ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7087/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7087/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Prin Sentința civilă nr. 200/2010 a

Tribunalului Brașov, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la

acțiune și a fost respinsă, astfel cum a fost ulterior precizată, cererea de

chemare în judecată formulată de reclamanta I.I.E., prin mandatar F.K., în

contradictoriu cu pârâții M.L., H.O., H.L.D., B.T., O.O., P.I., I.M., T.V.A.,

I.D., decedat pe parcursul desfășurării procesului, ai cărui succesori în

drepturi sunt I.M.A., I.M.B., și I.S.V., Instituția Prefectului Județului

Brașov, Compania Națională de Căi Ferate CFR SA - Sucursala Regională CFR

Brașov, și Compania Națională a Căilor Ferate Române București.

Tribunalul a reținut

că în cauză, reclamanta a promovat prezenta cerere de constatare a nulității

absolute a actelor juridice translative de proprietate ce au fost încheiate cu

privire la imobilele din litigiu, la data de 24 septembrie 2008, cu depășirea

termenului imperativ instituit de lege în acest sens. De asemenea, instanța a

constatat că nu sunt întrunite condițiile instituite de art. 19 din Decretul

nr. 167/1958, pentru repunerea părții menționate în termenul de prescripție

extinctivă, în ceea ce privește cererea de constatare a nulității absolute a

actelor juridice mai sus menționate, pentru considerentele următoarele :

Din actele și

lucrările dosarului a rezultat că partea menționată a urmat procedura specială

instituită de Legea nr. 10/2001, cu privire la imobilul din litigiu prin

intermediul unei societăți de avocați. Această parte, după ce inițial a

formulat o notificare care nu cuprindea datele de identificare în regim de

carte funciară a bunurilor imobile notificate, la data de 29 ianuarie 2003, a

formulat o precizare a acestei notificări, prin care a indicat aceste date și a

adus la cunoștință entității învestite cu soluționarea notificării că imobilele

cu destinația de construcție și terenul aferent acestora au fost înstrăinate,

astfel că a solicitat ca pentru aceste imobile să îi fie acordate măsuri

reparatorii în echivalent.

Aceiași parte a

întocmit pe propria cheltuială în cadrul procedurii instituite de Legea nr.

10/2001 un raport de expertiză în scopul identificării situației juridice

actuale a imobilelor notificate. Prin acest raport de expertiză au fost

identificate unitățile locative din imobilele notificate care au format

obiectul material al actelor translative de proprietate atacate în cadrul

prezentului proces, iar acesta a stat la baza pronunțării Dispoziției nr. 2 din

04 ianuarie 2007.

Prin dispoziția mai

sus indicată, părții reclamante din prezentul litigiu i-a fost făcută o ofertă

de restituire în echivalent a imobilelor cu destinația de construcție

notificate și a terenurilor aferente acestora, întrucât, așa cum rezultă din

evidențele de publicitate imobiliară și din raportul de expertiză tehnică nr.

32/2003, întocmit de expert A.V., acestea au fost înstrăinate.

Reclamanta din

prezenta cauză nu a atacat în termenul imperativ instituit de lege dispoziția

de soluționare a notificării mai sus indicată, acceptând modalitatea de

restituire propusă prin aceasta.

Din considerentele

mai sus expuse rezultă că, la data de 29 ianuarie 2003, or, cel mai târziu la

data de 04 ianuarie 2007, reclamanta a cunoscut că pentru imobilele în litigiu

au fost încheiate acte translative de proprietate, astfel că, în conformitate

cu dispozițiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, ea trebuia să promoveze o

cerere de constatare a nulității absolute a actelor translative de proprietate,

precum și o cerere de repunere a sa în termenul de prescripție, în termenul

imperativ instituit în acest sens de textul de lege menționat.

Afirmația

contestatoarei referitoare la faptul că Dispozițiile nr. 1075 din 20 aprilie

2004 și nr. 2 din 04 ianuarie 2007 au fost emise de o entitate care nu avea

competența de a soluționa notificarea pe care ea a promovat-o nu poate fi

reținută, în primul rând, pentru că ea nu prezintă niciun fel de relevanță sub

aspectul analizat, întrucât, așa cum s-a subliniat, pentru a se putea reține

incidența prevederilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958, importantă este data

la care partea a luat cunoștință despre actul juridic pe care înțelege să îl

conteste, iar nu legalitatea dispoziției în care acest act juridic este

indicat, și apoi, în al doilea rând, pentru că, atâta timp cât partea

reclamantă nu a uzat de calea de atac instituită de art. 26 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, această dispoziție se bucură de prezumția de legalitate, ea fiind

un act juridic intrat în circuitul civil care își produce toate efectele

instituite de lege.

