ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 574/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 574/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

406 din 23 decembrie 2004, Tribunalul Satu-Mare a respins excepția lipsei

calității procesuale pasive, a respins acțiunea reclamantei R.M., în

contradictoriu cu pârâții P.C. Urziceni, I.J.P. Satu-Mare și M.A.I. București,

având ca obiect anularea dispoziției nr. 96/2003 emisă de P.C. Urziceni și

restituirea în natură a imobilului în litigiu, solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001.

Prin decizia civilă nr.

512 din 30 septembrie 2005, Curtea de Apel Oradea a admis apelul reclamantei, a

schimbat sentința, a admis acțiunea, a anulat dispoziția nr. 96/2003, a

constatat că petenta este îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent,

pârâta fiind obligată să se conformeze dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 247/2005,

de modificare a Legii nr. 10/2001, în sensul înaintării documentației aferente,

Comisiei Centrale de Evaluare.

Prin decizia civilă nr.

1905 din 28 februarie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul

reclamantei, a casat decizia și a trimis cauza aceleiași instanțe.

Prin decizia civilă nr.

56 din 25 martie 2009, Curtea de Apel Oradea a admis apelul reclamantei, a

schimbat sentința, a admis acțiunea, a anulat dispoziția nr. 96/2003, a constatat

că reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru

terenul în suprafață de 350 m.p., cu nr. top. 97/1, înscris în CF nr. 1960

Urziceni, a obligat pârâtul să se conformeze dispozițiilor art. 16 din Legea nr.

247/2005, în sensul de a înainta documentația aferentă, Comisiei Centrale de

Evaluare, a respins acțiunea reclamantei față de I.J.P. Satu-Mare și M.A.I. București.

Prin decizia civilă nr.

9834 din 03 decembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursul reclamantei, a desființat decizia, cu trimiterea cauzei spre o nouă

judecare.

S-a statuat în sensul

că, modalitatea de preluare a imobilului în litigiu, cu sau fără titlu valabil,

nu este de natură să determine natura măsurilor reparatorii la care este

îndreptățită reclamanta.

Susținerea recurentei

conform căreia, față de înscrisurile administrate, greșit s-a reținut că

preluarea s-a făcut pe baza unui contract de schimb încheiat cu un neproprietar,

privește aprecierea probelor și, prin urmare, nu poate face obiectul

controlului judiciar.

S-a constatat că instanța

de apel a rejudecat apelul aplicând greșit dispozițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001,

situația de fapt nefiind pe deplin stabilită.

Sub aspectul

aplicării la speță a dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a constatat

necesitatea depunerii la dosar a documentației tehnice în baza căreia s-a emis

autorizația de construcție, pentru a se stabili dacă lucrările au fost

edificate cu autorizație.

S-a apreciat, totodată,

că trebuie completat raportul de expertiză pentru a se stabili dacă anexele

nedemontabile aflate pe teren sunt cuprinse în documentația tehnică pe baza căreia

a fost emisă autorizația și dacă s-a respectat amplasamentul acestora.

Sub aspectul

aplicării la speță a dispozițiilor art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în

consens cu decizia de casare anterioară, s-a reiterat necesitatea de a se lămuri

dacă anexele permanente mai sunt de utilitate publică.

În privința anexei

demontabile, coteț de animale, s-a reținut că instanța de apel a nesocotit

dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care stabilesc obligația

restituirii in natură a terenurilor pe care s-au edificat asemenea construcții.

Întrucât anexele

nedemontabile au doar o suprafață de 44 mp, expertul trebuia să delimiteze

terenul ocupat de acestea, precum si terenul neocupat de construcții noi

nedemontabile, stabilind vecinătățile terenului, pentru ca în privința acestui

teren să se stabilească incidența prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Această delimitare s-a apreciat a fi necesară, față de faptul că terenul care

face obiectul pricinii se învecinează cu lotul nr. top 97/2, rămas în

proprietatea fostului proprietar.

Intimatul I.P.J. Satu-Mare

a susținut că pentru sediul postului de poliție a existat autorizația de

construire nr. 545 din 24 septembrie 1969, iar construcțiile anexe permanente, baie,

grup sanitar și depozit de lemne, au fost efectuate pe fundație de beton, din

cărămidă, cu acoperiș din țiglă, fiind astfel incidente dispozițiile art. 10 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001. Postul de poliție beneficiază în prezent de

încălzire cu gaz, însă magazia de lemne reprezintă doar o încăpere a construcției

permanente, celelalte încăperi fiind în continuare de utilitate publică.

