ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7087/2011

Prin Sentința civilă nr. 200/2010 a Tribunalului Brașov, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune și a fost respinsă, astfel cum a fost ulterior precizată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta I.I.E., prin mandatar F.K., în contradictoriu cu pârâții M.L., H.O., H.L.D., B.T., O.O., P.I., I.M., T.V.A., I.D., decedat pe parcursul desfășurării procesului, ai cărui succesori în drepturi sunt I.M.A., I.M.B., și I.S.V., Instituția Prefectului Județului Brașov, Compania Națională de Căi Ferate CFR SA - Sucursala Regională CFR Brașov, și Compania Națională a Căilor Ferate Române București. Tribunalul a reținut că în cauză, reclamanta a promovat prezenta cerere de constatare a nulității absolute a actelor juridice translative de proprietate ce au fost încheiate cu privire la imobilele din litigiu, la data de 24 septembrie 2008, cu depășirea termenului imperativ instituit de lege în acest sens.

De asemenea, instanța a constatat că nu sunt întrunite condițiile instituite de art. 19 din Decretul nr. 167/1958, pentru repunerea părții menționate în termenul de prescripție extinctivă, în ceea ce privește cererea de constatare a nulității absolute a actelor juridice mai sus menționate, pentru considerentele următoarele : Din actele și lucrările dosarului a rezultat că partea menționată a urmat procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001, cu privire la imobilul din litigiu prin intermediul unei societăți de avocați.

Această parte, după ce inițial a formulat o notificare care nu cuprindea datele de identificare în regim de carte funciară a bunurilor imobile notificate, la data de 29 ianuarie 2003, a formulat o precizare a acestei notificări, prin care a indicat aceste date și a adus la cunoștință entității învestite cu soluționarea notificării că imobilele cu destinația de construcție și terenul aferent acestora au fost înstrăinate, astfel că a solicitat ca pentru aceste imobile să îi fie acordate măsuri reparatorii în echivalent. Aceiași parte a întocmit pe propria cheltuială în cadrul procedurii instituite de Legea nr. 10/2001 un raport de expertiză în scopul identificării situației juridice actuale a imobilelor notificate.

Prin acest raport de expertiză au fost identificate unitățile locative din imobilele notificate care au format obiectul material al actelor translative de proprietate atacate în cadrul prezentului proces, iar acesta a stat la baza pronunțării Dispoziției nr. 2 din 04 ianuarie 2007. Prin dispoziția mai sus indicată, părții reclamante din prezentul litigiu i-a fost făcută o ofertă de restituire în echivalent a imobilelor cu destinația de construcție notificate și a terenurilor aferente acestora, întrucât, așa cum rezultă din evidențele de publicitate imobiliară și din raportul de expertiză tehnică nr. 32/2003, întocmit de expert A.V., acestea au fost înstrăinate. Reclamanta din prezenta cauză nu a atacat în termenul imperativ instituit de lege dispoziția de soluționare a notificării mai sus indicată, acceptând modalitatea de restituire propusă prin aceasta.

Din considerentele mai sus expuse rezultă că, la data de 29 ianuarie 2003, or, cel mai târziu la data de 04 ianuarie 2007, reclamanta a cunoscut că pentru imobilele în litigiu au fost încheiate acte translative de proprietate, astfel că, în conformitate cu dispozițiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, ea trebuia să promoveze o cerere de constatare a nulității absolute a actelor translative de proprietate, precum și o cerere de repunere a sa în termenul de prescripție, în termenul imperativ instituit în acest sens de textul de lege menționat.

Afirmația contestatoarei referitoare la faptul că Dispozițiile nr. 1075 din 20 aprilie 2004 și nr. 2 din 04 ianuarie 2007 au fost emise de o entitate care nu avea competența de a soluționa notificarea pe care ea a promovat-o nu poate fi reținută, în primul rând, pentru că ea nu prezintă niciun fel de relevanță sub aspectul analizat, întrucât, așa cum s-a subliniat, pentru a se putea reține incidența prevederilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958, importantă este data la care partea a luat cunoștință despre actul juridic pe care înțelege să îl conteste, iar nu legalitatea dispoziției în care acest act juridic este indicat, și apoi, în al doilea rând, pentru că, atâta timp cât partea reclamantă nu a uzat de calea de atac instituită de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, această dispoziție se bucură de prezumția de legalitate, ea fiind un act juridic intrat în circuitul civil care își produce toate efectele instituite de lege.

