poliție comunal, ce ocupă cu sediul și căile de acces necesare unei bune funcționări, 150 m.p., pe diferența de 200 m.p. fiind edificată o construcție anexă în suprafața de 150 m.p. - baia, grupul sanitar și magazia de lemne, un coteț de animale, anexe prezentate de raportul de expertiză M.V.

Instanța supremă a reținut că motivarea instanței de apel nu poate fi primită, întrucât anexele aflate pe terenul de 200 m.p., coteț de animale și magazia de lemne, nu sunt necesare desfășurării activităților specifice postului de poliție, ce are ca scop apărarea ordinei publice, cu atât mai mult cu cât s-a dovedit că postul de poliție nu este încălzit cu lemne, ci are instalație de încălzire cu gaz. Instanța supremă a stabilit totodată că principiul care trebuie să prevaleze este cel al restituirii în natură, și nu acordarea de măsuri reparatorii, Fondul Proprietatea neputând asigura o formă echitabilă de despăgubire. S-a impus rejudecarea apelului pentru a se stabili dacă cele două construcții anexă sunt necesare unității deținătoare în vederea desfășurării activităților specifice postului de poliție, în condițiile în care reclamanta s-a oferit să plătească contravaloarea acestora.

S-a considerat că este necesar să se suplimenteze raportul de expertiză pentru a se delimita terenul ocupat de construcțiile anexe, față de terenul liber și față de planul de situație aflat la dosar, în care terenul ce face obiectul litigiului de față se învecinează cu lotul proprietatea reclamantei. În loc să soluționeze apelul în raport de recomandările deciziei instanței supreme, instanța de apel a ajuns la o soluție total improprie și contradictorie cu raportul de expertiză, în sensul că a obligat primarul să emită o nouă dispoziție de restituire în natură numai pentru suprafața de 76 m.p., pentru diferența de 274 m.p. teren urmând să se acorde măsuri reparatorii în echivalent.

În drept, au fost avute în vedere dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, conform cărora, în situația terenurilor pe care s-au edificat noi construcții autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții rămase libere, iar pentru suprafața ocupată sau cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică se acordă măsuri reparatorii în echivalent. Pe acest temei juridic, într-adevăr, nu poate fi restituit în natură terenul de 150 m.p. pe care se află sediul postului de poliție și terenul aferent acestuia, necesar utilizării acestei construcții, însă reclamanta nu este de acord cu concluzia instanței ca anexa permanentă, magazia de lemne, să nu poate fi restituită în natură întrucât „este necesară și de utilitate postului de politie, dată fiind destinația acestuia”.

Instanța de apel a reținut faptul că postul de poliție beneficiază de încălzire cu gaze, astfel că nu ar mai avea nevoie de o magazie de lemne, dar a susținut că aceasta nu poate fi retrocedată, întrucât cuprinde și alte încăperi în privința cărora nu s-au produs dovezi că nu ar mai fi necesare postului de poliție. Aceste susțineri contravin constatărilor instanței supreme, intrate în puterea lucrului judecat, conform cărora magazia de lemne nu mai este necesară postului de poliție, și contravin și raportului de expertiză M.V. efectuat în 2004, din care rezultă că, anexa permanentă în suprafața de 150 m.p. cuprinde baie, grup sanitar și magazia de lemne, și completării raportului de expertiză efectuat în 2008, din care rezultă că anexa permanentă are o suprafață de 44 m.p.

și că terenul de 200 m.p. pe care se află anexa permanentă și anexa demontabilă „nu cuprinde rețele de utilități publice". Dovada faptului că această construcție anexă, magazia, nu este necesară postului de poliție este reprezentată de autorizația de construcție și schița anexă, din care rezultă că magazia permanentă cuprinde depozit de lemne și o bucătărie, deși schița postului de poliție indică o altă bucătărie, cămară, 3 dormitoare și 2 birouri. Eronat s-a reținut că anexa permanentă, respectiv magazia de lemne și bucătăria, ar fi necesare desfășurării activității postului de poliție, cât timp clădirea centrală a acestuia cuprinde trei încăperi, pentru dormitoare, bucătărie, baie, cămară.