Prin decizia civilă nr.

43 din 16 februarie 2011, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, în

rejudecare, a admis apelul reclamantei, a schimbat sentința, a admis acțiunea,

a anulat dispoziției nr. 96/2003 a P.C. Urziceni, a constatat că reclamanta

este îndreptățită la restituirea în natură a terenului în suprafață de 76 m.p. cu

nr. top. 97/1, aferent construcției demontabile, identificată în schița anexă a

raportului de expertiză întocmit de expert M.V., respectiv la măsuri

reparatorii prin echivalent pentru diferența de 274 m.p. teren, având nr. top.

97/1, înscris în CF 1960 Urziceni, a obligat pârâtul P.C. Urziceni să emită o

nouă dispoziție de restituire în natură a suprafeței de 76 m.p., respectiv să

procedeze în conformitate cu dispozițiile art. 16 din Legea nr. 247/2005, în ce

privește diferența de 274 m.p. teren, respectiv să înainteze documentația

necesară Comisiei Centrale de Evaluare.

S-a reținut, cu

prioritate, că analiza apelului vizează doar măsurile reparatorii la care este

îndreptățită reclamanta pentru imobilul ce i-a fost preluat abuziv.

Sub aspectul

situației de fapt, instanța a constatat că autorizația de construire nr. 545/1969

a vizat doar sediul postului de poliție, pentru construcțiile anexă neexistând

autorizație, cu mențiunea că acestea au fost edificate anterior anului 1990.

Potrivit completării

raportului de expertiză, pe terenul în litigiu există pe lângă construcția

principală, alte două anexe, o „magazie” nedemontabilă și o anexă demontabilă,

coteț animale, terenul aferent construcției demontabile fiind în suprafața de

76 m.p., iar cel aferent construcției nedemontabile fiind de 98 m.p., diferența

de teren fiind afectată construcției principale, expertul precizând în

cuprinsul lucrării că nu există teren liber de construcții care să poată fi

delimitat.

Cât privește magazia

și construcția demontabilă, expertul a arătat că nu există autorizație de

construcție pentru acestea, magazia fiind însă folosită pentru scopul pentru

care a fost construită, fiind astfel utilă clădirii principale.

Conform fișei de

inventariere a construcției anexă permanentă din data de 16 iulie 1994, aceasta

este compusă din bucătărie de vară, două camere reprezentând depozite lemne și

două încăperi WC cabine.

Susținerile apelantei-reclamante

conform cărora această magazie și-a schimbat funcționalitatea pe parcursul

derulării procesului, nu rezultă din actele dosarului, fișa de inventariere a

construcției anexe din anul 1994, cuprinzând descrierea anexei, nefiind depuse

la dosar probe din care să rezulte schimbarea destinației acestei construcții,

ulterior.

Potrivit art. 10 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, în cazul terenului pe care s-au edificat noi construcții

autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de

teren rămase libere, iar pentru suprafața ocupată de construcție, cea afectată

servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților

urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.

Prin prisma acestor

dispoziții legale, cererea reclamantului privind restituirea întregului teren

în suprafață de 350 m.p. nu poate fi primită, cel puțin pentru suprafața

aferentă clădirii principale, sediul postului de poliție, pentru care s-a depus

la dosar autorizație de construire, fiind astfel o construcție autorizată, dar

și de utilitate publică.

Cât privește terenul

aferent celor două anexe neautorizate, s-a reținut că, potrivit art. 10 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001, pot fi restituite în natură terenurile pe care s-au

ridicat construcții neautorizate în condițiile legii după data de 1 ianuarie

1990, precum și construcții ușoare sau demontabile.

Aceste anexe au fost

edificate însă anterior datei de 1 ianuarie 1990, aspect ce rezultă din

procesul-verbal încheiat la data de 30 iunie 1976.

Raportat la

dispozițiile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în privința anexei

permanente, s-a apreciat că nu sunt aplicabile aceste dispoziții, întrucât anexa

permanentă este necesară și de utilitate postului de poliție, dată fiind

destinația acesteia.