Așa fiind, tribunalul, pentru considerentele de fapt și de drept mai sus expuse, în conformitate cu dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, în ceea ce privește cererea de constatare a nulității absolute a contractor de vânzare-cumpărare ce au fost încheiate cu privire la imobilul din litigiu.

Având în vedere că tribunalul a constatat că reclamanta nu mai poate obține pe cale judecătorească constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare ce au fost perfectate pentru imobilele din litigiu, conform considerentelor mai sus expuse, s-a reținut că, celelalte pretenții pe care această parte le-a formulat și care se referă la rectificarea evidențelor de carte funciară, la anularea certificatelor de moștenitor, ce au fost emise ca urmare a decesului unora dintre titularii actelor translative de proprietate și la restituirea în natură a imobilelor ce au constituit obiectul material al acestor acte juridice nu pot fi primite, întrucât ele au un caracter subsidiar petitului referitor la constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare ce au fost perfectate pentru imobilele în litigiu.

Împotriva acestei sentințe s-a declarat apel de apelanta I.I.E., criticându-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În dezvoltarea motivelor de apel s-a arătat că în mod greșit instanța de apel a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune privind constatarea nulității absolute a celor șapte contracte de vânzare-cumpărare apreciind că în cauză termenul prevăzut de dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 a fost depășit, întrucât prezenta acțiune este una întemeiată pe dispozițiile de drept comun, chiar dacă prin Legea nr. 10/2001 a fost instituită o procedură specială. S-a mai arătat că construcțiile precizate în conținutul acțiunii introductive de instanță nu erau deținute de emitentul dispoziției și din această perspectivă dispoziția primarului apare ca un act administrativ inexistent.

O eventuală renunțare la imobilele construcții, proprietatea antecesoarei reclamantei, putea fi făcută numai în fața deținătorului acestei construcții, care a fost chemat în judecată, respectiv Compania Națională de Căi Ferate, față de care Tribunalul Brașov nu s-a pronunțat. Notificarea reclamantei nu a fost niciodată trimisă către unitatea deținătoare acestei construcții, pentru a fi soluționată, așa încât la data formulării acțiunii introductive de instanță unitatea deținătoare nu s-a conformat dispozițiilor legale privind soluționarea acestei notificări. S-a dovedit că aceste contracte au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 85/1992, privind vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație, construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat.

S-a mai arătat că numai locuințele construite din fondurile statului pot fi cumpărate de titularii contractului de închiriere în condițiile Decretului-lege nr. 61/1990. Înscrierea dreptului de proprietate în CF în beneficiul cumpărătorilor acestor apartamente este nulă. Sentința mai este criticată și pentru faptul că în mod greșit instanța de fond s-a învestit cu soluționarea capătului de cerere privind anularea celor cinci ordine ale Prefectului Jud. Brașov. În acest sens doar instanța de contencios administrativ putea să se pronunțe asupra acestui capăt de cerere. La dosar s-a depus și cerere de aderare la apel formulată de apelanții aderanți H.O., H.L.D., B.T., O.O., I.M.A., I.M.B. și I.S., prin care au solicitat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ocazionate la fond, potrivit înscrisurilor atașate la dosarul cauzei.

Prin Decizia civilă nr. 171/Ap din 26 noiembrie 2010, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie și conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins apelul declarat de reclamanta I.I.E.; a admis cererea de aderare la apel, formulată de apelanții aderanți B.T., O.O., I.M.A., I.M.B. și I.S.V. împotriva Sentinței civile nr. 200/2010 a Tribunalului Brașov, pe care a schimbat-o în parte în sensul că: A obligat reclamanta I.I.E. la plata cheltuielilor de judecată către pârâții B.T., în cuantum de 400 RON, către pârâții I., în cuantum de 400 RON și către pârâtul O.O., în cuantum de 400 RON. S-a respins cererea de aderare la apel formulată de apelanții H.O. și H.L.D., împotriva aceleiași sentințe, ca nefondată.