Așa fiind,

tribunalul, pentru considerentele de fapt și de drept mai sus expuse, în

conformitate cu dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, a admis

excepția prescripției dreptului material la acțiune, în ceea ce privește

cererea de constatare a nulității absolute a contractor de vânzare-cumpărare ce

au fost încheiate cu privire la imobilul din litigiu.

Având în vedere că

tribunalul a constatat că reclamanta nu mai poate obține pe cale judecătorească

constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare ce au fost

perfectate pentru imobilele din litigiu, conform considerentelor mai sus

expuse, s-a reținut că, celelalte pretenții pe care această parte le-a formulat

și care se referă la rectificarea evidențelor de carte funciară, la anularea

certificatelor de moștenitor, ce au fost emise ca urmare a decesului unora

dintre titularii actelor translative de proprietate și la restituirea în natură

a imobilelor ce au constituit obiectul material al acestor acte juridice nu pot

fi primite, întrucât ele au un caracter subsidiar petitului referitor la

constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare ce au fost

perfectate pentru imobilele în litigiu.

Împotriva acestei

sentințe s-a declarat apel de apelanta I.I.E., criticându-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

În dezvoltarea

motivelor de apel s-a arătat că în mod greșit instanța de apel a admis excepția

prescripției dreptului material la acțiune privind constatarea nulității

absolute a celor șapte contracte de vânzare-cumpărare apreciind că în cauză

termenul prevăzut de dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 a

fost depășit, întrucât prezenta acțiune este una întemeiată pe dispozițiile de

drept comun, chiar dacă prin Legea nr. 10/2001 a fost instituită o procedură

specială.

S-a mai arătat că

construcțiile precizate în conținutul acțiunii introductive de instanță nu erau

deținute de emitentul dispoziției și din această perspectivă dispoziția

primarului apare ca un act administrativ inexistent.

O eventuală renunțare

la imobilele construcții, proprietatea antecesoarei reclamantei, putea fi

făcută numai în fața deținătorului acestei construcții, care a fost chemat în judecată,

respectiv Compania Națională de Căi Ferate, față de care Tribunalul Brașov nu

s-a pronunțat.

Notificarea

reclamantei nu a fost niciodată trimisă către unitatea deținătoare acestei

construcții, pentru a fi soluționată, așa încât la data formulării acțiunii

introductive de instanță unitatea deținătoare nu s-a conformat dispozițiilor

legale privind soluționarea acestei notificări.

S-a dovedit că aceste

contracte au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 85/1992,

privind vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație, construite din

fondurile unităților economice sau bugetare de stat. S-a mai arătat că numai

locuințele construite din fondurile statului pot fi cumpărate de titularii

contractului de închiriere în condițiile Decretului-lege nr. 61/1990.

Înscrierea dreptului

de proprietate în CF în beneficiul cumpărătorilor acestor apartamente este

nulă.

Sentința mai este

criticată și pentru faptul că în mod greșit instanța de fond s-a învestit cu

soluționarea capătului de cerere privind anularea celor cinci ordine ale

Prefectului Jud. Brașov. În acest sens doar instanța de contencios

administrativ putea să se pronunțe asupra acestui capăt de cerere.

La dosar s-a depus și

cerere de aderare la apel formulată de apelanții aderanți H.O., H.L.D., B.T.,

O.O., I.M.A., I.M.B. și I.S., prin care au solicitat obligarea reclamantei la

plata cheltuielilor de judecată, ocazionate la fond, potrivit înscrisurilor

atașate la dosarul cauzei.

Prin Decizia civilă

nr. 171/Ap din 26 noiembrie 2010, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și

pentru cauze cu minori și de familie și conflicte de muncă și asigurări

sociale, a respins apelul declarat de reclamanta I.I.E.; a admis cererea de

aderare la apel, formulată de apelanții aderanți B.T., O.O., I.M.A., I.M.B. și

I.S.V. împotriva Sentinței civile nr. 200/2010 a Tribunalului Brașov, pe care a

schimbat-o în parte în sensul că:

A obligat reclamanta

I.I.E. la plata cheltuielilor de judecată către pârâții B.T., în cuantum de 400

RON, către pârâții I., în cuantum de 400 RON și către pârâtul O.O., în cuantum

de 400 RON.

S-a respins cererea

de aderare la apel formulată de apelanții H.O. și H.L.D., împotriva aceleiași

sentințe, ca nefondată.