Postul de poliție

beneficiază, în prezent, de încălzire cu gaz, astfel încât sub aspectul unei

încăperi din magazie, respectiv a depozitului de lemne, aceasta nu ar mai fi

necesară pentru clădirea principală, însă, pe lângă aceste încăperi, anexa mai

cuprinde și alte încăperi, în privința cărora nu s-au produs dovezi că nu ar

mai fi necesare postului de poliție.

În concluzie, instanța

a apreciat că nu poate fi restituit terenul aferent construcții permanente,

respectiv terenul aferent clădirii principale, reclamanta fiind îndreptățită la

măsuri reparatorii prin echivalent, astfel că P.C. Urziceni va fi obligat să se

conformeze dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 247/2005 privind terenul aferent

construcțiilor menționate.

Cât privește

suprafața de teren aferentă construcției demontabile, instanța a apreciat ca

fiind incidente dispozițiile art. 10 alin. (3), sub acest aspect neavând

relevanță dacă anexa a fost edificată anterior anului 1990 sau după acest

interval, construcția respectivă nefiind necesară și reprezentând o construcție

ușoară, astfel încât reclamanta este îndreptățită la restituirea în natură a

suprafeței de teren de 76 m.p., aferentă acestei construcții.

Terenul aferent

acestei construcții este în spatele clădirii principale, învecinat cu terenul

având nr. top. 97/3 și 97/2, putând fi astfel folosit de către reclamantă, care

este proprietara imobilului învecinat, chiar și în lipsa unei căi de acces prin

curtea postului de poliție.

Împotriva deciziei

instanței de apel au formulat cereri de recurs (I) la data de 6 aprilie 2011, reclamanta

S.E. și (II) la data 6 aprilie 2011, pârâtul M.A.I., prin care au criticat-o

pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:

(I) Recursul reclamantei

a vizat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:

Instanța de apel nu a

respectat recomandările Înaltei Curți de Casație și Justiție, ajungând la alte

concluzii și situațiuni de fapt.

Instanța de apel își

contrazice propriile afirmații făcute în cuprinsul hotărârilor anterioare,

astfel că aceasta a pronunțat hotărâri contradictorii, ceea ce nu poate fi

acceptat.

Instanța de apel a

susținut că a ajuns la stabilirea situației de fapt în baza expertizei M.V.,

lăsând să se înțeleagă că această expertiză ar fi răsturnat toate statuările de

fapt reținute de instanța supremă, ceea ce nu este adevărat, Înalta Curte de

Casație și Justiție întemeindu-se ea însăși pe aceeași expertiză.

Instanța supremă a

criticat decizia tocmai pentru că în mod greșit s-a pronunțat în sensul că nu

pot fi restituite construcțiile ridicate și nici terenul de 350 m.p., în acest

sens avându-se în vedere dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Așa cum rezultă din

actele și lucrările dosarului, pe terenul de 350 m.p., autoritățile timpului au

construit postul de poliție comunal, ce ocupă cu sediul și căile de acces

necesare unei bune funcționări, 150 m.p., pe diferența de 200 m.p. fiind edificată

o construcție anexă în suprafața de 150 m.p. - baia, grupul sanitar și magazia

de lemne, un coteț de animale, anexe prezentate de raportul de expertiză M.V.

Instanța supremă a

reținut că motivarea instanței de apel nu poate fi primită, întrucât anexele

aflate pe terenul de 200 m.p., coteț de animale și magazia de lemne, nu sunt

necesare desfășurării activităților specifice postului de poliție, ce are ca

scop apărarea ordinei publice, cu atât mai mult cu cât s-a dovedit că postul de

poliție nu este încălzit cu lemne, ci are instalație de încălzire cu gaz.

Instanța supremă a

stabilit totodată că principiul care trebuie să prevaleze este cel al

restituirii în natură, și nu acordarea de măsuri reparatorii, Fondul

Proprietatea neputând asigura o formă echitabilă de despăgubire.

S-a impus rejudecarea

apelului pentru a se stabili dacă cele două construcții anexă sunt necesare

unității deținătoare în vederea desfășurării activităților specifice postului

de poliție, în condițiile în care reclamanta s-a oferit să plătească

contravaloarea acestora.

