ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2197/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2197/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 1596 din 18 octombrie 2010 pronunțată în dosarul nr. 17906/3/2010 al

Tribunalului București, secția a III-a civilă, s-a admis în parte cererea

formulată de reclamantul M.G. și în consecință a fost obligat pârâtul Statul

Român prin M.F.P. la plata sumei de 2000 euro cu titlu de despăgubiri morale.

Împotriva sentinței

au declarat apel reclamantul M.G., Statul Român prin M.F.P. și Ministerul

Public prin Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

În motivarea cererii

de apel, reclamantul a susținut următoarele critici:

S-a susținut că

sentința apelată este netemeinică și nelegală că a fost dată cu încălcarea

legii în ce privește aprecierea cuantumului daunelor morale acordate, raportat

la material probator și la cele învederate instanței.

De asemenea a arătat

că în condițiile în care s-a constatat prin deciziile nr. 1358 și 1360/2010 a

Curții Constituționale ca art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 sunt similare

cu Decretul-lege nr. 818/1990 instanțele trebuie să facă aplicarea art. 20 din

Legea fundamentală și să aplice cu prioritate pactele și tratatele privitoare

la drepturile fundamentale ale omului care au întâietate, respectiv art. 5, 6

și 14 din C.E.D.O. și că măsurile administrative cu caracter politic sunt

asimilate măsurilor de condamnare.

În motivarea cererii

de apel făcută de Statul Român prin M.F.P., în sinteză, s-au susținut

următoarele:

Printr-un prim motiv

s-a susținut că prin decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate

neconstituționale, iar din această perspectivă sentința de fond este nelegală

și netemeinică.

S-a mai arătat că

decizia Curții Constituționale este opozabilă erga omnes și obligatorie în

toate cazurile și deci nu mai exista temei juridic.

În motivarea cererii

de apel Ministerul Public prin Parchetul de pe lângă Tribunalul București a

susținut, în sinteză, următoarele critici:

Întrucât prin Decizia

Curții Constituționale s-au declarat neconstituționale dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanța nu mai poate acorda vreo

sumă de bani cu titlu de daune morale.

Prin decizia civilă

nr. 328/ A din 23 martie 2011 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins apelul declarat de reclamantul M.G. cu domiciliul ales C.A.P.S.

împotriva sentinței civile nr. 1546 din 18 octombrie 2010 pronunțată de

Tribunalul București, secția a III a civilă.

A admis apelurile

formulate de Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului

București cu sediul în București, și apelantul Ministerul Public – Parchetul de

pe lângă Tribunalul București, împotriva aceleiași sentințe.

A schimbat sentința

apelată și a respins acțiunea ca neîntemeiată.

În motivarea deciziei

s-a reținut dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au

fost declarate neconstituționale prin deciziile nr. 1358 și 1360/2010 a Curții

Constituționale, astfel că apelantul – reclamant nu mai are temei de drept

pentru a pretinde despăgubiri.

Cât privește motivele

de apel, s-a constatat că în faza apelului s-a încercat a se susține că sunt

aplicabile dispozițiile din pactele și tratatele la care România este parte.

Art. 20 alin. (2) din

Constituția României prevede că: „Dacă exista neconcordanțe între pactele și

tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este

parte, și legile interne,au prioritate reglementările internaționale, cu

excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai

favorabile”.

Potrivit acestui text

constituțional ar trebui să existe dispoziții interne în vigoare care sunt în

neconcordanță cu dispozițiile din pactele și tratatele la care România este

parte. Cum art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai exista, nu

mai exista nici neconcordanța, impusă de art. 20 alin. (2) din Constituție.

Pe de altă parte trebuie

observat că art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu se

pot aplica retroactiv la situația restrângerii libertății în anul 1951. De

asemenea nu sunt aplicabile nici dispozițiile Declarației Universale a

Drepturilor Omului în condițiile în care România a aderat în anul 1955 la

O.N.U. și a ratificat în acest an această declarație.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal a declarat recurs reclamantul M.G., invocând în drept

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs s-a invocat că instanța a făcut o greșită aplicare a

deciziilor Curții Constituționale, întrucât prin aplicarea acestora, cauzele

aflate în curs de judecată, se încalcă principiul neretroactivității legii

civile, art. 147 din Constituția României.

A susținut recurentul

că dreptul la despăgubiri morale trebuia analizat și din perspectiva

dispozițiilor art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană raportat și la

dispozițiile art. 20 din Constituția României, precum și a Rezoluțiilor Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei.

A arătat recurentul

că la data publicării deciziilor Curții Constituționale avea deja stabilit un

drept patrimonial în favoarea sa, fiind posesorul unui „bun” așa cum este

definită această noțiune de practica convențională.

Recursul

reclamantului este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se

circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în

interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Prin deciziile nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru

trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o

normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional

să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun

element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului

juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea,

intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în

patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la

momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de

statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate

considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art.

1 din Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la

care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamant, norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele

deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu

pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra

raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun”

al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi

confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă

aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al

României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de

lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

„dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.”

Cum deciziile nr.

1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of.,

la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 23 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv,

la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale

declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal și nici nu a

afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Astfel, chiar din

jurisprudența C.E.D.O., rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este

asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă

echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine

asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează

activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a

asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Rezoluțiile Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei nu creează de drept o normă internă și nu

pot constitui temei în justiție decât în măsura în care statele adoptă acte

normative prin care conferă drepturi și libertăți cetățenilor.

Deși recurentul a

invocat și dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se constată că acest

temei a fost invocat doar formal, întrucât dezvoltarea motivelor de recurs nu

se subsumează acestui motiv astfel că nu poate fi analizat.

Având în vedere

aceste considerente și constatând că instanța de apel a pronunțat o soluție

legală, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9

C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ.,

va respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul M.G. împotriva deciziei nr. 328/ A

din 23 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 martie 2012.