În motivarea deciziei

s-a reținut că acțiunea promovată de reclamantă este o acțiune în constatarea

nulității contractelor de vânzare-cumpărare intervenite între pârâți și

Compania Națională de Căi Ferate CFR SA - Sucursala Regională CFR Brașov,

motivat de faptul că au fost perfectate cu încălcarea evidentă a prevederilor

Legii nr. 85/1992 privind vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație,

pentru că sub incidența acestei legi puteau fi înstrăinate numai locuințele

construite din fondurile statului și puteau fi cumpărate numai de titularii

contractelor de închiriere.

Scopul pentru care a

fost promovată această acțiune este acela de a fi valorificat dreptul persoanei

îndreptățite, prezenta reclamantă, la restituirea imobilului pe calea

notificării, așa cum a fost reglementat de dispozițiile legii speciale, Legea

nr. 10/2001.

Ori calea specială,

instituită prin această lege, este obligatoriu de urmat atunci când legiuitorul

o prevede în mod expres, prevalând procedurilor întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun.

Prin urmare, analiza

instanței de fond întemeiată pe dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 este

pe deplin judicioasă, temeiul de drept invocat fiind pus în discuția părților,

pe parcursul derulării procesului în fond.

A urma calea

dreptului comun, în condițiile existenței procedurii speciale instituite de

Legea nr. 10/2001, înseamnă în realitate eludarea legii, ceea ce nu este permis

într-un stat de drept.

În ceea ce privește

susținerea din apel, potrivit cu care instanța de fond nu s-a pronunțat față de

pârâta Compania Națională de Căi Ferate CFR SA - Sucursala Regională CFR Brașov,

aceasta este neadevărată, întrucât din dispozitivul sentinței apelate rezultă

că instanța s-a pronunțat și față de această parte.

Nu este reală nici

susținerea din cuprinsul criticilor din apel potrivit cu care instanța de fond

s-a învestit nelegal cu soluționarea ordinelor prefectului, întrucât din

cuprinsul considerentelor sentinței apelate nu rezultă acest lucru.

În ceea ce privește

cererea de aderare la apel, formulată de apelanții aderanți B.T., O.O., I.M.A.,

I.M.B. și I.S.V., față de dispozițiile art. 274 C. proc. civ., instanța a

apreciat că cererea privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată este

întemeiată și a admis-o.

În ceea ce privește

cererea de aderare la apel formulată de apelanții H.O. și H.L.D., întrucât în

cauză nu s-a făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate de aceștia,

cererea de aderare la apel a fost respinsă.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal a declarat recurs reclamanta I.I.E., criticând-o ca

nelegală - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului

de recurs s-a susținut că instanțele au soluționat cauza în alte limite decât

au fost învestite și pe baza unui alt temei legal decât cel invocat.

S-a arătat că a

înțeles să învestească instanța cu o acțiune în constatarea nulității absolute

a celor șapte contracte de vânzare-cumpărare, în baza dreptului comun privind

nulitatea absolută, acțiune imprescriptibilă.

Că, raportat la

temeiul juridic al acțiunii, la caracterul acesteia, în mod nelegal au fost

aplicate dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001.

S-a susținut că

instanțele trebuiau să analizeze admisibilitatea acțiunii în anulare, pe calea

dreptului comun, în condițiile existenței unei proceduri speciale de urmat,

instituită de Legea nr. 10/2001 prin raportare și la prevederile Deciziei nr. 33/2008

a Înaltei Curți.

O altă critică

vizează greșita reținere de către instanța de apel a faptului că instanța de

fond s-a pronunțat și față de pârâta Compania Națională de Căi Ferate CFR S.A.

- Regionala Brașov, arătându-se că în apel s-a invocat nepronunțarea în

contradictoriu și cu Societatea Națională a Căilor Ferate Române, care este

persoană juridică distinctă.

O altă critică

vizează greșita reținere a faptului că instanța de fond nu s-a pronunțat cu

privire la anularea ordinelor prefectului.

Că, deși din

considerentele sentinței nu rezultă că s-a analizat legalitatea celor cinci

acte administrative, prin dispozitivul sentinței s-a dispus respingerea

acțiunii privind anularea acestor ordine în contradictoriu cu instituția

prefectului.

Nemotivarea soluției

de respingere nu echivalează cu omisiunea pronunțării instanței de fond asupra

cererii formulate.

Ultima critică

vizează nemotivarea hotărârii în ce privește admiterea cererii de aderare la

apel.

Recursul este fondat.