S-a considerat că

este necesar să se suplimenteze raportul de expertiză pentru a se delimita

terenul ocupat de construcțiile anexe, față de terenul liber și față de planul

de situație aflat la dosar, în care terenul ce face obiectul litigiului de față

se învecinează cu lotul proprietatea reclamantei.

În loc să soluționeze

apelul în raport de recomandările deciziei instanței supreme, instanța de apel a

ajuns la o soluție total improprie și contradictorie cu raportul de expertiză,

în sensul că a obligat primarul să emită o nouă dispoziție de restituire în

natură numai pentru suprafața de 76 m.p., pentru diferența de 274 m.p. teren urmând

să se acorde măsuri reparatorii în echivalent.

În drept, au fost

avute în vedere dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, conform

cărora, în situația terenurilor pe care s-au edificat noi construcții

autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții

rămase libere, iar pentru suprafața ocupată sau cea afectată servituților

legale și altor amenajări de utilitate publică se acordă măsuri reparatorii în

echivalent.

Pe acest temei

juridic, într-adevăr, nu poate fi restituit în natură terenul de 150 m.p. pe

care se află sediul postului de poliție și terenul aferent acestuia, necesar

utilizării acestei construcții, însă reclamanta nu este de acord cu concluzia instanței

ca anexa permanentă, magazia de lemne, să nu poate fi restituită în natură întrucât

„este necesară și de utilitate postului de politie, dată fiind destinația

acestuia”.

Instanța de apel a reținut

faptul că postul de poliție beneficiază de încălzire cu gaze, astfel că nu ar mai

avea nevoie de o magazie de lemne, dar a susținut că aceasta nu poate fi

retrocedată, întrucât cuprinde și alte încăperi în privința cărora nu s-au produs

dovezi că nu ar mai fi necesare postului de poliție.

Aceste susțineri

contravin constatărilor instanței supreme, intrate în puterea lucrului judecat,

conform cărora magazia de lemne nu mai este necesară postului de poliție, și contravin

și raportului de expertiză M.V. efectuat în 2004, din care rezultă că, anexa

permanentă în suprafața de 150 m.p. cuprinde baie, grup sanitar și magazia de

lemne, și completării raportului de expertiză efectuat în 2008, din care

rezultă că anexa permanentă are o suprafață de 44 m.p. și că terenul de 200 m.p.

pe care se află anexa permanentă și anexa demontabilă „nu cuprinde rețele de

utilități publice".

Dovada faptului că această

construcție anexă, magazia, nu este necesară postului de poliție este

reprezentată de autorizația de construcție și schița anexă, din care rezultă că

magazia permanentă cuprinde depozit de lemne și o bucătărie, deși schița postului

de poliție indică o altă bucătărie, cămară, 3 dormitoare și 2 birouri.

Eronat s-a reținut că

anexa permanentă, respectiv magazia de lemne și bucătăria, ar fi necesare

desfășurării activității postului de poliție, cât timp clădirea centrală a acestuia

cuprinde trei încăperi, pentru dormitoare, bucătărie, baie, cămară.

Instanța motivează

respingerea restituirii anexei permanente pe constatarea expertului, fără a o argumenta

în termeni expliciți.

Reclamanta a susținut

că își menține oferta de răscumpărare a acestei anexe, obligându-se să

plătească M.A.I. contravaloarea anexelor existente pe cei 200 m.p.

S-a susținut nelegalitatea

deciziei și pentru faptul că a fost obligat primarul să emită o nouă dispoziție

în baza Legii nr. 10/2001, instanța având posibilitatea de a dispune direct

restituirea suprafeței de 200 m.p., așa cum prevede și decizia XX/2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, restituirea la primar a notificării și

emiterea unei noi dispoziții conducând la tergiversarea soluționării

notificării și la deschiderea altor căi procesuale, soluție neagreata de instanța

de contencios european.

(II) Recursul pârâtului

M.A.I. a vizat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:

La data de 30 aprilie

1996, C.J.S.D.P.T. Satu Mare a emis Titlul de proprietate nr. 31-130132 prin

care R.A.M. a primit în proprietate un teren în suprafață de 8 ha, 9567 m.p., prin reconstituirea dreptului de proprietate.

Ulterior, la data de

07 decembrie 2001, aceeași persoană a notificat primăria, solicitând în baza

Legii nr. 10/2001 restituirea în natură a terenului în suprafață de 0,09 ha, înscris în CF. nr. 1081 Urziceni, sub nr. top 234.