În motivarea deciziei s-a reținut că acțiunea promovată de reclamantă este o acțiune în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare intervenite între pârâți și Compania Națională de Căi Ferate CFR SA - Sucursala Regională CFR Brașov, motivat de faptul că au fost perfectate cu încălcarea evidentă a prevederilor Legii nr. 85/1992 privind vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație, pentru că sub incidența acestei legi puteau fi înstrăinate numai locuințele construite din fondurile statului și puteau fi cumpărate numai de titularii contractelor de închiriere. Scopul pentru care a fost promovată această acțiune este acela de a fi valorificat dreptul persoanei îndreptățite, prezenta reclamantă, la restituirea imobilului pe calea notificării, așa cum a fost reglementat de dispozițiile legii speciale, Legea nr. 10/2001.

Ori calea specială, instituită prin această lege, este obligatoriu de urmat atunci când legiuitorul o prevede în mod expres, prevalând procedurilor întemeiate pe dispozițiile dreptului comun. Prin urmare, analiza instanței de fond întemeiată pe dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 este pe deplin judicioasă, temeiul de drept invocat fiind pus în discuția părților, pe parcursul derulării procesului în fond. A urma calea dreptului comun, în condițiile existenței procedurii speciale instituite de Legea nr. 10/2001, înseamnă în realitate eludarea legii, ceea ce nu este permis într-un stat de drept. În ceea ce privește susținerea din apel, potrivit cu care instanța de fond nu s-a pronunțat față de pârâta Compania Națională de Căi Ferate CFR SA - Sucursala Regională CFR Brașov, aceasta este neadevărată, întrucât din dispozitivul sentinței apelate rezultă că instanța s-a pronunțat și față de această parte.

Nu este reală nici susținerea din cuprinsul criticilor din apel potrivit cu care instanța de fond s-a învestit nelegal cu soluționarea ordinelor prefectului, întrucât din cuprinsul considerentelor sentinței apelate nu rezultă acest lucru. În ceea ce privește cererea de aderare la apel, formulată de apelanții aderanți B.T., O.O., I.M.A., I.M.B. și I.S.V., față de dispozițiile art. 274 C. proc. civ., instanța a apreciat că cererea privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată este întemeiată și a admis-o. În ceea ce privește cererea de aderare la apel formulată de apelanții H.O. și H.L.D., întrucât în cauză nu s-a făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate de aceștia, cererea de aderare la apel a fost respinsă.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs reclamanta I.I.E., criticând-o ca nelegală - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs s-a susținut că instanțele au soluționat cauza în alte limite decât au fost învestite și pe baza unui alt temei legal decât cel invocat. S-a arătat că a înțeles să învestească instanța cu o acțiune în constatarea nulității absolute a celor șapte contracte de vânzare-cumpărare, în baza dreptului comun privind nulitatea absolută, acțiune imprescriptibilă. Că, raportat la temeiul juridic al acțiunii, la caracterul acesteia, în mod nelegal au fost aplicate dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001. S-a susținut că instanțele trebuiau să analizeze admisibilitatea acțiunii în anulare, pe calea dreptului comun, în condițiile existenței unei proceduri speciale de urmat, instituită de Legea nr. 10/2001 prin raportare și la prevederile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

O altă critică vizează greșita reținere de către instanța de apel a faptului că instanța de fond s-a pronunțat și față de pârâta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A. - Regionala Brașov, arătându-se că în apel s-a invocat nepronunțarea în contradictoriu și cu Societatea Națională a Căilor Ferate Române, care este persoană juridică distinctă. O altă critică vizează greșita reținere a faptului că instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la anularea ordinelor prefectului. Că, deși din considerentele sentinței nu rezultă că s-a analizat legalitatea celor cinci acte administrative, prin dispozitivul sentinței s-a dispus respingerea acțiunii privind anularea acestor ordine în contradictoriu cu instituția prefectului.

Nemotivarea soluției de respingere nu echivalează cu omisiunea pronunțării instanței de fond asupra cererii formulate. Ultima critică vizează nemotivarea hotărârii în ce privește admiterea cererii de aderare la apel. Recursul este fondat.

Se constată că reclamanta a învestit instanța de fond cu o acțiune complexă, cu mai multe capete de cerere solicitând: constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâții persoane fizice cu Compania Națională de Căi Ferate CFR SA - Sucursala Regională CFR Brașov; constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor din 21 noiembrie 2006; rectificarea cărților funciare în sensul radierii dreptului de proprietate cu privire la apartamentele și terenul în litigiu; anularea ordinelor prefectului privind atribuirea în proprietate a suprafețelor de teren indicate; obligarea Compania Națională de Căi Ferate CFR SA - Sucursala Regională CFR Brașov să-i restituie în natură locuințele ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare.