Instanța motivează respingerea restituirii anexei permanente pe constatarea expertului, fără a o argumenta în termeni expliciți. Reclamanta a susținut că își menține oferta de răscumpărare a acestei anexe, obligându-se să plătească M.A.I. contravaloarea anexelor existente pe cei 200 m.p. S-a susținut nelegalitatea deciziei și pentru faptul că a fost obligat primarul să emită o nouă dispoziție în baza Legii nr. 10/2001, instanța având posibilitatea de a dispune direct restituirea suprafeței de 200 m.p., așa cum prevede și decizia XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, restituirea la primar a notificării și emiterea unei noi dispoziții conducând la tergiversarea soluționării notificării și la deschiderea altor căi procesuale, soluție neagreata de instanța de contencios european.

(II) Recursul pârâtului M.A.I. a vizat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate: La data de 30 aprilie 1996, C.J.S.D.P.T. Satu Mare a emis Titlul de proprietate nr. 31-130132 prin care R.A.M. a primit în proprietate un teren în suprafață de 8 ha, 9567 m.p., prin reconstituirea dreptului de proprietate. Ulterior, la data de 07 decembrie 2001, aceeași persoană a notificat primăria, solicitând în baza Legii nr. 10/2001 restituirea în natură a terenului în suprafață de 0,09 ha, înscris în CF. nr. 1081 Urziceni, sub nr. top 234. P.C. Urziceni a emis dispoziția nr. 96 din 07 iulie 2003, de respingere a notificării nr. 658/2001, întrucât notificatoarea a uzat de dispozițiile Legii nr. 18/1991, în speță fiind astfel aplicabile dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu intră sub incidența prezentei legi, terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data notificării, precum și cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 și prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997. Pct. 8.2. din H.G.

nr. 250/2007, cu modificările și completările ulterioare, prevede că în cazul în care s-au depus notificări cu privire la imobilele prevăzute la alin. (1) al art. 8 din lege, acestea, în temeiul art. V alin. (2) din titlul I din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, urmează a fi înaintate, în vederea soluționării, comisiilor comunale, orășenești și municipale constituite potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legii nr. 1/2000 cu modificările și completările ulterioare. Expertiza topografică efectuată de expert M.V. a constatat că terenul în litigiu nu a făcut obiectul Legii nr. 18/1991 sau Legii nr. 1/2000.

Având în vedere această concluzie, instanța era obligată să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Art. 22 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, stabilește și părțile între care se desfășoară aceste proceduri, și anume: „persoana îndreptățită la restituire” și „persoana juridică deținătoare a imobilului”. În art. 21 al aceleiași legi, sunt prevăzute categoriile de persoane juridice care sunt obligate la restituirea proprietății, către persoanele îndreptățite, prin dispoziție motivată a organului de conducere. Conform dispozițiilor art. 27, în cazul în care persoana juridică notificată nu deține bunurile solicitate, aceasta va proceda la redirecționarea notificării entității învestite cu soluționarea acesteia, fie unitatea deținătoare a bunurilor imobile, fie entitatea învestită de legiuitor cu competența soluționării notificării.

Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, H.G. nr. 250/2007, precizează, în art. 9.1, că sintagma indiferent în posesia cui se află în prezent are semnificația, pe de o parte, că incidența legii este stabilită erga omnes, indiferent de calitatea deținătorului și, pe de altă parte, are semnificația stabilirii momentului în funcție de care se face calificarea unității deținătoare, respectiv cel care stăpânea imobilul notificat la data intrării în vigoare a legii. Din înscrisurile existente la dosar rezultă că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cât și la data notificării, unitatea deținătoare a terenului în suprafață de 350 m.p. este M.A.I. P.C. Urziceni, constatând că nu este unitate deținătoare, bunul fiind deținut de o altă persoană juridică din cele enumerate de art. 22 din Legea nr. 10/2001, era obligată să trimită notificarea unității deținătoare, conform art. 27 din lege, iar nu să emită o dispoziție de respingere a notificării.

Instanța de apel a încălcat prin soluția propusă dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură. În cursul prezentului proces, și numai după administrarea probei cu înscrisuri, intimata-reclamantă a fost încunoștințata cu privire la unitatea deținătoare a terenului notificat, ocazie cu care a solicitat chemarea în judecată a instituției recurentei-pârâte. Recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează; (I) Recursul reclamantei este nefondat.