P.C. Urziceni a emis dispoziția

nr. 96 din 07 iulie 2003, de respingere a notificării nr. 658/2001, întrucât

notificatoarea a uzat de dispozițiile Legii nr. 18/1991, în speță fiind astfel aplicabile

dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu

modificările și completările ulterioare.

Potrivit art. 8 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, nu intră sub incidența prezentei legi, terenurile

situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data

notificării, precum și cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea

fondului funciar nr. 18/1991 și prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea

dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere,

solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale

Legii nr. 169/1997.

Pct. 8.2. din H.G. nr.

250/2007, cu modificările și completările ulterioare, prevede că în cazul în

care s-au depus notificări cu privire la imobilele prevăzute la alin. (1) al art.

8 din lege, acestea, în temeiul art. V alin. (2) din titlul I din Legea nr. 247/2005,

cu modificările și completările ulterioare, urmează a fi înaintate, în vederea

soluționării, comisiilor comunale, orășenești și municipale constituite

potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, și Legii nr. 1/2000 cu modificările și completările

ulterioare.

Expertiza topografică

efectuată de expert M.V. a constatat că terenul în litigiu nu a făcut obiectul

Legii nr. 18/1991 sau Legii nr. 1/2000.

Având în vedere

această concluzie, instanța era obligată să urmeze procedura prevăzută de Legea

nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Art. 22 din Legea nr.

10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, stabilește și

părțile între care se desfășoară aceste proceduri, și anume: „persoana

îndreptățită la restituire” și „persoana juridică deținătoare a imobilului”.

În art. 21 al

aceleiași legi, sunt prevăzute categoriile de persoane juridice care sunt

obligate la restituirea proprietății, către persoanele îndreptățite, prin

dispoziție motivată a organului de conducere.

Conform dispozițiilor

art. 27, în cazul în care persoana juridică notificată nu deține bunurile

solicitate, aceasta va proceda la redirecționarea notificării entității

învestite cu soluționarea acesteia, fie unitatea deținătoare a bunurilor

imobile, fie entitatea învestită de legiuitor cu competența soluționării

notificării.

Normele metodologice

de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, H.G. nr. 250/2007, precizează, în art.

9.1, că sintagma indiferent în posesia cui se află în prezent are semnificația,

pe de o parte, că incidența legii este stabilită erga omnes, indiferent de

calitatea deținătorului și, pe de altă parte, are semnificația stabilirii

momentului în funcție de care se face calificarea unității deținătoare,

respectiv cel care stăpânea imobilul notificat la data intrării în vigoare a

legii.

Din înscrisurile

existente la dosar rezultă că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

cât și la data notificării, unitatea deținătoare a terenului în suprafață de

350 m.p. este M.A.I.

P.C. Urziceni,

constatând că nu este unitate deținătoare, bunul fiind deținut de o altă

persoană juridică din cele enumerate de art. 22 din Legea nr. 10/2001, era

obligată să trimită notificarea unității deținătoare, conform art. 27 din lege,

iar nu să emită o dispoziție de respingere a notificării.

Instanța de apel a încălcat

prin soluția propusă dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora

unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz,

prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.

În cursul prezentului

proces, și numai după administrarea probei cu înscrisuri, intimata-reclamantă a

fost încunoștințata cu privire la unitatea deținătoare a terenului notificat,

ocazie cu care a solicitat chemarea în judecată a instituției recurentei-pârâte.

Recursurile sunt

nefondate, pentru considerentele ce urmează;

(I) Recursul reclamantei

este nefondat.

Instanța de apel, în

rejudecare, în mod corect, cu prioritate, a stabilit limitele casării, după cum

urmează:

Prin decizia de

casare, instanța supremă a statuat asupra faptului că, prin dispozițiile

exprese ale Legii nr. 10/2001, au fost considerate ca fiind preluate abuziv,

toate imobilele a cărora preluare s-a făcut într-unul din modurile prevăzute de

art. 2, precum și cele în privința cărora nu s-a putut face dovada formală a

preluării de către stat.