Se constată că

reclamanta a învestit instanța de fond cu o acțiune complexă, cu mai multe

capete de cerere solicitând: constatarea nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate de pârâții persoane fizice cu Compania Națională de

Căi Ferate CFR SA - Sucursala Regională CFR Brașov; constatarea nulității

absolute a certificatului de moștenitor din 21 noiembrie 2006; rectificarea

cărților funciare în sensul radierii dreptului de proprietate cu privire la

apartamentele și terenul în litigiu; anularea ordinelor prefectului privind

atribuirea în proprietate a suprafețelor de teren indicate; obligarea Compania

Națională de Căi Ferate CFR SA - Sucursala Regională CFR Brașov să-i restituie

în natură locuințele ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare.

La data de 10 martie

2009, reclamanta și-a precizat acțiunea arătând că pârâta este Societatea

Națională a Căilor Ferate Române (S.N.C.F.R.), iar ultimul capăt de cerere

privind restituirea în natură este întemeiat pe dispozițiile art. 21 și art. 26

din Legea nr. 10/2001 și a solicitat disjungerea judecății cu privire la acest

ultim capăt de cerere și trimiterea spre competentă soluționare la Tribunalul

Brașov.

Prin Sentința nr.

10574/2002 Judecătoria Brașov a admis excepția necompetenței notariale și a

declinat competența în favoarea Tribunalului Brașov, reținând că petitele

privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare,

precum și cel privind anularea ordinelor prefectului sunt evaluabile în bani,

și având o valoare de 700.000 RON, competența aparține tribunalului.

Petitele privind

constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor și cele privind

rectificarea cărții funciare s-ar apreciat ca fiind accesorii iar în ce

privește petitul privind restituirea imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001,

s-a apreciat de asemenea că în cauză competența aparține Tribunalului.

Prima instanță a

analizat detaliat excepția prescripției dreptului la acțiune privind cererea de

constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, precum și

cererea de repunere în termen și a reținut în mod legal incidența în cauză a

dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, legea specială derogând

de la dreptul comun

Se constată totodată

că instanța de fond, raportându-se la celelalte capete de cerere al acțiunii

principale, a statuat că toate acestea au un caracter subsidiar petitului

referitoare la constatarea nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare și nu pot fi primite, fără a motiva în fapt temeinicia

acestor capete de cerere raportat la temeiurile juridice invocate.

Caracterizarea

acestora ca cereri „subsidiare” este nelegală, acestea fiind cereri de chemare

în judecată distincte ca obiect și temei juridic, instanța având obligația de a

motiva în fapt și în drept soluționarea lor.

Caracterizarea unui

capăt de cerere ca fiind accesoriu sau incident în temeiul dispozițiilor art.

17 C. proc. civ., în vederea prorogării de competență, nu înlătură obligația

instanței de a analiza fiecare capăt de cerere în raport de obiectul său și

temeiul juridic invocat.

Se constată totodată

că prin sentința de declinare a competenței, instanța și-a motivat soluția de

declinare a competenței raportat la fiecare capăt de cerere, iar tribunalul nu

și-a mai verificat competența în raport de fiecare capăt de cerere distinct și

eventual să constate conflict negativ de competență și nici părțile nu au

declinat recurs.

Cererea accesorie

este o cerere care se grefează pe acțiunea principală, în jurul unei pretenții

principale.

Nu stă în căderea

instanței să aprecieze că unele capete de sunt principale și alte „subsidiare”

câtă vreme nici legiuitorul nu a înțeles să o facă.

O anumită

„ierarhizare” a capetelor de cerere este permisă numai în raport de caracterul

lor accesoriu sau incidental pentru a aprecia asupra prorogării de competență,

soluționarea lor fiind obligatorie în raport de obiectul judecății și temeiul

juridic invocat.

În raport de aceste

aspecte și precizarea la acțiunea din 10 martie 2009, instanța avea obligația

de a soluționa cauza și în baza dispozițiilor art. 21 și 26 din Legea nr.

10/2001, și de a motiva temeinicia sau netemeinicia pretențiilor.

Se constată că nici

instanța de apel, în baza efectului devolutiv al apelului nu a analizat

acțiunea în integralitatea sa, în raport de susținerile și apărările formulate

de apelantă, și din perspectiva temeiurilor juridice invocate, motivarea fiind

sumară, raportat la starea de fapt invocată și dispozițiile legale incidente.

Cercetarea fondului

cauzei impune cu necesitate stabilirea stării de fapt, în raport de obiectul

judecății și aplicarea dispozițiilor legale la împrejurările de fapt stabilite,

fapt ce nu s-a realizat în cauză.

Având în vedere

aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., a

se casa ambele hotărâri și a se trimite cauza spre rejudecare la prima

instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantul I.I.E. împotriva Deciziei nr. 171/Ap din 26 noiembrie

2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Casează decizia

recurată, precum și Sentința civilă nr. 200/D din 25 iunie 2010 a Tribunalului

Brașov și trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Brașov.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 octombrie 2011.