ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2197/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1596 din 18 octombrie 2010 pronunțată în dosarul nr. 17906/3/2010 al Tribunalului București, secția a III-a civilă, s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul M.G. și în consecință a fost obligat pârâtul Statul Român prin M.F.P. la plata sumei de 2000 euro cu titlu de despăgubiri morale. Împotriva sentinței au declarat apel reclamantul M.G., Statul Român prin M.F.P. și Ministerul Public prin Parchetul de pe lângă Tribunalul București. În motivarea cererii de apel, reclamantul a susținut următoarele critici: S-a susținut că sentința apelată este netemeinică și nelegală că a fost dată cu încălcarea legii în ce privește aprecierea cuantumului daunelor morale acordate, raportat la material probator și la cele învederate instanței.

De asemenea a arătat că în condițiile în care s-a constatat prin deciziile nr. 1358 și 1360/2010 a Curții Constituționale ca art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 sunt similare cu Decretul-lege nr. 818/1990 instanțele trebuie să facă aplicarea art. 20 din Legea fundamentală și să aplice cu prioritate pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului care au întâietate, respectiv art. 5, 6 și 14 din C.E.D.O. și că măsurile administrative cu caracter politic sunt asimilate măsurilor de condamnare. În motivarea cererii de apel făcută de Statul Român prin M.F.P., în sinteză, s-au susținut următoarele: Printr-un prim motiv s-a susținut că prin decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale, iar din această perspectivă sentința de fond este nelegală și netemeinică.

S-a mai arătat că decizia Curții Constituționale este opozabilă erga omnes și obligatorie în toate cazurile și deci nu mai exista temei juridic. În motivarea cererii de apel Ministerul Public prin Parchetul de pe lângă Tribunalul București a susținut, în sinteză, următoarele critici: Întrucât prin Decizia Curții Constituționale s-au declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanța nu mai poate acorda vreo sumă de bani cu titlu de daune morale. Prin decizia civilă nr. 328/ A din 23 martie 2011 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul declarat de reclamantul M.G. cu domiciliul ales C.A.P.S. împotriva sentinței civile nr. 1546 din 18 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă.

A admis apelurile formulate de Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului București cu sediul în București, și apelantul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București, împotriva aceleiași sentințe. A schimbat sentința apelată și a respins acțiunea ca neîntemeiată. În motivarea deciziei s-a reținut dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin deciziile nr. 1358 și 1360/2010 a Curții Constituționale, astfel că apelantul – reclamant nu mai are temei de drept pentru a pretinde despăgubiri. Cât privește motivele de apel, s-a constatat că în faza apelului s-a încercat a se susține că sunt aplicabile dispozițiile din pactele și tratatele la care România este parte.

Art. 20 alin. (2) din Constituția României prevede că: „Dacă exista neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, și legile interne,au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”. Potrivit acestui text constituțional ar trebui să existe dispoziții interne în vigoare care sunt în neconcordanță cu dispozițiile din pactele și tratatele la care România este parte. Cum art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai exista, nu mai exista nici neconcordanța, impusă de art. 20 alin. (2) din Constituție.

Pe de altă parte trebuie observat că art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu se pot aplica retroactiv la situația restrângerii libertății în anul 1951. De asemenea nu sunt aplicabile nici dispozițiile Declarației Universale a Drepturilor Omului în condițiile în care România a aderat în anul 1955 la O.N.U. și a ratificat în acest an această declarație. Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs reclamantul M.G., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a invocat că instanța a făcut o greșită aplicare a deciziilor Curții Constituționale, întrucât prin aplicarea acestora, cauzele aflate în curs de judecată, se încalcă principiul neretroactivității legii civile, art. 147 din Constituția României.

A susținut recurentul că dreptul la despăgubiri morale trebuia analizat și din perspectiva dispozițiilor art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană raportat și la dispozițiile art. 20 din Constituția României, precum și a Rezoluțiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. A arătat recurentul că la data publicării deciziilor Curții Constituționale avea deja stabilit un drept patrimonial în favoarea sa, fiind posesorul unui „bun” așa cum este definită această noțiune de practica convențională.

Recursul reclamantului este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție: Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc). Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere. Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ. Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamant, norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 23 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal și nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Astfel, chiar din jurisprudența C.E.D.O., rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nu creează de drept o normă internă și nu pot constitui temei în justiție decât în măsura în care statele adoptă acte normative prin care conferă drepturi și libertăți cetățenilor. Deși recurentul a invocat și dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se constată că acest temei a fost invocat doar formal, întrucât dezvoltarea motivelor de recurs nu se subsumează acestui motiv astfel că nu poate fi analizat. Având în vedere aceste considerente și constatând că instanța de apel a pronunțat o soluție legală, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc.

civ., va respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.G. împotriva deciziei nr. 328/ A din 23 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 martie 2012.