Instanța de apel, în rejudecare, în mod corect, cu prioritate, a stabilit limitele casării, după cum urmează: Prin decizia de casare, instanța supremă a statuat asupra faptului că, prin dispozițiile exprese ale Legii nr. 10/2001, au fost considerate ca fiind preluate abuziv, toate imobilele a cărora preluare s-a făcut într-unul din modurile prevăzute de art. 2, precum și cele în privința cărora nu s-a putut face dovada formală a preluării de către stat. Faptul că imobilul se regăsește în patrimoniul statului constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă, astfel că, pentru ca imobilul să facă obiectul legii speciale și persoana îndreptățită să poată solicita măsuri reparatorii, este esențială dovada preluării abuzive, în prezenta cauză modalitatea de preluate a imobilului, cu sau fără titlu valabil, nefiind de natură să determine natura măsurilor reparatori la care este îndreptățită reclamanta.

S-a constatat astfel că cercetarea judecătorească vizează doar natura măsurilor reparatorii la care este îndreptățită reclamanta pentru imobilul preluat abuziv de către stat. Sub acest aspect, instanța supremă, în judecata anterioară, a constatat că situația de fapt nu a fost pe deplin stabilită. A considerat necesară atașarea la dosar a documentației tehnice în baza căreia a fost emisă autorizația de construcție, pentru a se stabili dacă lucrările au fost edificate cu autorizație, sub aspectul aplicării la speță a dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. A considerat necesară operațiunea de completare a raportului de expertiză pentru a se stabili dacă anexele nedemontabile aflate pe teren sunt cuprinse în documentația tehnică pe baza căreia a fost emisă autorizația și dacă s-a respectat amplasamentul acestora.

Totodată, a menținut obligația pentru instanța de rejudecare de a lămuri, prin suplimentarea probatoriului, dacă anexele permanente mai sunt de utilitate publică, sub acest aspect avându-se în vedere dispozițiile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. În privința anexei demontabile, cotețul de animale, a reținut că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care stabilesc obligația restituirii in natură a terenurilor pe care s-au edificat asemenea construcții. Întrucât anexele nedemontabile au doar o suprafață de 44 mp, a considerat că expertul trebuia să delimiteze terenul ocupat de acestea, precum si terenul neocupat de construcții noi nedemontabile, stabilind vecinătățile terenului, pentru ca în privința acestui teren să se stabilească incidența prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Această delimitare a apreciat-o a fi necesară, față de faptul că terenul care face obiectul pricinii se învecinează cu lotul nr. top 97/2, rămas în proprietatea fostului proprietar. Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., „în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”. Soluția consacrată de art. 315 alin. (1) C. proc. civ., are o justificare deplină și o legitimare incontestabilă ce decurg din însăși rațiunea controlului judiciar, dispozițiile citate limitând însă obligativitatea deciziei instanței de recurs la problemele de drept dezlegate și la necesitatea administrării unor probe.

În contextul acestor dispoziții legale, Înalta Curte apreciază că, respectând întocmai decizia de casare, atât sub aspectul problemele de drept dezlegate, cât și sub aspectul necesității clarificării pe deplin a situației de fapt pendinte, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu respectarea dispozițiilor legale incidente, după cum urmează: Cât privește suprafața de teren aferentă construcției demontabile, coteț de animale, instanța a apreciat că reclamanta este îndreptățită la restituirea în natură a suprafeței de teren de 76 m.p., pe temeiul dispozițiilor art. 10 alin. (3). S-a reținut, totodată, că terenul aferent acestei construcții este în spatele clădirii principale, învecinat cu terenul având nr. top.

97/3 și 97/2, putând fi folosit de către reclamantă, care este proprietara imobilului învecinat, chiar și în lipsa unei căi de acces prin curtea postului de poliție.