La data de 10 martie 2009, reclamanta și-a precizat acțiunea arătând că pârâta este Societatea Națională a Căilor Ferate Române (S.N.C.F.R.), iar ultimul capăt de cerere privind restituirea în natură este întemeiat pe dispozițiile art. 21 și art. 26 din Legea nr. 10/2001 și a solicitat disjungerea judecății cu privire la acest ultim capăt de cerere și trimiterea spre competentă soluționare la Tribunalul Brașov. Prin Sentința nr. 10574/2002 Judecătoria Brașov a admis excepția necompetenței notariale și a declinat competența în favoarea Tribunalului Brașov, reținând că petitele privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, precum și cel privind anularea ordinelor prefectului sunt evaluabile în bani, și având o valoare de 700.000 RON, competența aparține tribunalului.

Petitele privind constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor și cele privind rectificarea cărții funciare s-ar apreciat ca fiind accesorii iar în ce privește petitul privind restituirea imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001, s-a apreciat de asemenea că în cauză competența aparține Tribunalului.

Prima instanță a analizat detaliat excepția prescripției dreptului la acțiune privind cererea de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, precum și cererea de repunere în termen și a reținut în mod legal incidența în cauză a dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, legea specială derogând de la dreptul comun Se constată totodată că instanța de fond, raportându-se la celelalte capete de cerere al acțiunii principale, a statuat că toate acestea au un caracter subsidiar petitului referitoare la constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare și nu pot fi primite, fără a motiva în fapt temeinicia acestor capete de cerere raportat la temeiurile juridice invocate.

Caracterizarea acestora ca cereri „subsidiare” este nelegală, acestea fiind cereri de chemare în judecată distincte ca obiect și temei juridic, instanța având obligația de a motiva în fapt și în drept soluționarea lor. Caracterizarea unui capăt de cerere ca fiind accesoriu sau incident în temeiul dispozițiilor art. 17 C. proc. civ., în vederea prorogării de competență, nu înlătură obligația instanței de a analiza fiecare capăt de cerere în raport de obiectul său și temeiul juridic invocat. Se constată totodată că prin sentința de declinare a competenței, instanța și-a motivat soluția de declinare a competenței raportat la fiecare capăt de cerere, iar tribunalul nu și-a mai verificat competența în raport de fiecare capăt de cerere distinct și eventual să constate conflict negativ de competență și nici părțile nu au declinat recurs.

Cererea accesorie este o cerere care se grefează pe acțiunea principală, în jurul unei pretenții principale. Nu stă în căderea instanței să aprecieze că unele capete de sunt principale și alte „subsidiare” câtă vreme nici legiuitorul nu a înțeles să o facă. O anumită „ierarhizare” a capetelor de cerere este permisă numai în raport de caracterul lor accesoriu sau incidental pentru a aprecia asupra prorogării de competență, soluționarea lor fiind obligatorie în raport de obiectul judecății și temeiul juridic invocat. În raport de aceste aspecte și precizarea la acțiunea din 10 martie 2009, instanța avea obligația de a soluționa cauza și în baza dispozițiilor art. 21 și 26 din Legea nr. 10/2001, și de a motiva temeinicia sau netemeinicia pretențiilor.

Se constată că nici instanța de apel, în baza efectului devolutiv al apelului nu a analizat acțiunea în integralitatea sa, în raport de susținerile și apărările formulate de apelantă, și din perspectiva temeiurilor juridice invocate, motivarea fiind sumară, raportat la starea de fapt invocată și dispozițiile legale incidente. Cercetarea fondului cauzei impune cu necesitate stabilirea stării de fapt, în raport de obiectul judecății și aplicarea dispozițiilor legale la împrejurările de fapt stabilite, fapt ce nu s-a realizat în cauză. Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., a se casa ambele hotărâri și a se trimite cauza spre rejudecare la prima instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul I.I.E. împotriva Deciziei nr. 171/Ap din 26 noiembrie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată, precum și Sentința civilă nr. 200/D din 25 iunie 2010 a Tribunalului Brașov și trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Brașov. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 octombrie 2011.