Faptul că imobilul se

regăsește în patrimoniul statului constituie o prezumție relativă de preluare

abuzivă, astfel că, pentru ca imobilul să facă obiectul legii speciale și

persoana îndreptățită să poată solicita măsuri reparatorii, este esențială

dovada preluării abuzive, în prezenta cauză modalitatea de preluate a

imobilului, cu sau fără titlu valabil, nefiind de natură să determine natura măsurilor

reparatori la care este îndreptățită reclamanta.

S-a constatat astfel

că cercetarea judecătorească vizează doar natura măsurilor reparatorii la care

este îndreptățită reclamanta pentru imobilul preluat abuziv de către stat.

Sub acest aspect,

instanța supremă, în judecata anterioară, a constatat că situația de fapt nu a

fost pe deplin stabilită.

A considerat necesară

atașarea la dosar a documentației tehnice în baza căreia a fost emisă

autorizația de construcție, pentru a se stabili dacă lucrările au fost

edificate cu autorizație, sub aspectul aplicării la speță a dispozițiilor art. 10

alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

A considerat necesară

operațiunea de completare a raportului de expertiză pentru a se stabili dacă

anexele nedemontabile aflate pe teren sunt cuprinse în documentația tehnică pe

baza căreia a fost emisă autorizația și dacă s-a respectat amplasamentul

acestora.

Totodată, a menținut

obligația pentru instanța de rejudecare de a lămuri, prin suplimentarea

probatoriului, dacă anexele permanente mai sunt de utilitate publică, sub acest

aspect avându-se în vedere dispozițiile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

În privința anexei demontabile,

cotețul de animale, a reținut că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art.

10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care stabilesc obligația restituirii in

natură a terenurilor pe care s-au edificat asemenea construcții.

Întrucât anexele

nedemontabile au doar o suprafață de 44 mp, a considerat că expertul trebuia să

delimiteze terenul ocupat de acestea, precum si terenul neocupat de construcții

noi nedemontabile, stabilind vecinătățile terenului, pentru ca în privința

acestui teren să se stabilească incidența prevederilor art. 10 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001. Această delimitare a apreciat-o a fi necesară, față de

faptul că terenul care face obiectul pricinii se învecinează cu lotul nr. top

97/2, rămas în proprietatea fostului proprietar.

Potrivit art.

315 alin. (1) C. proc. civ., „în caz de casare, hotărârile instanței de recurs

asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității

administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.

Soluția

consacrată de art. 315 alin. (1) C. proc. civ., are o justificare deplină și o

legitimare incontestabilă ce decurg din însăși rațiunea controlului judiciar,

dispozițiile citate limitând însă obligativitatea deciziei instanței de recurs

la problemele de drept dezlegate și la necesitatea administrării unor probe.

În contextul acestor dispoziții

legale, Înalta Curte apreciază că, respectând întocmai decizia de casare, atât

sub aspectul problemele de drept dezlegate, cât și sub aspectul necesității

clarificării pe deplin a situației de fapt pendinte, instanța de apel a

pronunțat o hotărâre cu respectarea dispozițiilor legale incidente, după cum

urmează:

Cât privește

suprafața de teren aferentă construcției demontabile,

coteț de animale,

instanța a apreciat că reclamanta este îndreptățită la restituirea în natură a

suprafeței de teren de 76 m.p., pe temeiul dispozițiilor art. 10 alin. (3).

S-a reținut, totodată,

că terenul aferent acestei construcții este în spatele clădirii principale,

învecinat cu terenul având nr. top. 97/3 și 97/2, putând fi folosit de către

reclamantă, care este proprietara imobilului învecinat, chiar și în lipsa unei

căi de acces prin curtea postului de poliție.

Raportul de expertiză

completat a clarificat situația de fapt sub toate aspectele contestate și apreciate

de instanța supremă ca fiind relevante în dezlegarea litigiului, astfel; pe

terenul în litigiu există pe lângă construcția principală, alte două anexe, o

„magazie” nedemontabilă și o anexă demontabilă, terenul aferent construcției

demontabile fiind în suprafața de 76 m.p., iar cel aferent construcției

nedemontabile fiind de 98 m.p., diferența de teren fiind afectată construcției

principale, expertul precizând în cuprinsul lucrării că nu există teren liber

de construcții care să poată fi delimitat; cu privire la magazie, expertul a

arătat că nu există autorizație de construcție pentru aceasta, cu precizarea

suplimentară că magazia este folosită pentru scopul pentru care a fost

construită, fiind astfel utilă clădirii principale.