Raportul de expertiză completat a clarificat situația de fapt sub toate aspectele contestate și apreciate de instanța supremă ca fiind relevante în dezlegarea litigiului, astfel; pe terenul în litigiu există pe lângă construcția principală, alte două anexe, o „magazie” nedemontabilă și o anexă demontabilă, terenul aferent construcției demontabile fiind în suprafața de 76 m.p., iar cel aferent construcției nedemontabile fiind de 98 m.p., diferența de teren fiind afectată construcției principale, expertul precizând în cuprinsul lucrării că nu există teren liber de construcții care să poată fi delimitat; cu privire la magazie, expertul a arătat că nu există autorizație de construcție pentru aceasta, cu precizarea suplimentară că magazia este folosită pentru scopul pentru care a fost construită, fiind astfel utilă clădirii principale.

În raport de constatările expertizei de specialitate reținute anterior, coroborate cu conținutul înscrisurilor administrate în cauză, în special, fișa de inventariere a construcției anexă permanentă din data de 16 iulie 1994, și având în vedere că nu s-au depus la dosar probe din care să rezulte schimbarea destinației construcției permanente, în cursul derulării procesului pendinte, instanța de apel a aplicat corect dispozițiile art. 10 alin. (2), (3) și (5) din Legea nr. 10/2001, constatând că nu poate fi primită cererea reclamantei de restituire în natură a suprafeței de teren aferentă clădirii principale, construcție autorizată și de utilitate publică, și nici a suprafeței de teren aferentă anexei permanente, edificată anterior datei de 1 ianuarie 1990, aspect ce rezultă din procesul-verbal încheiat la data de 30 iunie 1976, anexa permanentă fiind necesară și de utilitate postului de poliție.

Drept urmare a celor constatate anterior, instanța de apel a apreciat în mod corect că reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent, astfel că P.C. Urziceni va fi obligat să se conformeze dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 247/2005 privind terenul aferent construcțiilor menționate. Soluția pronunțată este rezultatul aplicării, în circumstanțele cauzei pendinte, a dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, conform cărora în cazul în care pe terenurile preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții, autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.

Critica referitoare la obligația stabilită în sarcina primarului de a emite o nouă dispoziție în baza Legii nr. 10/2001, deși instanța avea posibilitatea să dispună direct restituirea suprafeței de teren mp, așa cum prevede și decizia XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, restituirea la primar a notificării și emiterea unei noi dispoziții conducând la tergiversarea soluționării notificării și la deschiderea altor căi procesuale, soluție neagreata de instanța de contencios european, nu poate fi primită, întrucât instanțele de judecată au respectat principiul disponibilității, atât prin raportare la cererea de învestire, cât și prin raportare la criticile efective în căile de atac, respectiv principiul ierarhiei căilor de atac și corelativ, principiul non omisso medio.

(II) Recursul pârâtului este nefondat: Art. 22 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, stabilește, într-adevăr, părțile între care se desfășoară procedura restabilirii situației anterioare în privința imobilelor preluate în mod abuziv, anume între „persoana îndreptățită la restituire” și „persoana juridică deținătoare a imobilului”. Tot astfel, dispozițiile exprese ale art. 21 din aceeași lege, indică în mod explicit categoriile de persoane juridice care sunt obligate la restituirea proprietății, într-o formă sau alta, către persoanele îndreptățite, prin dispoziția motivată a organului de conducere. Prin emiterea dispoziției nr. 96/2003 a P.C.

Urziceni, respectiv prin efectul hotărârilor judecătorești pronunțate în cauză, în mod succesiv, criticile din recurs fiind pe aspecte foarte clar conturate, în special, decizia civilă nr. 56 din 25 martie 2009, Curtea de Apel Oradea, care a admis apelul reclamantei, a schimbat sentința, în sensul că a admis acțiunea, a anulat dispoziția nr. 96/2003, a constatat că reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 350 m.p., cu nr. top. 97/1, înscris în CF nr. 1960 Urziceni, a obligat pârâtul să se conformeze dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 247/2005, în sensul de a înainta documentația aferentă, Comisiei Centrale de Evaluare, a respins acțiunea reclamantei față de I.J.P.

Satu-Mare și M.A.I. București, cadrul procesual de învestire a fost configurat prin puterea lucrului judecat, astfel încât nu poate fi primită nici o critică de nelegalitate sub acest aspect. Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile formulate de reclamantă, respectiv, pârât, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta S.E. și pârâtul M.A.I. București împotriva deciziei nr. 43 din 16 februarie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2012.