În raport de

constatările expertizei de specialitate reținute anterior, coroborate cu

conținutul înscrisurilor administrate în cauză, în special, fișa de

inventariere a construcției anexă permanentă din data de 16 iulie 1994, și

având în vedere că nu s-au depus la dosar probe din care să rezulte schimbarea

destinației construcției permanente, în cursul derulării procesului pendinte,

instanța de apel a aplicat corect dispozițiile art. 10 alin. (2), (3) și (5)

din Legea nr. 10/2001, constatând că nu poate fi primită cererea reclamantei de

restituire în natură a suprafeței de teren aferentă clădirii principale, construcție

autorizată și de utilitate publică, și nici a suprafeței de teren aferentă

anexei permanente, edificată anterior datei de 1 ianuarie 1990, aspect ce

rezultă din procesul-verbal încheiat la data de 30 iunie 1976, anexa permanentă

fiind necesară și de utilitate postului de poliție.

Drept urmare a celor

constatate anterior, instanța de apel a apreciat în mod corect că reclamanta este

îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent, astfel că P.C. Urziceni va

fi obligat să se conformeze dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 247/2005

privind terenul aferent construcțiilor menționate.

Soluția pronunțată

este rezultatul aplicării, în circumstanțele cauzei pendinte, a dispozițiilor art.

10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, conform cărora în cazul în care pe terenurile preluate

în mod abuziv s-au edificat noi construcții, autorizate, persoana îndreptățită

va obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru

suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale și altor

amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile

reparatorii se stabilesc în echivalent.

Critica referitoare

la obligația stabilită în sarcina primarului de a emite o nouă dispoziție în

baza Legii nr. 10/2001, deși instanța avea posibilitatea să dispună direct

restituirea suprafeței de teren mp, așa cum prevede și decizia XX/2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, restituirea la primar a notificării și

emiterea unei noi dispoziții conducând la tergiversarea soluționării

notificării și la deschiderea altor căi procesuale, soluție neagreata de

instanța de contencios european, nu poate fi primită, întrucât instanțele de

judecată au respectat principiul disponibilității, atât prin raportare la

cererea de învestire, cât și prin raportare la criticile efective în căile de

atac, respectiv principiul ierarhiei căilor de atac și corelativ, principiul

non omisso medio.

(II) Recursul

pârâtului este nefondat:

Art. 22 din Legea nr.

10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, stabilește,

într-adevăr, părțile între care se desfășoară procedura restabilirii situației

anterioare în privința imobilelor preluate în mod abuziv, anume între „persoana

îndreptățită la restituire” și „persoana juridică deținătoare a imobilului”.

Tot astfel,

dispozițiile exprese ale art. 21 din aceeași lege, indică în mod explicit categoriile

de persoane juridice care sunt obligate la restituirea proprietății, într-o

formă sau alta, către persoanele îndreptățite, prin dispoziția motivată a

organului de conducere.

Prin emiterea

dispoziției nr. 96/2003 a P.C. Urziceni, respectiv prin efectul hotărârilor

judecătorești pronunțate în cauză, în mod succesiv, criticile din recurs fiind

pe aspecte foarte clar conturate, în special, decizia civilă nr. 56 din 25

martie 2009, Curtea de Apel Oradea, care a admis apelul reclamantei, a schimbat

sentința, în sensul că a admis acțiunea, a anulat dispoziția nr. 96/2003, a

constatat că reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent

pentru terenul în suprafață de 350 m.p., cu nr. top. 97/1, înscris în CF nr. 1960

Urziceni, a obligat pârâtul să se conformeze dispozițiilor art. 16 din Legea nr.

247/2005, în sensul de a înainta documentația aferentă, Comisiei Centrale de

Evaluare, a respins acțiunea reclamantei față de I.J.P. Satu-Mare și M.A.I. București,

cadrul procesual de învestire a fost configurat prin puterea lucrului judecat,

astfel încât nu poate fi primită nici o critică de nelegalitate sub acest

aspect.

Pentru toate aceste

considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile formulate de

reclamantă, respectiv, pârât, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanta S.E. și pârâtul M.A.I. București

împotriva deciziei nr. 43 din 16 februarie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 februarie 2012.